Fie-mi ingaduit sa-mi incep cuvintele repetand si eu, ca multi altii, acel stih intercalat in rugaciunile de multumire ale ritualului iudaic: dai lanu, ce se talcuieste, preluandu-l pe Nicolae Steinhardt: De ajuns noua, Doamne! . De n-ar fi decat ca Domnul ne-a scos din pamantul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvanta si a-I aduce slava. []Fie-mi ingaduit sa-mi incep cuvintele repetand si eu, ca multi altii, acel stih intercalat in rugaciunile de multumire ale ritualului iudaic: dai lanu, ce se talcuieste, preluandu-l pe Nicolae Steinhardt: De ajuns noua, Doamne! . De n-ar fi decat ca Domnul ne-a scos din pamantul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvanta si a-I aduce slava. De n-ar fi decat ca a despartit marea si am calcat ca pe uscat, destul e spre a-L proslavi si a nu inceta sa-I multumim i asa mai departe. Ultimele fraze apartin siragului de multumiri aduse lui Dumnezeu de catre poporul evreu.

Insa pentru noi, neamurile, crestinii celor doua mii de ani, care ne-am invrednicit a primi Harul cel mantuitor si de viata facator, pe Duhul Adevarului, Care vrea sa Se salasluiasca intru noi si sa ne curateasca de orice pacat spre a fi impreuna-mostenitori ai Imparatiei lui Dumnezeu, ce sau cate cuvinte, lacrimi si taceri ar trebui sa folosim pentru a fi infinita zecimala din infinitul bob de grau din infinita holda a Seceratorului? i se pune firesc intrebarea: de ce recunostinta? De ce multumire? De ce? Fiindca orice fapta a Divinitatii, fiecare minune ajunge spre a starni si provoca exclamatia: dai lanu! Fiindca Dumnezeul nostru nu e ca al altora (budisti, zenisti etc.), undeva in nirvana, inaccesibil noua, provocandu-ne si starnindu-ne suferinta pentru a ne putea purifica. El e langa noi, chiar inlauntrul nostru. i atunci cand Il chemam dintr-o inima rea si necredincioasa, dintr-o minte imprastiata...