Vremurile de incercare pe care le traim au si menirea de a ne reaminti cat de mici si de vulnerabili suntem. De a ne arata ca niciunul dintre noi nu este un supraom. Nici sfintii n-au fost niste supraoameni si nici macar Hristos. Pana si El a simtit ce inseamna oboseala, durerea, foamea si moartea. []Vremurile de incercare pe care le traim au si menirea de a ne reaminti cat de mici si de vulnerabili suntem. De a ne arata ca niciunul dintre noi nu este un supraom. Nici sfintii n-au fost niste supraoameni si nici macar Hristos. Pana si El a simtit ce inseamna oboseala, durerea, foamea si moartea. Cu alte cuvinte, cred ca Dumnezeu a trimis aceste vremuri de incercare, pentru ca ne-am uitat masura noastra de oameni.

Asa cum au uitat si acei oameni din vechime, care s-au hotarat sa construiasca un turn al carui varf sa ajunga la cer (Facerea 11, 4). Desi nu este mentionat in capitolul al unsprezecelea al Facerii, suntem convinsi ca diavolul este principalul antreprenor al acestui turn. De altfel, diavolul nu inceteaza niciodata sa-i ispiteasca pe oameni, indemnandu-i: Urcati si veti fi asemenea unor zei, uitati-va masura voastra de oameni . Locul in care omul isi poate redescoperi simtul masurii este Biserica. Aici, omul simte ca poate atinge cele mai inalte cote ale trairii umane, insa atat cat este cu putinta pe pamant. In Biserica, omul realizeaza ca nu i se cere sa devina invincibil sau perfect, ci doar om, asa cum ne arata si fratele Traian in versurile sale: Tu n-ai putut sa fii un sfant / si nici un geniu pe pamant, / acestea cer un unic rost, / dar om, nici om, de ce n-ai fost? // Tu n-ai putut sa nalti cetati, / nici fapte mari si largi s-arati, / un bine mare n-ai putut, / dar mic, nici mic, de ce n-ai vrut? Parintele Iosif ne arata ca o masura trebuie sa existe pana si in privinta marimii unei adunari. Inspirat de fagaduinta Mantuitorului: Unde sunt doi sau trei, adunati in numele Meu,...