FERICIREA DE A CUNOAŞTE CALEA
La Manastirea Sfantului Antonie cel Mare din Egipt ! arhim. Andrei Coroian Discernamantul este definit de Sfintii Parinti ai Bisericii ca dreapta masura a tuturor lucrurilor. El este calitatea sau virtutea fundamentala, data de Dumnezeu omului spre a fi insusita si cultivata. Este si cea mai complexa si greu de definit virtute, cum scrie parintele []La Manastirea Sfantului Antonie cel Mare din Egipt !arhim. Andrei CoroianDiscernamantul este definit de Sfintii Parinti ai Bisericii ca dreapta masura a tuturor lucrurilor. El este calitatea sau virtutea fundamentala, data de Dumnezeu omului spre a fi insusita si cultivata. Este si cea mai complexa si greu de definit virtute, cum scrie parintele Nicolae Steinhardt, care le inmanuncheaza si armonizeaza pe toate celelalte virtuti. Ea este de fapt manifestarea unei stari de asezare a sufletului intru smerenie, in credinta, in pace, in bucurie si in iubire, cu buna constiinta interioara, precum si stiinta de a avea o relatie dreapta si corecta, cu Dumnezeu, cu semenii si cu toata creatia.
Pastrarea si cultivarea acestei regine a virtutilor este foarte importanta in viata personala pamanteasca a fiecarui om, si cu atat mai mult in viata sa duhovniceasca prin care se lucreaza mantuirea, fericirea si invesnicirea sa.
Daca preabunul Dumnezeu din nemarginita iubire a creat cu multa intelepciune si maiestrie, atat cele vazute cat si pe cele tainice si nevazute, care laolalta incanta, minuneaza si bucura sufletul si mintea omeneasca pana la extaz, nu mai putin ne uimeste prin inteleapta si plina de iubire a Sa purtare de grija fata de lumea creata, si in special fata de Biserica Sa cea sfanta pe care o conduce spre desavarsire si mantuire in vesnicia nesfarsita si fericita.
Daca pana la edictul de la Milano din anul 313, martiriul era considerat o forma a desavarsirii crestine, ba chiar devenise un ideal popular pentru crestinii din Biserica primara, prin libertatea si oficializarea cultului crestin, date prin sfantul imparat Constantin cel Mare, Dumnezeu descopera inca o cale de desavarsire, aceea de martiriu perpetuu, intr-o lupta pe viata si pe moarte cu duhurile rautatii, cu ispitele lumii si ale carnii, cristalizata mai apoi sub forma si numele de monahism.
Aceasta forma de vietuire a fost practicata in vechime de cateva mari figuri ale Vechiului Testament, ca profetul Ilie Tezviteanul, marele preot Melchisedec si Sfantul Ioan Botezatorul, dar si de Mantuitorul Iisus Hristos in cele patruzeci de zile petrecute in post si rugaciune, in pustia Carantaniei (Matei cap. 4 versetele 1-10).
Modelul deplin insa al acestui tip de vietuire crestina, Mantuitorul Iisus Hristos avea sa-l arate in persoana sfantului Antonie cel Mare Egipteanul, traitor intre anii 250 si 355 ai erei crestine si care avea sa fie considerat parintele si incepatorul monahismului.
In setea sa de desavarsire, de parcurgere a drumului de la chip la asemanare, intr-un mod cat mai direct si in acelasi timp ireversibil, intr-o cat mai deplina siguranta, omul credincios are neaparata nevoie de un model si de un indrumator. Daca in viata profana drept modele se disting persoane cu capacitati geniale sau cei care se consacra in totalitate unui anumit domeniu din stiinta, cultura sau arta, in viata crestina sau duhovniceasca, modelul suprem este desigur Fiul lui Dumnezeu inomenit. Dar mai sunt si cei care urmeaza in totalitate modelul Sau evanghelic de gandire si de traire, consemnat de catre sfintii apostoli in scrierile lor si practicat in traditia Bisericii intr-o nemijlocita si continua comuniune cu El, prin mijlocirea harului Sfantului Duh.
Intre sfintii care I-au urmat exemplul si cuvantul, facandu-se model al tipului de viata insingurata, liber de orice grija si posesie materiala, ajungand prin despartirea de toti, pentru Dumnezeu, la unirea cu toti prin El, avva Antonie cel Mare se va distinge tocmai pentru darul discernamantului cu care si-a oranduit viata, iar mai apoi i-a calauzit si pe altii, doritori de a urma in vietuirea lor aceasta cale.
In scrierile hagiografice, patristice sau filocalice avva Antonie este numit adesea fericit, tocmai pentru felul in care a inteles chemarea lui Hristos, urmandu-o cu iubire, cu credinta, cu ravna si pricepere. S-a socotit fericit pentru darul de a cunoaste Calea, adica persoana lui Hristos, poruncile si sfaturile Lui, precum si pentru darul, stiinta si puterea de a le pazi si a le indeplini cu sfintenie (Lc 8, 21).
Nascut intr-o familie evlavioasa si instarita, din Egiptul de mijloc, copilul Antonie, pe langa calitatile native deosebite, are parte de o educatie crestina sanatoasa, intr-o atmosfera de profunda si autentica evlavie. Pentru a nu se perverti in scolile laice pagane, parintii sai l-au invatat carte acasa, sau la biserica buchisind slovele din textele cartilor sfinte. Ramas orfan de parinti si mostenind o avere indestulatoare, la varsta de optsprezece ani tanarul Antonie aude intr-o duminica la slujba din Biserica satului cuvintele Mantuitorului:Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile, da-le saracilor si vei avea comoara in cer (Mt. 19, 21).
El procedeaza intocmai, partea lui de avere impartind-o saracilor, iar pe sora sa mai mica o incredinteaza unei comunitati de fecioare evlavioase, care ulterior vor deveni calugarite, impreuna cu partea ei de avere. tiinta deosebirii intre bine si rau, a deosebirii gradelor binelui sau ale raului, poate si ea sa fie o definitie a discernamantului. Viitorul mare avva Antonie se arata inca de tanar, un magistru in stiinta alegerii partii celei bune (Lc. 10, 42). tie sa se debaraseze inca de la inceput de lucrurile nefolositoare vietii. Orice grija justificata sau mai putin motivatoare pentru lucruri, locuri, persoane sau situatii, este o...
Pastrarea si cultivarea acestei regine a virtutilor este foarte importanta in viata personala pamanteasca a fiecarui om, si cu atat mai mult in viata sa duhovniceasca prin care se lucreaza mantuirea, fericirea si invesnicirea sa.
Daca preabunul Dumnezeu din nemarginita iubire a creat cu multa intelepciune si maiestrie, atat cele vazute cat si pe cele tainice si nevazute, care laolalta incanta, minuneaza si bucura sufletul si mintea omeneasca pana la extaz, nu mai putin ne uimeste prin inteleapta si plina de iubire a Sa purtare de grija fata de lumea creata, si in special fata de Biserica Sa cea sfanta pe care o conduce spre desavarsire si mantuire in vesnicia nesfarsita si fericita.
Daca pana la edictul de la Milano din anul 313, martiriul era considerat o forma a desavarsirii crestine, ba chiar devenise un ideal popular pentru crestinii din Biserica primara, prin libertatea si oficializarea cultului crestin, date prin sfantul imparat Constantin cel Mare, Dumnezeu descopera inca o cale de desavarsire, aceea de martiriu perpetuu, intr-o lupta pe viata si pe moarte cu duhurile rautatii, cu ispitele lumii si ale carnii, cristalizata mai apoi sub forma si numele de monahism.
Aceasta forma de vietuire a fost practicata in vechime de cateva mari figuri ale Vechiului Testament, ca profetul Ilie Tezviteanul, marele preot Melchisedec si Sfantul Ioan Botezatorul, dar si de Mantuitorul Iisus Hristos in cele patruzeci de zile petrecute in post si rugaciune, in pustia Carantaniei (Matei cap. 4 versetele 1-10).
Modelul deplin insa al acestui tip de vietuire crestina, Mantuitorul Iisus Hristos avea sa-l arate in persoana sfantului Antonie cel Mare Egipteanul, traitor intre anii 250 si 355 ai erei crestine si care avea sa fie considerat parintele si incepatorul monahismului.
In setea sa de desavarsire, de parcurgere a drumului de la chip la asemanare, intr-un mod cat mai direct si in acelasi timp ireversibil, intr-o cat mai deplina siguranta, omul credincios are neaparata nevoie de un model si de un indrumator. Daca in viata profana drept modele se disting persoane cu capacitati geniale sau cei care se consacra in totalitate unui anumit domeniu din stiinta, cultura sau arta, in viata crestina sau duhovniceasca, modelul suprem este desigur Fiul lui Dumnezeu inomenit. Dar mai sunt si cei care urmeaza in totalitate modelul Sau evanghelic de gandire si de traire, consemnat de catre sfintii apostoli in scrierile lor si practicat in traditia Bisericii intr-o nemijlocita si continua comuniune cu El, prin mijlocirea harului Sfantului Duh.
Intre sfintii care I-au urmat exemplul si cuvantul, facandu-se model al tipului de viata insingurata, liber de orice grija si posesie materiala, ajungand prin despartirea de toti, pentru Dumnezeu, la unirea cu toti prin El, avva Antonie cel Mare se va distinge tocmai pentru darul discernamantului cu care si-a oranduit viata, iar mai apoi i-a calauzit si pe altii, doritori de a urma in vietuirea lor aceasta cale.
In scrierile hagiografice, patristice sau filocalice avva Antonie este numit adesea fericit, tocmai pentru felul in care a inteles chemarea lui Hristos, urmandu-o cu iubire, cu credinta, cu ravna si pricepere. S-a socotit fericit pentru darul de a cunoaste Calea, adica persoana lui Hristos, poruncile si sfaturile Lui, precum si pentru darul, stiinta si puterea de a le pazi si a le indeplini cu sfintenie (Lc 8, 21).
Nascut intr-o familie evlavioasa si instarita, din Egiptul de mijloc, copilul Antonie, pe langa calitatile native deosebite, are parte de o educatie crestina sanatoasa, intr-o atmosfera de profunda si autentica evlavie. Pentru a nu se perverti in scolile laice pagane, parintii sai l-au invatat carte acasa, sau la biserica buchisind slovele din textele cartilor sfinte. Ramas orfan de parinti si mostenind o avere indestulatoare, la varsta de optsprezece ani tanarul Antonie aude intr-o duminica la slujba din Biserica satului cuvintele Mantuitorului:Daca vrei sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile, da-le saracilor si vei avea comoara in cer (Mt. 19, 21).
El procedeaza intocmai, partea lui de avere impartind-o saracilor, iar pe sora sa mai mica o incredinteaza unei comunitati de fecioare evlavioase, care ulterior vor deveni calugarite, impreuna cu partea ei de avere. tiinta deosebirii intre bine si rau, a deosebirii gradelor binelui sau ale raului, poate si ea sa fie o definitie a discernamantului. Viitorul mare avva Antonie se arata inca de tanar, un magistru in stiinta alegerii partii celei bune (Lc. 10, 42). tie sa se debaraseze inca de la inceput de lucrurile nefolositoare vietii. Orice grija justificata sau mai putin motivatoare pentru lucruri, locuri, persoane sau situatii, este o...
