din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de Botez de la Pechea Calmatui? 9 august 1986 In Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin. De la cel dintai cuvant, de la cel dintai moment al intalnirii noastre in seara asta aici, tot ce am facut si tot ce am vrut [] din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de Botez de la Pechea Calmatui? 9 august 1986In Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

De la cel dintai cuvant, de la cel dintai moment al intalnirii noastre in seara asta aici, tot ce am facut si tot ce am vrut sa facem a fost in acest Nume Sfant al Sfintei Treimi, cum am rostit acum: in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Toate rugaciunile noastre, toate indemnurile noastre, in Biserica noastra stramoseasca si-n invatatura noastra [lasata] de parintii si inaintasii nostri, au inceput si vor incepe cu acest Nume Sfant: in Numele Sfintei Treimi. Caci noi credem in Numele lui Dumnezeu: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. i oricand am inceput un lucru sau un gand, sau un drum in Numele acesta, cu o credinta adevarata si cu o rugaciune fierbinte catre El, totdeauna am reusit.

Istoria noastra, cuprinsul patriei noastre sunt pline de semnele acestei credinte in tot ce parintii nostri, inaintasii nostri au inceput si-n tot ce au lucrat in numele lui Dumnezeu: locasurile noastre de inchinare, troitele de pe drumurile noastre, semnele credintei, lasate in urma lor de catre parintii nostri care, de-a lungul a sute si sute de ani, au trait si-au murit pe acest pamant. Ei s-au ingropat in pamantul acesta si sufletele lor s-au inaltat in cerul acesta de deasupra noastra. Toate aceste semne ramase in urma lor si dupa ce graiul lor de sute de ani a amutit, pietrele acestea, lemnele acestea, cladirile acestea, zidurile acestea ne vorbesc noua despre credinta in Tatal, in Fiul si-n Sfantul Duh.

Toata istoria noastra este o dovada a credintei inaintasilor nostri si a rabdarii, si a nadejdii, si a luptei lor in aceasta sfanta credinta, in limba noastra. Sa ne inaltam spre Dumnezeu rugaciunile in aceasta limba sfanta. i, daca putem sa ne inaltam inima si sa ne plecam genunchii in locasurile de rugaciune, este numai datorita jertfelor si ostenelilor lor credincioase, [ale celor] ce si-au trait si si-au sfarsit viata in aceasta sfanta nadejde, pentru ca, macar noi, dupa sute de ani, sa putem ajunge la starea din care sa-I multumim lui Dumnezeu c-o avem astazi.

Este in Sfantul Cuvant al lui Dumnezeu un verset care zice asa: Daca vor tacea ei, pietrele vor striga . Am mai amintit noi aceste lucruri; dar e nevoie sa ni le amintim mereu, pentru ca de multe ori trecem pe langa aceste pietre care striga dupa noi, si noi nu le intelegem glasul. Vocea lui tefan s-a stins de mult la 1504. Dar manastirea Putna si celelalte locasuri de rugaciune ridicate de el ne graiesc noua din pietrele lor, din clopotele lor si astazi despre credinta pe care au avut-o ei si despre Dumnezeul Care i-a ajutat pe ei sa supravietuiasca in lupta cu dusmani atat de puternici si multi si care nu i-au putut nimici, pentru ca au avut credinta in Dumnezeu. i Dumnezeul credintei lor a fost puternic si le-a ascultat rugaciunile. Oamenii acestia au fost oameni ai rugaciunii. Despre tefan sau despre Mircea, sau despre Neagoe, sau despre ceilalti conducatori si indrumatori ai poporului nostru, vechile scrieri pomenesc ca, inainte de orice hotarare mare si de orice primejdie grea, petreceau ceasuri intregi si nopti intregi in rugaciune. i Dumnezeu asculta rugaciunile celor care striga catre El din toata inima. i dovada ca le-a ascultat rugaciunile a fost ca au supravietuit ei, urmasii lor si noi, pana astazi. i ne bucuram acum de unitatea noastra nationala, de intregirea hotarelor patriei noastre. i, in aceasta sfanta si binecuvantata de Dumnezeu patrie, noi putem sa ne aducem aminte despre indemnurile lor, sa ne rugam si noi si sa fim si noi credinciosi acelui Dumnezeu Adevarat si Atotputernic care i-a ajutat pe ei si ne poate ajuta si ne va ajuta si pe noi, si pe urmasii nostri.

Evenimentul binecuvantat la care participam in seara aceasta, nasterea unui copil, increstinarea lui prin Taina sfantului Botez vorbeste despre botez ca despre o nastere din nou. i, cu adevarat: dupa cum nasterea trupeasca e inscrisa in registrele starii civile, singura care-i da dreptul la o cetatenie, la o identitate si la un respect, si la o soarta, si la un rost in patria aceasta, tot asa, nasterea duhovniceasca prin credinta ne face pe noi cetateni ai Imparatiei lui Dumnezeu si ne da dreptul la mostenirea aceasta sfanta fara de care noi nu putem avea acest drept si nu putem avea aceasta mostenire. La acest eveniment, am spus, cand Dumnezeu ne-a randuit prilejul sa ne putem, in seara aceasta, in noaptea aceasta, bucura aici impreuna intr-un numar asa de frumos, binecuvantam pe Domnul si cautam sa tragem din toata aceasta intamplare o invatatura mantuitoare de suflet si care ne va ajuta foarte mult pe fiecare dintre noi. De aceea am si inceput cu aducerea aminte despre inaintasii nostri care, fiind niste oameni ai credintei si ai rugaciunii, tot ce au facut, tot ce au inceput, au facut in Numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh. i cu o credinta puternica au pornit si la faptele lor mari, si la faptele lor mici.

Imi aduc aminte de cand eram copil Tata ma lua, de cand eram de 4, 5 anisori, sa ma duc cu el, sa-i ajut la plug mergeam inaintea boilor pe brazda. Mi-aduc aminte cum incepea el in fiecare primavara, in fiecare toamna, in fiecare zi munca lui munca lui cea grea, dar cea atat de frumoasa si cea binecuvantata, pentru ca era legata permanent de credinta si de rugaciune; de darul si de puterea, si de revarsarea binecuvantarilor din ceruri, care veneau in urma credintei si rugaciunii lui.

In cea dintai zi de primavara, iesind la plug, inainte de-a trage prima brazda, ingenunchea in fata holdei si, cu mainile impreunate si cu ochii spre cer, spunea Tatal nostru si spunea din toata inima: Doamne, ajuta-ne!. i, dupa ce sfarsea munca lui, ingenunchea la fel, drept multumire, la capatul aceleiasi holde muncite de el si-I multumea lui Dumnezeu ca i-a ajutat. De la semanat pana la cules, el isi incepea munca lui in fiecare zi cu rugaciunea catre cer si cu acel strigat plin de credinta: Doamne, ajuta-mi!. i, dupa ce Dumnezeu ii ajuta atat de minunat, nu uita sa se intoarca spre acelasi cer si spre acelasi Dumnezeu, cu aceiasi ochi scaldati in lacrimi, plin de multumire, spunand: Doamne, Iti multumesc ca m-ai ajutat!.

Asa au inceput si asa au sfarsit parintii nostri. Eu am fost singurul copil la parinti. I-am iubit si am dorit sa-i ajut cat am putut. Viata si incercarile insa prin care a trebuit sa trecem de-a lungul acestor lungi si grele imprejurari care ne-au izbit si istoria noastra, si neamul nostru cu razboaie, cu tulburari, cu mutari dincoace incolo, cu cedari de teritorii si cu stramutari de populatii ne-au facut sa trecem prin lungi perioade de despartire de fiintele cele dragi pe care am dorit sa le ajutam totdeauna. Un singur lucru m-am rugat, oricat de departe am fost: sa-mi ajute candva Domnul sa ma pot intoarce langa parintii mei si, in cea din urma clipa a vietii lor, sa le pot aseza linistit mainile pe piept, sarutate de mine, si sa le pot inchide ochii linistiti. i-I multumesc lui Dumnezeu ca, desi am fost despartiti zeci de ani, prin incercari grele, unii de ceilalti, in aceste ultime clipe ale vietii lor, mi a implinit Domnul aceasta rugaciune si-a mea, si-a lor. Am putut odihni capul mamei mele pe umarul meu, in cea din urma clipa. i ea asa a adormit, pe umarul meu, linistita si multumita ca, dupa indelungi ani de despartire, am putut sa ne implinim in fata lui Dumnezeu si Dumnezeu ne-a implinit in fata noastra aceasta dorinta. Nu poate fi o mai mare multumire sufleteasca pentru un fiu decat atunci cand isi face datoria fata de Dumnezeu si fata de parintii sai.

In cele zece porunci, pe care noi le-am invatat din copilaria noastra si care sunt scrise in Sfantul Cuvant al lui Dumnezeu, primele patru privesc datoriile noastre fata de Dumnezeu. Dar cea imediat urmatoare dupa aceste datorii fata de Dumnezeu e datoria fata de parinti. Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta spune Cuvantul lui Dumnezeu in porunca a cincea , ca sa fii fericit si sa traiesti multi ani pe pamant . i Mantuitorul, cand vorbeste apostolilor Sai si celor care-L ascultau, le aduce aminte despre porunca datoriei de respect si de ascultare a fiilor fata de parinti, cand le spune: Este cea dintai porunca insotita de-o fagaduinta , pe care Dumnezeu o implineste totdeauna fata de cei care implinesc aceasta porunca. Orice fiu care asculta de parintii sai si-si implineste cu credinciosie si cu evlavie, pana la sfarsit, ultimele lui datorii fata de ei, si cat sunt vii, si dupa ce au murit, orice copil care si-a implinit astfel datoria fata de parintii sai este si va fi binecuvantat pana-n veci, nu numai el, ci si urmasii lui.

De aceea, preaiubitii mei, am spus ca noi nu suntem numai copiii parintilor nostri imediati si directi, ai tatalui nostru si ai mamei noastre care ne-au nascut pe noi trupeste in viata aceasta si pentru viata aceasta, ci suntem si copiii istoriei noastre si ai credintei noastre. Copiii poporului nostru si ai Bisericii noastre. i, daca noi suntem datori fata de parintii nostri trupesti care ne-au nascut pe noi pentru o viata scurta in lumea aceasta, cu atat mai mult suntem datori fata de parintii nostri duhovnicesti, care ne-au nascut pentru o viata si pentru o existenta vesnice.

Sa nu uitam deci datoria fata de poporul nostru, fata de inaintasii nostri, fata de istoria noastra, fata de ruinele si de patrimoniul nostru sfant si sa nu uitam datoria fata de credinta noastra, de Biserica noastra, de invatatura pe care ne-au lasat-o inaintasii nostri ca dreptar sanatos si permanent de viata si garantie a fericirii noastre atat trupesti, cat si sufletesti. i nu numai a noastra, ci si a urmasilor nostri.

Preaiubitii nostri frati si surori! Toti cei care suntem aici si facem parte din acelasi neam si aceeasi credinta suntem frati si surori. Vorbim aceeasi limba, ne ridicam ochii spre acelasi cer, ne hranim din acelasi pamant. Aici ne-avem inmormantati parintii nostri, in pamantul acesta aparat de ei, muncit de ei, sfintit de ei cu truda si cu sudoarea lor. i in cerul spre care ne ridicam privirile sunt sufletele lor. i, asa cum dorim ca trupurile noastre sa odihneasca in acest pamant al nostru mostenit de la parintii nostri si la care trebuie sa tinem si pe care trebuie sa-l iubim, asa dorim ca si sufletele noastre sa se odihneasca odata in vesnicie langa sufletele lor in acest cer binecuvantat care strajuieste si binecuvanteaza acest pamant pe care-l muncim, pe care avem fiintele pe care le iubim mai mult; in care avem patria si casa noastra, in care avem perna pe care ne aplecam capul obosit sau in care avem fiintele care ne spun cele mai dulci cuvinte si carora le spunem si noi la fel. Cine s-a rupt de patria sa, de pamantul sau se rupe si de limba sa, se rupe si de tot ce are patrimoniu curat si sfant aici; se rupe si de credinta sa Cine se poate rupe de neamul sau se poate rupe si de credinta sa. i cine s-a rupt de neamul sau si de credinta sa de aceste unice si eterne valori care ne sunt date fiecaruia numai o data si pentru toata viata si existenta noastra, acela nu mai primeste alta nici aici si nici in vesnicie.

De aceea trebuie sa pretuim valorile acestea sfinte, pentru ca din ele ne avem fiinta: si cea trupeasca, si cea sufleteasca. i, atata vreme cat le iubim si le impartasim simtirea noastra curata si sfanta, ne vom bucura si noi, si din partea lor, de aceeasi simtire si dragoste.

Am dorit zic , cu acest prilej in care Dumnezeu ne-a ajutat sa ne putem intalni intr-un numar asa de frumos, sa va rugam sa nu va para rau ca ati sacrificat o noapte. Pentru ca, inca o data: nopti ca acestea putine am avut si poate ca mai putine vom mai avea pe pamant. Dar invatamintele pe care le putem cuprinde in inima noastra si le putem strange la sufletul nostru din tot ceea ce ni s a spus si ni se spune in astfel de ceasuri si de evenimente, acestea ne sunt noua necesare si pentru viata aceasta, si pentru viata vesnica, inainte chiar de painea noastra si de cartea noastra. Este un cuvant intelept care spune si textul acesta era scris pe frontispiciul unei universitati odata. Acest text este scurt si spune asa: Cartea este necesara, painea este necesara, dar Hristos este cel mai necesar . E necesar pentru fiecare dintre noi sa cunoastem cat mai multa carte. Acum, cine nu cunoaste, cine n-are carte n-are nici parte. Totdeauna a fost asa, dar acuma si mai mult ca oricand. Painea este necesara; trebuie sa muncim pentru ea. Vai de cine-si castiga painea lui cu sudoarea altora si cu munca altora, si nu cu mana, cu munca si cu sudoarea lui! Dumnezeu a binecuvantat omul cand a zis: Sa-ti castigi painea ta cu munca ta si cu sudoarea ta. i numai painea aceea te satura bine si cu adevarat, care stii ca ai castigat-o cinstit, cu munca ta si cu sudoarea ta. Ca nu i-ai pus pe altii si n-ai asteptat ca altii sa faca lucrul pe care tu trebuie sa-l faci pentru tine si pentru ai tai. Ci tu insuti ti-ai facut aceasta nobila si divina datorie, muncind cinstit, frumos si binecuvantat pentru tine si pentru ai tai. i, in urma muncii acesteia, Dumnezeu totdeauna iti da painea curata, sanatoasa si frumoasa, cinstita si hranitoare, pe care o mananci fara noduri si fara teama.

De aceea, binecuvantam pe Domnul, Care ne-a dat si cartea si ne da si painea la timp si-n mod cinstit. Sa ne rugam si mai mult pentru ceea ce este si mai necesar decat cartea si decat painea: sa-L cunoastem pe Hristos. Sa-L dobandim pe El. Sa-L avem pe El.

Daca ati citit cartea lui Neagoe Basarb Invataturile lui catre fiul sau Teodosie, atunci va va fi ramas si ne va ramane pentru totdeauna in amintirea noastra cel dintai cuvant al sau, care incepe ca si Evangheliile, ca si Psalmii: Ferice de cine cunoaste Cuvantul lui Dumnezeu si-l implineste . Neagoe Basarab a zis asa: Fiul meu Teodosie, mai intai de toate si mai intai de toate, iubeste-L si-L cunoaste pe Domnul Dumnezeul tau, din Care suntem noi, care ne a adus din intuneric la lumina si din nefiinta la fiinta . Caci toata cunostinta si toata puterea se castiga prin aceasta cunoastere si dobandire.

Deci si inaintasii nostri, si Cuvantul lui Dumnezeu ne-au invatat acelasi lucru. Sa nu ne para rau ca am petrecut noaptea aceasta in felul acesta. Invatamintele acestea care, in decursul istoriei noastre, Sfintii nostri Parinti si inaintasi au tinut sa ne ramana pentru totdeauna scrise cu litere de foc si de aur in fata noastra, a tuturor urmasilor lor, invataturile acestea nu le auzim prea des si nu ni le spun prea multi. Dar sunt atat de necesare mai necesare decat toate celelalte cunostinte. Mai necesare decat chiar painea fizica, painea trupeasca, painea pe care o mancam. Pentru ca viata aceasta, oricat de lunga ar fi, cat o ai inainte, ti se pare ca atat de lung va dura si atat de mult va tine Cand o ai in urma, ti se pare ca a fost un vis, oricat de lunga a fost. Deci viata aceasta, oricat de lunga ar fi, e de mult mai putina importanta decat viata cealalta. Noi nu murim cand inima noastra inceteaza. Viata noastra nu se sfarseste atunci cand ne ntalnim cu pragul mortii. Atunci se incheie numai prima noastra existenta. i, dupa moarte, incepem cea de-a doua existenta, cea eterna. Moartea nu este un sfarsit; moartea este numai un prag peste care trecem din existenta aceasta trecatoare in care Dumnezeu ne-a trimis si in care a intocmit toate conditiile sa ne putem insusi si sa ne putem castiga adevarata fericire in viata si-n existenta cealalta, care este de durata eterna. De aceea a spus Mantuitorul cuvintele pe care unii dintre fratii nostri le-au repetat atat de insistent...