19 Iulie continuarea capitolului din ziua trecuta In Oradea, capitala judetului nostru, se infiintase o puternica grupare a Oas tei Domnului, sprijinita de toate oficialitatile, atat cele clericale, cat si cele administrative. In conditiile grele de lupta ale elementului romanesc, aici la granita de vest a tarii, toti mai-marii poporului si ai Bisericii intelesesera atunci []19 Iulie continuarea capitolului din ziua trecutaIn Oradea, capitala judetului nostru, se infiintase o puternica grupare a Oas tei Domnului, sprijinita de toate oficialitatile, atat cele clericale, cat si cele administrative. In conditiile grele de lupta ale elementului romanesc, aici la granita de vest a tarii, toti mai-marii poporului si ai Bisericii intelesesera atunci marele si vaditul adevar ca Oastea Domnului este o fericita lucrare de sudura a sufletului nostru, in amandoua partile lui, atat cea religioasa, cat si cea nationala. i faceau totul impreuna, ca lucrarea aceasta sa creasca si sa sporeasca peste tot. Nici o alta initiativa nu dadea roade atat de frumoase si nu prindea in suflete atat de repede ca ea. De aceea ajutau la promovarea ei atat Episcopia, cat si Prefectura, in frunte cu capii acestor institutii.

Din gruparea constituita cu statute si comitet faceau parte multi intelectuali de seama din Oradea si judet, care activau cu harnicie in toate privintele, atat in propovaduirea Cuvantului prin adunari, serbari si servicii religi-oase, cat si in ajutorari, milostenii, raspandirea de carti si misiuni inauntrul si in afara orasului.

Adunarile Oastei se faceau atunci in sapte parti ale orasului, in scolile acestor cartiere si in biserici. Preotii bisericilor romanesti si studentii Academiei Teologice lucrau cu harnicie, organizand adunari si serbari religioase cu membrii Oastei, duminica de duminica. colile cu elevii si chiar gradinitele de copii activau cu harnicie in scopul sfant al ridicarii sufletului si de vietuire in lumina Evangheliei.

Din cotizatiile si darurile adunate, se intretinea in fiecare an o cantina pentru saracii si batranii neputinciosi care primeau hrana calda de doua ori pe zi, o suta treizeci de persoane pe tot timpul iernii, din noiembrie pana in aprilie.

De asemenea se cumparau si imparteau imbracaminte si lemne pentru familii sarace si cu multi copii.

In afara de asta, se organizau serbari cu program religios, tiparit si afisat in tot orasul, in diferite parti, chiar si in sala Teatrului Orasenesc, serbari la care participau familiar si bucuros multi din cei mai de seama conducatori si cetateni ai orasului.

Din venitul acestor serbari se ajutau actiunile crestinesti ale Oastei Dom-nuluiO, ce minunat spor si rod ramane totdeauna dupa o lucrare sfanta la care participa cu gand curat toti cei chemati, care isi simt si care isi implinesc cu o constiinta treaza datoria lor fata de Dumnezeu si de semeni.

In urma publicarii poeziilor mele prin foile centrale ale Oastei Domnului din Sibiu, Comitetul Oastei din Oradea, oarecum mandru ca din judetul nostru se evidentiaza un talent poetic, a inceput sa se intereseze de mine prin unul dintre cei mai activi membri ai sai, avocatul Pavel Malita, jurisconsultul judetului si cumnatul prefectului. Prin el am fost instiintat acasa ca Oastea Domnului din Oradea, drept recompensa si incurajare pentru lucrarile mele, mi-a acordat ca premiu o vioara, pentru ca sa invat sa cant, o bicicleta, ca s-o am pentru drumurile Domnului, si o suma de opt sute lei pentru cheltuielile mele.

Sa merg la Oradea, ca sa ma vada si ei si sa le primesc.

Primirea mea acolo, in biroul Oastei Domnului din Casa Nationala, a avut loc intr-un cadru sarbatoresc, neobisnuit pentru mine. Lucrul acesta m-a umilit nespus de mult. Nu stiam cum sa ma fac mai mic, mai neobservat si cum sa scap mai repede. Eu, un tanar taran, cu opinci si cojocel, in mijlocul lor, iar in jurul meu o multime de domni si doamne, eleganti, gravi, in varsta, unii ca-runti, intrebandu-ma si cercetandu-ma ca pe o papusa, ca pe o minune.

Stateam intre ei invartindu-mi palaria in maini si stergandu-mi broboanele mari de sudoare care imi curgeau siroaie de pe frunte si de pe obraji.

Abia am asteptat sa scap si sa ies afara. Simteam ca nu mai pot. Capul imi vuia si hainele ma strangeau de nu mai puteam sa rasuflu. Cred ca trebuie sa le fi fost tuturor tare mila de mine, de starea si incurcatura mea jalnica!M-am rugat atunci Domnului sa nu ma mai lase sa ajung niciodata printre cei mari, ca nu-i de mine acolo printre ei, ci numai printre fratii mei cei simpli ca si mine.

M-am gandit atunci ca tot cam asa trebuie sa se fi simtit si Mantuitorul printre mai-marii din vremea Lui. El, Care crescuse tot asa undeva pe la sate, printre tarani si saraci. Felul meu de viata modesta si singuratica de la tara, portul meu si nivelul meu erau atat de enorm despartite de ale lor, incat, cu toata infratirea noastra sufleteasca prin Oastea Domnului, nu reuseam totusi sa mi-i apropii.

Aceasta departare am simtit-o mereu, oricat a mai trebuit si dupa aceea sa umblu ori sa stau printre ei. Erau oare acestea o bariera aievea intre categoriile noastre, pe care o simt toti, ori era numai un simtamant aparte, ceva pe care il aveam numai eu?Nu stiu! Poate era si una si alta!A urmat un an aproape mort pentru mine. In acel an sotia s-a imbolnavit grav, trebuind ca eu sa o duc cu carul cand la un doctor, cand la altul Sa o ingrijesc multe saptamani ca pe un copil, la pat, scotand-o pe brate afara ori intorcand-o de pe o parte pe alta.

Asa au trecut iarna si primavara urmatoare.

Necazul acesta a mai domolit starile celelalte, fiindca trebuia sa fiu mai aproape de patul bolnavei.

In iarna aceea sotia a nascut primul nostru copil, care dupa trei zile a si murit.

In primavara, sotia a inceput sa se vindece, sa se scoale si sa lucreze. Iar cand Domnul S-a indurat sa se schimbe totul spre bine, eu am inceput iarasi drumurile mele pe la frati si munca mea la scris.

Asa cum fusese de greu, in luna ianuarie imi facusem rost si drum sa merg prima data pana la Sibiu, ca sa-l vad pe parintele Iosif.

Am ajuns acolo pe la ora unu noaptea. N-am mai putut sta in gara ca sa astept dimineata, ci chiar atunci am luat-o, intreband, in sus, spre strada Avram Iancu, numarul cinci, care nu era departe de gara. Acolo era redactia si Libraria Oastei.

Am aflat fara greutate cladirea cu firma cunoscuta din foaie, dar totul era cufundat in intuneric si in frig.

La coltul portii era o piatra care stralucea de gheata, ca si peretii si acoperisurile caselor. Acolo m-am asezat, pe piatra aceea, fara sa ma pot desparti de locul acesta pana dimineata la ora opt, cand au venit primii sa deschida. Mi-a fost atat de frig, ca era o noapte senina de ianuarie, incat ma mir cum n-am inghetat acolo. Dar n-am putut pleca nicaieri, atat de legat eram de tot ce era aici.

Asteptam sa-l vad macar pe Viorel; el era singurul care se interesase de mine. Dar el nu era inca intre cei ce venisera si deschisesera. Toti cei ce erau acolo ma priveau rece si indiferent, fara a schimba cu mine nici un cuvant. Astfel de tineri tarani se vede ca treceau zilnic pe acolo, iar ei n-aveau timp sa si faca vorba cu totiCe pacat ca nu aveau timp. Cred ca dragoste nu aveau nu timp!Parintele Iosif era bolnav, undeva la spital, ziceau ei, asa ca nu-l voi putea intalni. Viorel si Titus erau si ei plecati, dar spuneau ca trebuie sa vina.

I-am asteptat langa soba calda, incalzindu-ma si dezmortindu-mi oasele inghetate.

Intr-un tarziu, cei doi au venit impreuna.

Pe Viorel il cunosteam mai bine din corespondenta noastra si m-am bucu-rat ca totusi am aflat pe cineva cunoscut. Titus era mai rece si el si mi sa parut ca-i suparat.

Dupa ce am luat cunostinta si de la el ca nu-l voi putea intalni pe parintele, mi-am umplut iarasi traista cu carti, mi-am luat ramas bun si am plecat. Singur Viorel m-a sarutat atunci. N-am sa uit niciodata ce fericit m am simtit ca cineva mi-a aratat atata dragoste incat m-a sarutat frateste.

Se facuse totusi un contact puternic si real intre mine si ei.

Acum ne scriam mai des. Iar in iulie, cand se va face adunarea cea mare, cu ocazia Targului de Fete de pe Muntele Gaina din Muntii Apuseni, o sa ne intalnim acolo.

Vremea a trecut din ce in ce mai incarcata de lupte si de necazuri intre mine si familia mea. Din toate partile aveam numai lovituri. Singur Domnul ma mangaia prin rugaciune si prin lucrarea pentru El intre frati. Asteptam vara cu sarbatoarea Sfantului Ilie, pentru Muntele Gaina, ca sa ma intalnesc iarasi cu cei din Sibiu. Doream sa le cer un sfat: ce sa stiu face in starile prin care treceam.

Sarbatoarea adunarii de pe Gaina avea loc in prima duminica dupa 20 iulie. Inca de vineri dupa-masa am luat-o pe jos, cale de vreo sase ceasuri, pana la Baita ultimul sat sub munti pentru ca sa plec de acolo sambata dimineata cu fratii, sa ajungem la Gaina duminica in zori. Aveam de mers mult pe jos.

Am dormit noaptea la preotul de acolo, iar dimineata s-au pregatit si ei de plecare. Am mers prin alt sat, Poiana, de unde s-au mai adaugat la noi si alti frati, si astfel am luat-o in sus pe coastele muntilor, suind mereu pana cand seara am trecut pe langa varful Biharia, innoptand undeva intr-o padure de fagi, in jurul unui foc mare. Acolo am dormit putin pe iarba, cu picioarele spre focul din mijlocul grupului.

Odata cu zorii de ziua ne-am sculat, pornind spre varful Gaina, unde tre-buia sa-i intalnim pe toti fratii asteptati. Chemarea la adunarea aceasta se pu-blicase in foaie, asa ca vor fi foarte multi.

Muntele Gaina este la hotarul dintre cinci judete ale Ardealului. Acolo se adunau de obicei motii lui Horea si Iancu pentru marile lor consfatuiri.

Din toate judetele astea cred ca vor veni frati. Era prima mare adunare frateasca la care voi lua parte. Bucuria mea era nemarginita.

Rasarea soarele de dupa crucea lui Avram Iancu din varful Gainii cand vedeam venind pe toate cele cinci cai grupuri-grupuri de oameni, in portul lor taranesc felurit, barbati si femei din judetele Hunedoara, Arad, Bihor, Turda si Cluj. Pe campul verde care urca spre crucea din varf, ne intalneam si ne imbratisam cu fratii. Unii dintre noi se cunosteau. Pe noi usor ne vedeau de departe, fiindca eram multi si mergeam cantand, cu preotul Nica de la Baita in fruntea noastra.

In curand tot platoul dealului verde se umplu de oameni. Pe doua randuri isi asezau multi tot felul de marfuri aduse spre vanzare: haine taranesti, scule de tot felul si mancare Tineri cu fluiere si fete cu buciume se vedeau grupuri-grupuri in toate partile. Caii si oile, animale aduse spre vanzare, pasteau mai incolo. i o mare miscare voioasa si pestrita era peste tot. Ziua era frumoasa si tot cerul senin. Va fi foarte frumos.

Noi nu ne-am oprit decat in varful muntelui, unde era un loc neted cat o arie mare de grau. Acolo in mijloc era crucea lui Avram Iancu. Pana aici se spune ca venise imparatul de la Viena ca sa-l intalneasca pe Avram Iancu, dupa ce il mintise ca va da poporului roman drepturile pentru care se ridicasera si luptasera motii sub Avram Iancu si mai nainte sub Horia.

Romanii s-au increzut in imparatul si au depus armele, dar imparatul i-a inselat. Indurerat, Avram Iancu a suferit atat de mult pentru asta, incat si-a pierdut mintea si umbla asa dintr-o parte in alta a muntilor lui.

Cand imparatul i-a trimis vorba ca il asteapta sa vina sa se intalneasca cu el aici pe muntele Gaina, Avram Iancu a raspuns: Imparatul e un mincinos, iar eu sunt un nebun. Un nebun si cu un mincinos n-au ce sa vorbeasca impreuna . i nu s-a dusAm aflat aici pe fratii din Sibiu care sosisera si ei chiar atunci, deodata cu noi. Adusesera steagul Oastei din Sibiu cu ei. Mi l-au incredintat mie, sa-l port eu.

Adunarea a inceput cu o rugaciune, acolo pe varful muntelui. Niciodata nu va puteti gandi ce inaltatoare poate fi o rugaciune pe munte. Eu mai traisem cu cativa ani in urma o astfel de rugaciune. Dar atunci fusesem singur. Acum eram cu fratii. Era altfel.

Dimineata era divina Varful muntelui era inconjurat de alte sapte siruri de munti si tot cerul parca lua parte aici la rugaciunea asta cu noiCuvantarile inflacarate si cantarile puternice erau scaldate in lacrimi pe toate fetele noastre. Era ceva unic de frumos si minunat. Aria se umpluse de tot felul de oameni care nu mai vazusera si nu mai auzisera asa ceva. Multi plangeau si se hotarau pentru Dumnezeu, auzind chemarile zguduitoare.

Dupa terminarea adunarii trebuia sa facem o iesire prin tot targul, spre a marturisi pe Domnul si celor ce nu-si lasasera marfurile si petrecerile lor pentru a veni la adunarea noastra.

Eu am luat-o inainte cu steagul, iar in jurul meu, preotii si fratii din Sibiu, apoi toata multimea fratilor si surorilor cantand. Unii imparteau carti, altii foile Oastei, stand de vorba cu toti despre mantuirea sufletului si despre intrarea in Oastea Domnului, care lupta pentru asta in Biserica si credinta noastra.

O alta mare multime s-a luat dupa noi, iar in cealalta parte a targului a mai fost nevoie de inca o cuvantare de vestire si chemare a Domnului Iisus. Un alt numar de suflete s-au mai predat Domnului Iisus, cerand sa fie inscrise in Oastea Domnului.

Dupa o frumoasa incheiere cu rugaciune si cantari, ne-am imbratisat, des-partindu-ne cu hotararea si promisiunea sa venim si anul viitor tot asa.

La intoarcerea mea acasa insa, furtuna urii s-a dezlantuit impotriva mea cu toate fulgerele si trasnetele, de cum am intrat pe poarta. Se vede cat de nerabdatori ma asteptasera cu totii si cat de porniti erau impotriva mea. tiam eu ca va fi asa, caci luptasera de la inceput sa nu ma lase sa plec deloc. Ma asteptam deci la asta. Sa mergi inapoi de unde ai venit! striga tata. Nici sa nu te bagi in casa! Nici sa nu te apropii de mancare. Nu meriti sa mananci painea lui Dumnezeu, ca nu faci nimic. Nu-ti sta gandul decat sa mergi ca un derbedeu si ca un vaga-bond care n-are nimic. ie nu-ti trebuie casa, tie nu-ti trebuie familie. Esti un prapadit, un lenes, bun numai de spanzuratoare. Esti un blestemat, un stricat caruia nu-i trebuie sa munceasca, numai sa umble cu niste nebuni si stricati de cap ca el. Sa mergi sa mananci pe unde ai fost. Noi n-o sa lucram ca sa dam mancare la cine nu vrea sa faca nimicM-am dus prin gradina spre camp, cu capul in pamant, rugandu-ma si plangand. Nu stiu ce am aflat de lucru pana seara, rabdand de foame si de sete, tot timpul cu lacrimi si suspine amare pentru starea lor si pentru starea mea. Nimic nu mai puteam face altceva. Nu stiam cum se vor sfarsi toate acestea, dar mult nu mai puteau merge in felul acesta.

In septembrie n-am mai putut suporta starea aceasta nici unii. Nici ei, nici eu. M-am hotarat in inima mea sa plec de acasa oriunde, numai sa plec. Sim-team ca si ei doreau astfel, caci si pentru ei tot asa ajunsese starea lucrurilor.

Asa ca in seara de 5 septembrie, dupa o furtuna in familie, am iesit afara, mi-am luat doar un rand de albituri si cu ce era pe mine am plecat. Nimeni n-a iesit din casa dupa mine sa vada ce fac si incotro ma duc.

Am luat-o peste vale, spre dealul cu via unui bun prieten al meu, anume Vasile, unde stiam ca el sta de paza la struguri, cu celalalt bun prieten al nostru, Nicolae. Cula ii ziceam noi. Lor le spusesem de mai multe ori necazul meu si ei ma intelegeau. Vasile era student la Teologie in Oradea. Cula era student la Bele-Arte in Bucuresti. Ei staruisera de multe ori dupa mine sa merg la vreo scoala. Acum, vazand starea grea in care ma aflam, doreau sa ma ajute sa scap cumva.

I-am aflat singuri la vie. Se inserase bine, caci era si nor. Le-am spus ca sunt hotarat sa merg chiar in seara asta cu trenul de ora noua pana la Oradea, unde am niste prieteni cu ajutorul carora cred ca voi putea intra undeva la vreo scoala, sa-mi fac alt rost de viata.

Povestind noi, s-a facut tarziu. Aveam un bilet pentru intors de la un coleg vecin care venise de la Oradea si mai statea acasa. L-am luat de la el si trebuia neaparat sa merg cu trenul de noua. Ei mi-au zis: Venim si noi cu tine!Am plecat spre gara, dar la jumatatea drumului am si auzit trenul venind. Ce facem acum, ca nu mai ajung trenul? le-am zis indurerat. i pierd bi-letul. Acasa nu mai pot intoarce. Fugiti cat puteti, zise Cula hotarat. Eu fug mai repede si nu las sa plece trenul pana ce ajungeti voi.

Am fugit cu Vasile cat am putut noi, dar Cula fugea de doua ori mai tare decat noi. Nu mai...