Să privim în noi înșine
Ia aminte la tine pururea si vezi rostul ce-l au in viata ta necazurile ce te intampina, impreuna cu leacurile cele multe, adica cu incercarile ce sunt aduse de Doctorul cel adevarat pentru sanatatea omului celui din launtru. Vezi din acestea toate, oare rana ta a inceput sa se insanatoseze si sa se inchida statornic? []Ia aminte la tine pururea si vezi rostul ce-l au in viata ta necazurile ce te intampina, impreuna cu leacurile cele multe, adica cu incercarile ce sunt aduse de Doctorul cel adevarat pentru sanatatea omului celui din launtru.
Vezi din acestea toate, oare rana ta a inceput sa se insanatoseze si sa se inchida statornic? Adica au inceput patimile sa slabeasca? De este asa, ele sunt un semn al lui Dumnezeu. Intra deci in tine si ia seama care patimi le vezi ca au inceput sa slabeasca si care dintre ele au pierit si s-au departat cu totul si care au inceput sa taca din pricina insanatosirii sufletului si nu pentru ca s-au departat cei ce-l inspaimanta si care au inceput sa se lase stapanite de cugetare, din lipsa pricinilor lor.
Dar nu toate patimile ne razboiesc prin momeli (atacuri). Caci sunt patimi care aduc sufletului numai necazuri: trandavia, plictiseala si intristarea. Ele nu vin in chip de momeala, nici nu momesc prin gandul la tihna, ci aduc sufletului o greutate. Iar taria sufletului se probeaza in biruinta impotriva celor ce-l razboiesc prin momeala.
Cunostinta subtire a tuturor acestora si a semnelor pe care trebuie sa le aiba omul despre ele e ca sa simta la tot pasul pe care-l face unde a ajuns si in ce pamant a inceput sufletul sa calce, in pamantul Canaan sau dincolo de Iordan.
Ia aminte si la aceasta: oare are sufletul destula cunostinta prin lumina lui, ca sa faca deosebirea acestora, sau le deosebeste prin intuneric, sau e lipsit cu totul de aceasta? Simti oare deplin ca cugetarea a inceput sa se curateasca? Oare nu are loc vreo imprastiere in ceasul rugaciunii? i ce patima tulbura cugetarea in vremea cand se apropie de rugaciune? Simti in tine ca puterea linistii umbreste sufletul cu blandetea, cu seninatatea si cu pacea pe care obisnuieste sa o nasca in cugetare? E rapita mintea fara de voie de intelesurile celor netrupesti, pe care nu le pot talcui simturile? Se aprinde in tine deodata o bucurie care aduce limba la tacere? Izvoraste in bucuria fara asemanare a inimii o placere oarecare ce scoate mintea din toate?Caci pe nesimtite, din vreme in vreme, vine peste trupul intreg o bucurie si o veselie, pe care limba de carne nu o poate talcui si in asemanare cu care toate cele pamantesti sunt socotite cenusa si gunoi. Cea dintai dintre acestea izvoraste din inima in vremea sau in ceasul rugaciunii, alta incalzeste mintea in vremea citirii si iarasi alta, prin cugetarea neincetata (la Dumnezeu). Aceasta din urma e de cele mai multe ori in afara de celelalte si adeseori e pricinuita de un lucru trecator; si de multe ori noaptea, in acelasi fel se iveste intre somn si veghe, cand parca dormi si nu dormi si veghezi si nu veghezi. Iar cand vine desfatarea aceasta, care face sa palpite tot trupul, cel ce o simte socoteste in acele clipe ca imparatia...
Vezi din acestea toate, oare rana ta a inceput sa se insanatoseze si sa se inchida statornic? Adica au inceput patimile sa slabeasca? De este asa, ele sunt un semn al lui Dumnezeu. Intra deci in tine si ia seama care patimi le vezi ca au inceput sa slabeasca si care dintre ele au pierit si s-au departat cu totul si care au inceput sa taca din pricina insanatosirii sufletului si nu pentru ca s-au departat cei ce-l inspaimanta si care au inceput sa se lase stapanite de cugetare, din lipsa pricinilor lor.
Dar nu toate patimile ne razboiesc prin momeli (atacuri). Caci sunt patimi care aduc sufletului numai necazuri: trandavia, plictiseala si intristarea. Ele nu vin in chip de momeala, nici nu momesc prin gandul la tihna, ci aduc sufletului o greutate. Iar taria sufletului se probeaza in biruinta impotriva celor ce-l razboiesc prin momeala.
Cunostinta subtire a tuturor acestora si a semnelor pe care trebuie sa le aiba omul despre ele e ca sa simta la tot pasul pe care-l face unde a ajuns si in ce pamant a inceput sufletul sa calce, in pamantul Canaan sau dincolo de Iordan.
Ia aminte si la aceasta: oare are sufletul destula cunostinta prin lumina lui, ca sa faca deosebirea acestora, sau le deosebeste prin intuneric, sau e lipsit cu totul de aceasta? Simti oare deplin ca cugetarea a inceput sa se curateasca? Oare nu are loc vreo imprastiere in ceasul rugaciunii? i ce patima tulbura cugetarea in vremea cand se apropie de rugaciune? Simti in tine ca puterea linistii umbreste sufletul cu blandetea, cu seninatatea si cu pacea pe care obisnuieste sa o nasca in cugetare? E rapita mintea fara de voie de intelesurile celor netrupesti, pe care nu le pot talcui simturile? Se aprinde in tine deodata o bucurie care aduce limba la tacere? Izvoraste in bucuria fara asemanare a inimii o placere oarecare ce scoate mintea din toate?Caci pe nesimtite, din vreme in vreme, vine peste trupul intreg o bucurie si o veselie, pe care limba de carne nu o poate talcui si in asemanare cu care toate cele pamantesti sunt socotite cenusa si gunoi. Cea dintai dintre acestea izvoraste din inima in vremea sau in ceasul rugaciunii, alta incalzeste mintea in vremea citirii si iarasi alta, prin cugetarea neincetata (la Dumnezeu). Aceasta din urma e de cele mai multe ori in afara de celelalte si adeseori e pricinuita de un lucru trecator; si de multe ori noaptea, in acelasi fel se iveste intre somn si veghe, cand parca dormi si nu dormi si veghezi si nu veghezi. Iar cand vine desfatarea aceasta, care face sa palpite tot trupul, cel ce o simte socoteste in acele clipe ca imparatia...
