S-a întâmplat în 29 mai 1453
S-a intamplat in 29 mai 1453: A fost cucerit de turcii otomani, sub comanda sultanului Mohamed al II-lea, Constantinopolul (oras fondat de Constantin cel Mare pe locul vechii colonii grecesti Byzantion, devenit, in anul 395 d. H., capitala Imperiului Roman de Rasarit); acest eveniment (cunoscut in istorie si sub numele de caderea Constantinopolului ) a insemnat []The post S-a intamplat in 29 mai 1453 appeared first on Jurnal Spiritual.
S-a intamplat in 29 mai 1453 was first posted on mai 29, 2020 at 2:06 am. 2020 Jurnal Spiritual. Use of this feed is for personal non-commercial use only. If you are not reading this article in your feed reader, then the site is guilty of copyright infringement. Please contact me at ionutalexpanait@gmail.comS-a intamplat in 29 mai 1453: A fost cucerit de turcii otomani, sub comanda sultanului Mohamed al II-lea, Constantinopolul (oras fondat de Constantin cel Mare pe locul vechii colonii grecesti Byzantion, devenit, in anul 395 d. H., capitala Imperiului Roman de Rasarit); acest eveniment (cunoscut in istorie si sub numele de caderea Constantinopolului ) a insemnat nu numai sfarsitul Imperiului Roman de Rasarit si moartea ultimului imparat bizantin, Constantin al XI-lea, dar si o victorie strategica de o importanta capitala pentru cucerirea estului mediteranean si a Balcanilor de catre otomani. In cei aproape 1100 de ani de existenta ai Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori. A fost cucerit numai de doua ori, in timpul Cruciadei a patra din 1204 si atunci cand bizantinii l-au recucerit cateva decenii mai tarziu, in 1261. In urmatoarele doua secole, imperiul a fost redus treptat de catre o noua amenintare, Imperiul Otoman.
Dupa ce Imparatul Iustinian reusise, in veacul al saselea, sa recucereasca teritorii pierdute si sa faca din nou din Mediterana, pentru ultima oara, un lac roman, in 1453 imperiul nu era altceva decat cetatea Constantinopolului si o portiune din Peloponez (cu centrul in cetatea Mistra). Constantinopolul era deja inconjurat din toate partile de otomani. Decimat de Cruciada a patra, de razboiul civil din 1341-1347 urmat de ciuma bubonica, imperiul consta acum din mai multe sate inconjurate cu ziduri, separate de campii vaste, toate inconjurate de zidurile ridicate de Imparatul Theodosius in veacul al patrulea. Administratia provinciilor era nefunctionala, Thracia fiind controlata de niste feudali care, in ciuda avutiilor lor, nu-si plateau darile catre centru. La factorii administrativi si politici se adauga penuria de resurse. Numai Moreea, neafectata de ravagiile razboiului civil, mai era relativ prospera. Numirea lui Manuel Kantakuzenos ca despot al ei in 1349 a condus la crearea principatului semi-independent al Moreei, care va avea parte de ultima revenire economica si culturala a Imperiului Bizantin, inainte de a cadea si el in mana otomanilor in 1460. Atunci cand, la varsta de 21 de ani, Mehmed II (1451-1481) a devenit sultanul otomanilor, primele lui ganduri s-au indreptat catre Constantinopol. Ramasita a puternicului Imperiu Roman crestin, prezenta acestuia in mijlocul Imperiului Otoman reprezenta un permanent pericol.
Primul pas a fost izolarea capitalei bizantine, atat economic, cat si militar. In iarna lui 1451, Mehmed a inceput sa caute constructori priceputi pentru a construi o cetate pe Bosfor. Ridicarea acesteia, chiar in stramtoare, a inceput la mijlocul lui aprilie 1452. Numele ei era Rumeli Hisar si includea un vast complex de fortificatii care trebuia sa opreasca orice nava care incerca sa intre sau sa iasa din Marea Neagra.
Aceasta cetate se adauga uneia mai vechi, Anadolu Hisar, ridicata in vremea lui Baiazid I (1389-1402), la 4 kilometri sud de Constantinopol, pe pamantul Asiei Mici. Pentru bizantini, ajutorul era limitat. Sub comanda lui Giovanni Giustiniani se aflau 700 de ostasi genovezi bine inarmati, care sosisera in cetate in ianuarie 1453. De asemenea, Venetia a trimis un contingent de ostasi si marinari cretani. Fostul mitropolit al Kievului si al intregii Rusii, Isidor, apostat si devenit cardinal romano-catolic, a sosit si el in cetate cu 200 de osteni recrutati pe cheltuiala Papei. Constantin ii mai avea alaturi pe Maurizio Cattaneo, pe fratii Bocchiardo, Paolo, Antonio si Troilo, pe nobilul castilian Don Francisco de Toledo, pe inginerul german Johannes Grant si pe printul otoman Orhan, care traia in Constantinopol. Fara pamant si complet rupta de rutele ei maritime, cetatea era condamnata. In ciuda eforturilor sporadice si disperate ale bizantinilor de a impiedica terminarea ei, Rumeli Hisar a fost terminata in august 1452. Populatia a inteles atunci ca nu mai era mult pana la batalia finala.
Intelegand ca toate contactele cu partea otomana au incetat, Constantin XI Paleologul a poruncit inchiderea portilor cetatii. Constantin Dragases Paleologul, ultimul imparat, nascut in 1404, era fiul lui Manuel II Paleologul si al Elenei Dragas, o printesa sarba. Fratele sau, Ioan VIII (1425-1448) sperase ca prin unirea ortodocsilor cu Papa de la Roma va primi ajutor militar de la apuseni. In fruntea unei delegatii bizantine, care includea cele mai stralucite minti religioase si seculare ale elenismului veacului al XV-lea, el a mers la Florenta unde, dupa discutii lungi si grele, cardinalul Giuliano Cesarini si arhiepiscopul Visarion de Niceea au citit, pe 6 iulie 1439, Actul de Unire. Principalul oponent al acestei uniri a fost Sfantul Marcu al Efesului care, in ciuda presiunilor Imparatului, a ramas ferm pe pozitie. Desi s-a considerat ca unirea s-a realizat, prilej de mare sarbatoare in Apus, popoarele ortodoxe din Rasarit nu au primit-o si i-au repudiat pe episcopii care o semnasera. In cele din urma, unirea a ramas doar pe hartie. Promisa cruciada, menita a salva Constantinopolul, s-a sfarsit in batalia de la Varna, in noiembrie 1444. Atunci cand, patru ani mai tarziu, Ioan VIII s-a stins fara a avea copii, coroana imperiala a fost luata de fratele sau, Constantin, care stapanea deja in Peloponez. Incoronat in catedrala din Mistra in ianuarie 1449, noul si ultimul Imparat roman crestin si-a facut intrarea in capitala izolata a imperiului doua luni mai tarziu, pe 12 martie. In spatele vechilor ziduri ale Constantinopolului, noul imparat a urmat politica fratelui sau. In ciuda impotrivirii majoritatii locuitorilor cetatii, el a incercat sa reafirme unirea cu Roma, proclamand-o oficial in catedrala Sfanta Sofia pe 12 decembrie 1452. Urmarile practice au lipsit insa. In afara de fagaduinte si mesaje de incurajare din Apus, nu s-a mai intreprins nici o cruciada. De fapt, la mijlocul lunii mai 1453, Senatul Venetiei inca discuta daca sa trimita o flota catre Constantinopol. Colonia genoveza din Pera, apropiata de cetate, a ales sa ramana neutra, neutralitate care insa nu a ajutat-o defel dupa ce otomanii au pus mana pe Constantinopol. Cand a inceput asediul, la populatia cetatii s-au adaugat refugiatii din imprejurimi.
In spatele zidurilor enorme se aflau zone locuite, despartite intre ele de campii, livezi si gradini. Majoritatea locuitorilor traiau langa zona portului.
Garnizoana cetatii includea 5.000 de bizantini si 2.000 de straini, majoritatea genovezi si venetieni. Oamenii lui Giustiniani erau bine pregatiti si inarmati.
Lor li se adaugau unitati mici de ostasi bine pregatiti, civili inarmati, marinari, voluntari din comunitatile de straini si chiar calugari. Lipsa dotarilor militare era compensata de hotararea tuturor de a lupta pana la capat. Cele cateva piese de artilerie de calibru mic, folosite de garnizoana, nu puteau ajuta prea mult. In ciuda neintelegerilor privind politica religioasa dusa de conducatori, populatia era alaturi de imparatul ei. Alternativa era de neconceput. Barbati si femei participau la repararea zidurilor si la adancirea santului de aparare, voluntarii faceau de garda, se colectau provizii de hrana, obiectele din aur si argint din biserici erau transformate in monede pentru plata ostasilor straini, iar portul cetatii, Cornul de Aur, fu inchis cu un lant urias. Cu exceptia celor 700 de locuitori italieni care au parasit cetatea in luna februarie, populatia a ramas pe loc. Bizantini si straini, au luptat pana la sfarsit. Oastea otomana a inceput sa se aseze in fata cetatii in prima saptamana a lui aprilie 1453. Mehmed si-a instalat cortul la nord de poarta militara Sf. Romanus si tot acolo a poruncit sa fie asezat si marele tun construit de ungurul Orban. Pe 12 aprilie a sosit din Gallipoli si flota otomana, compusa din 200 de nave aflate sub comanda unui bulgar turcit, Suleiman Baltoglu. De cealalta parte, Constantin si-a impartit ostenii cat a putut de bine. Ii era imposibil sa acopere toata lungimea zidurilor, insa era previzibil ca dusmanul se va concentra asupra zidurilor de pe uscat, lungi de trei kilometri. Cu exceptia sectiunii Vlaherne a zidurilor, in nord-estul cetatii, Constantinopolul era protejat, pe uscat, de un zid intreit, dublat de un sant de aparare. Inspre mare, protectia era asigurata de un zid unic. Date fiind trupele existente si sectiunile critice ale zidurilor, Giustiniani cu oamenii sai si cei mai buni ostasi ai imparatului au luat pozitie in zona portii Sf. Romanus, aflata in bataia tunului otomanilor. Venetianul Girolamo Minotto si oamenii sai au primit apararea zonei Vlaherne, unde se afla si Palatul Imperial. Majoritatea trupelor se aflau pe si in spatele zidurilor dinspre uscat. Pentru a pazi intrarea in portul cetatii, capitanul venetian al micii flote de aparare a poruncit celor zece nave sa ocupe pozitii in spatele lantului din Cornul de Aur. Inainte de inceperea ostilitatilor, Mehmed i-a cerut lui Constantin sa-i predea cetatea, fagaduind crutarea vietii si proprietatilor locuitorilor si promitand imparatului ca va putea domni mai departe in Mistra.
Imparatul, intr-un raspuns demn, a refuzat oferta. Imediat tunurile otomane au inceput sa traga. Loviturile continue au daramat o parte a zidurilor de langa Poarta Harisius. Noaptea, toti cei din cetate lucrau la repararea stricaciunilor. In acest timp, otomanii incercau sa umple santul de aparare, mai ales in fata sectiunilor mai slabe ale zidurilor care erau acum permanent bombardate. Primul atac a inceput in noaptea de 18 aprilie. Bine inarmati, protejati de armuri, luptand intr-un spatiu restrans, Giustiniani si oamenii sai, alaturi de tovarasii lor bizantini, au reusit, dupa patru ceasuri de lupte sangeroase, sa respinga miile de otomani care atacasera zidurile.
Vineri dimineata, 20 aprilie, au aparut in Marea Marmora, langa Constantinopol, patru nave mari incarcate cu provizii trei genoveze si una greceasca. Baltoglu si-a trimis vasele ca sa atace si sa distruga transportul. Vasele otomane, mai mici, au inconjurat repede cele patru nave cu provizii. Pe zidurile cetatii, toata lumea privea spectacolul. Mehmed era pe mal, alaturi de ofiterii si armata sa, si striga ordine catre Baltoglu. Cele patru nave mari le-au impins pe cele mici si, ajutate de vant, s-au apropiat de coltul cetatii. Apoi vantul s-a oprit si curentul a inceput sa le traga catre malul pe care se aflau otomanii. Marinarii crestini aruncau cu tot ce le venea la indemana in otomani, folosind inclusiv focul grecesc. In cele din urma, cele patru nave s-au apropiat atat de mult una de alta, incat au format o fortareata plutitoare. Catre asfintit a inceput sa bata din nou vantul, impingand navele, printre epavele otomane, in Cornul de Aur, in uralele celor de pe zidurile cetatii. A doua zi, Mehmed a poruncit ca Baltoglu sa fie decapitat. Evenimentul l-a convins pe Sultan ca cetatea trebuie izolata mai bine.
A pus la cale un plan ingenios, prin care sa-si duca flota in Cornul de Aur, care era inchis cu marele lant intins acolo de bizantini. Astfel, mii de lucratori au construit un drum din busteni unsi cu vaselina, de la Bosfor, pe langa zidurile coloniei Pera, pana in Valea Izvoarelor de pe malul Cornului de Aur. Pe 22 aprilie, spre groaza celor asediati, o procesiune de corabii trase de oameni si boi a traversat uscatul pe bustenii unsi, intrand astfel in Cornul de Aur. Bizantinii au tinut imediat sfat si au hotarat sa incerce sa arda vasele otomane intrate acolo. Incercarea a avut loc in noaptea lui 28 aprilie insa, din cauza unei tradari din Pera, a esuat.
Vasele crestine au fost distruse de...
S-a intamplat in 29 mai 1453 was first posted on mai 29, 2020 at 2:06 am. 2020 Jurnal Spiritual. Use of this feed is for personal non-commercial use only. If you are not reading this article in your feed reader, then the site is guilty of copyright infringement. Please contact me at ionutalexpanait@gmail.comS-a intamplat in 29 mai 1453: A fost cucerit de turcii otomani, sub comanda sultanului Mohamed al II-lea, Constantinopolul (oras fondat de Constantin cel Mare pe locul vechii colonii grecesti Byzantion, devenit, in anul 395 d. H., capitala Imperiului Roman de Rasarit); acest eveniment (cunoscut in istorie si sub numele de caderea Constantinopolului ) a insemnat nu numai sfarsitul Imperiului Roman de Rasarit si moartea ultimului imparat bizantin, Constantin al XI-lea, dar si o victorie strategica de o importanta capitala pentru cucerirea estului mediteranean si a Balcanilor de catre otomani. In cei aproape 1100 de ani de existenta ai Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori. A fost cucerit numai de doua ori, in timpul Cruciadei a patra din 1204 si atunci cand bizantinii l-au recucerit cateva decenii mai tarziu, in 1261. In urmatoarele doua secole, imperiul a fost redus treptat de catre o noua amenintare, Imperiul Otoman.
Dupa ce Imparatul Iustinian reusise, in veacul al saselea, sa recucereasca teritorii pierdute si sa faca din nou din Mediterana, pentru ultima oara, un lac roman, in 1453 imperiul nu era altceva decat cetatea Constantinopolului si o portiune din Peloponez (cu centrul in cetatea Mistra). Constantinopolul era deja inconjurat din toate partile de otomani. Decimat de Cruciada a patra, de razboiul civil din 1341-1347 urmat de ciuma bubonica, imperiul consta acum din mai multe sate inconjurate cu ziduri, separate de campii vaste, toate inconjurate de zidurile ridicate de Imparatul Theodosius in veacul al patrulea. Administratia provinciilor era nefunctionala, Thracia fiind controlata de niste feudali care, in ciuda avutiilor lor, nu-si plateau darile catre centru. La factorii administrativi si politici se adauga penuria de resurse. Numai Moreea, neafectata de ravagiile razboiului civil, mai era relativ prospera. Numirea lui Manuel Kantakuzenos ca despot al ei in 1349 a condus la crearea principatului semi-independent al Moreei, care va avea parte de ultima revenire economica si culturala a Imperiului Bizantin, inainte de a cadea si el in mana otomanilor in 1460. Atunci cand, la varsta de 21 de ani, Mehmed II (1451-1481) a devenit sultanul otomanilor, primele lui ganduri s-au indreptat catre Constantinopol. Ramasita a puternicului Imperiu Roman crestin, prezenta acestuia in mijlocul Imperiului Otoman reprezenta un permanent pericol.
Primul pas a fost izolarea capitalei bizantine, atat economic, cat si militar. In iarna lui 1451, Mehmed a inceput sa caute constructori priceputi pentru a construi o cetate pe Bosfor. Ridicarea acesteia, chiar in stramtoare, a inceput la mijlocul lui aprilie 1452. Numele ei era Rumeli Hisar si includea un vast complex de fortificatii care trebuia sa opreasca orice nava care incerca sa intre sau sa iasa din Marea Neagra.
Aceasta cetate se adauga uneia mai vechi, Anadolu Hisar, ridicata in vremea lui Baiazid I (1389-1402), la 4 kilometri sud de Constantinopol, pe pamantul Asiei Mici. Pentru bizantini, ajutorul era limitat. Sub comanda lui Giovanni Giustiniani se aflau 700 de ostasi genovezi bine inarmati, care sosisera in cetate in ianuarie 1453. De asemenea, Venetia a trimis un contingent de ostasi si marinari cretani. Fostul mitropolit al Kievului si al intregii Rusii, Isidor, apostat si devenit cardinal romano-catolic, a sosit si el in cetate cu 200 de osteni recrutati pe cheltuiala Papei. Constantin ii mai avea alaturi pe Maurizio Cattaneo, pe fratii Bocchiardo, Paolo, Antonio si Troilo, pe nobilul castilian Don Francisco de Toledo, pe inginerul german Johannes Grant si pe printul otoman Orhan, care traia in Constantinopol. Fara pamant si complet rupta de rutele ei maritime, cetatea era condamnata. In ciuda eforturilor sporadice si disperate ale bizantinilor de a impiedica terminarea ei, Rumeli Hisar a fost terminata in august 1452. Populatia a inteles atunci ca nu mai era mult pana la batalia finala.
Intelegand ca toate contactele cu partea otomana au incetat, Constantin XI Paleologul a poruncit inchiderea portilor cetatii. Constantin Dragases Paleologul, ultimul imparat, nascut in 1404, era fiul lui Manuel II Paleologul si al Elenei Dragas, o printesa sarba. Fratele sau, Ioan VIII (1425-1448) sperase ca prin unirea ortodocsilor cu Papa de la Roma va primi ajutor militar de la apuseni. In fruntea unei delegatii bizantine, care includea cele mai stralucite minti religioase si seculare ale elenismului veacului al XV-lea, el a mers la Florenta unde, dupa discutii lungi si grele, cardinalul Giuliano Cesarini si arhiepiscopul Visarion de Niceea au citit, pe 6 iulie 1439, Actul de Unire. Principalul oponent al acestei uniri a fost Sfantul Marcu al Efesului care, in ciuda presiunilor Imparatului, a ramas ferm pe pozitie. Desi s-a considerat ca unirea s-a realizat, prilej de mare sarbatoare in Apus, popoarele ortodoxe din Rasarit nu au primit-o si i-au repudiat pe episcopii care o semnasera. In cele din urma, unirea a ramas doar pe hartie. Promisa cruciada, menita a salva Constantinopolul, s-a sfarsit in batalia de la Varna, in noiembrie 1444. Atunci cand, patru ani mai tarziu, Ioan VIII s-a stins fara a avea copii, coroana imperiala a fost luata de fratele sau, Constantin, care stapanea deja in Peloponez. Incoronat in catedrala din Mistra in ianuarie 1449, noul si ultimul Imparat roman crestin si-a facut intrarea in capitala izolata a imperiului doua luni mai tarziu, pe 12 martie. In spatele vechilor ziduri ale Constantinopolului, noul imparat a urmat politica fratelui sau. In ciuda impotrivirii majoritatii locuitorilor cetatii, el a incercat sa reafirme unirea cu Roma, proclamand-o oficial in catedrala Sfanta Sofia pe 12 decembrie 1452. Urmarile practice au lipsit insa. In afara de fagaduinte si mesaje de incurajare din Apus, nu s-a mai intreprins nici o cruciada. De fapt, la mijlocul lunii mai 1453, Senatul Venetiei inca discuta daca sa trimita o flota catre Constantinopol. Colonia genoveza din Pera, apropiata de cetate, a ales sa ramana neutra, neutralitate care insa nu a ajutat-o defel dupa ce otomanii au pus mana pe Constantinopol. Cand a inceput asediul, la populatia cetatii s-au adaugat refugiatii din imprejurimi.
In spatele zidurilor enorme se aflau zone locuite, despartite intre ele de campii, livezi si gradini. Majoritatea locuitorilor traiau langa zona portului.
Garnizoana cetatii includea 5.000 de bizantini si 2.000 de straini, majoritatea genovezi si venetieni. Oamenii lui Giustiniani erau bine pregatiti si inarmati.
Lor li se adaugau unitati mici de ostasi bine pregatiti, civili inarmati, marinari, voluntari din comunitatile de straini si chiar calugari. Lipsa dotarilor militare era compensata de hotararea tuturor de a lupta pana la capat. Cele cateva piese de artilerie de calibru mic, folosite de garnizoana, nu puteau ajuta prea mult. In ciuda neintelegerilor privind politica religioasa dusa de conducatori, populatia era alaturi de imparatul ei. Alternativa era de neconceput. Barbati si femei participau la repararea zidurilor si la adancirea santului de aparare, voluntarii faceau de garda, se colectau provizii de hrana, obiectele din aur si argint din biserici erau transformate in monede pentru plata ostasilor straini, iar portul cetatii, Cornul de Aur, fu inchis cu un lant urias. Cu exceptia celor 700 de locuitori italieni care au parasit cetatea in luna februarie, populatia a ramas pe loc. Bizantini si straini, au luptat pana la sfarsit. Oastea otomana a inceput sa se aseze in fata cetatii in prima saptamana a lui aprilie 1453. Mehmed si-a instalat cortul la nord de poarta militara Sf. Romanus si tot acolo a poruncit sa fie asezat si marele tun construit de ungurul Orban. Pe 12 aprilie a sosit din Gallipoli si flota otomana, compusa din 200 de nave aflate sub comanda unui bulgar turcit, Suleiman Baltoglu. De cealalta parte, Constantin si-a impartit ostenii cat a putut de bine. Ii era imposibil sa acopere toata lungimea zidurilor, insa era previzibil ca dusmanul se va concentra asupra zidurilor de pe uscat, lungi de trei kilometri. Cu exceptia sectiunii Vlaherne a zidurilor, in nord-estul cetatii, Constantinopolul era protejat, pe uscat, de un zid intreit, dublat de un sant de aparare. Inspre mare, protectia era asigurata de un zid unic. Date fiind trupele existente si sectiunile critice ale zidurilor, Giustiniani cu oamenii sai si cei mai buni ostasi ai imparatului au luat pozitie in zona portii Sf. Romanus, aflata in bataia tunului otomanilor. Venetianul Girolamo Minotto si oamenii sai au primit apararea zonei Vlaherne, unde se afla si Palatul Imperial. Majoritatea trupelor se aflau pe si in spatele zidurilor dinspre uscat. Pentru a pazi intrarea in portul cetatii, capitanul venetian al micii flote de aparare a poruncit celor zece nave sa ocupe pozitii in spatele lantului din Cornul de Aur. Inainte de inceperea ostilitatilor, Mehmed i-a cerut lui Constantin sa-i predea cetatea, fagaduind crutarea vietii si proprietatilor locuitorilor si promitand imparatului ca va putea domni mai departe in Mistra.
Imparatul, intr-un raspuns demn, a refuzat oferta. Imediat tunurile otomane au inceput sa traga. Loviturile continue au daramat o parte a zidurilor de langa Poarta Harisius. Noaptea, toti cei din cetate lucrau la repararea stricaciunilor. In acest timp, otomanii incercau sa umple santul de aparare, mai ales in fata sectiunilor mai slabe ale zidurilor care erau acum permanent bombardate. Primul atac a inceput in noaptea de 18 aprilie. Bine inarmati, protejati de armuri, luptand intr-un spatiu restrans, Giustiniani si oamenii sai, alaturi de tovarasii lor bizantini, au reusit, dupa patru ceasuri de lupte sangeroase, sa respinga miile de otomani care atacasera zidurile.
Vineri dimineata, 20 aprilie, au aparut in Marea Marmora, langa Constantinopol, patru nave mari incarcate cu provizii trei genoveze si una greceasca. Baltoglu si-a trimis vasele ca sa atace si sa distruga transportul. Vasele otomane, mai mici, au inconjurat repede cele patru nave cu provizii. Pe zidurile cetatii, toata lumea privea spectacolul. Mehmed era pe mal, alaturi de ofiterii si armata sa, si striga ordine catre Baltoglu. Cele patru nave mari le-au impins pe cele mici si, ajutate de vant, s-au apropiat de coltul cetatii. Apoi vantul s-a oprit si curentul a inceput sa le traga catre malul pe care se aflau otomanii. Marinarii crestini aruncau cu tot ce le venea la indemana in otomani, folosind inclusiv focul grecesc. In cele din urma, cele patru nave s-au apropiat atat de mult una de alta, incat au format o fortareata plutitoare. Catre asfintit a inceput sa bata din nou vantul, impingand navele, printre epavele otomane, in Cornul de Aur, in uralele celor de pe zidurile cetatii. A doua zi, Mehmed a poruncit ca Baltoglu sa fie decapitat. Evenimentul l-a convins pe Sultan ca cetatea trebuie izolata mai bine.
A pus la cale un plan ingenios, prin care sa-si duca flota in Cornul de Aur, care era inchis cu marele lant intins acolo de bizantini. Astfel, mii de lucratori au construit un drum din busteni unsi cu vaselina, de la Bosfor, pe langa zidurile coloniei Pera, pana in Valea Izvoarelor de pe malul Cornului de Aur. Pe 22 aprilie, spre groaza celor asediati, o procesiune de corabii trase de oameni si boi a traversat uscatul pe bustenii unsi, intrand astfel in Cornul de Aur. Bizantinii au tinut imediat sfat si au hotarat sa incerce sa arda vasele otomane intrate acolo. Incercarea a avut loc in noaptea lui 28 aprilie insa, din cauza unei tradari din Pera, a esuat.
Vasele crestine au fost distruse de...
