Nebunii
In aceia este una si aceeasi cugetare gresita: tagaduirea oricarui rost sau destin al omului si al lumii, mai presus de lumea aceasta si de stomacul ei. A tagadui o conducere suprema a cerului si a pamantului, e totuna cu a propovadui domnia intamplarii, a haosului sau a anarhiei universale.
Dar lumea este in ordine. Aceasta dovedeste ca este o conducere mai presus de ea. Iar fara ordine este mintea care o vede fara Stapan. Mintea care cugeta ca nu este Dumnezeu, cade in propria sa sentinta: va trebui sa se tagaduiasca si pe sine. Caci a te lupta din toate puterile impotriva a ceva ce nu exista dovedeste nebunia acestei lupte, dovedeste nonsensul si absurdul ei, si prin urmare si a mintii care o conduce.
Al doilea nebun este bogatul, care ingusteaza zarea rosturilor sale pe pamant la dimensiunile stomacului, chiar daca acest stomac ar inghiti pamantul. Mai mult, un atare bogat va cauta sa convinga pe toata lumea, ca numai acesta este singurul scop al vietii omului pe pamant. Atare conceptie despre om si destinele sale ultime e cu adevarat miezul noptii mintii. Noaptea aceasta va culmina sfarsind prin a se crede pe sine, el, dumnezeul veacului acestuia (2 Corinteni 4, 4). Deci, dintr-o atare noapte a mintii, cand bogatul va crede ca tarina sa, lumea, il va face in sfarsit fericit, isi va pierde sufletul cu sunet, caci va fi rapit cu moarte din varful bogatiei sale. Dumnezeu nu ingaduie la nesfarsit ingustarea vederii omului numai la stomacul sau, de vreme ce omul acesta este destinat spre alte zari, ale imparatiei lui Dumnezeu, ale vesniciei...