S-a întâmplat în 15 noiembrie 1868
S-a intamplat in 15 noiembrie 1868: S-a nascut biologul Emil Racovita; fondatorul biospeologiei (1907) si al primului institut de speologie din lume (Cluj, 1920); explorator a numeroase pesteri din Franta, Spania, Algeria, Italia si Slovenia; a participat la expeditia antarctica a navei Belgica (1897-1899); membru al Academiei Romane, presedinte al acestui for (1926-1929) .(d. 17 []The post S-a intamplat in 15 noiembrie 1868 appeared first on Jurnal Spiritual.
S-a intamplat in 15 noiembrie 1868 was first posted on noiembrie 15, 2020 at 1:03 am. 2020 Jurnal Spiritual. Use of this feed is for personal non-commercial use only. If you are not reading this article in your feed reader, then the site is guilty of copyright infringement. Please contact me at ionutalexpanait@gmail.comS-a intamplat in 15 noiembrie 1868: S-a nascut biologul Emil Racovita; fondatorul biospeologiei (1907) si al primului institut de speologie din lume (Cluj, 1920); explorator a numeroase pesteri din Franta, Spania, Algeria, Italia si Slovenia; a participat la expeditia antarctica a navei Belgica (1897-1899); membru al Academiei Romane, presedinte al acestui for (1926-1929) .(d. 17 noiembrie 1947, Cluj). Emil Gheorghe Racovita (n. Iasi, m. 19 noiembrie 1947 la Cluj), biolog roman de renume mondial, explorator polar, fondator al biospeologiei si al primului institut de speologie din lume. Provenea dintr-o veche familie moldoveneasca, atestata documentar inca din secolul XVI si din care au facut parte oameni de vaza si chiar domnitori intrati in istorie prin ctitoriile si actele lor de vitejie, asa cum a fost Mihai Racovita. Tatal sau, Gheorghe Racovita, cunoscut indeosebi sub numele de Gheorghies, de profesie magistrat, a jucat un rol important in viata culturala si intelectuala a Iasiului, fiind unul dintre fondatorii societatii Junimea . Mama, Eufrosina, nascuta Stamatopol, s-a dedicat in intregime ingrijirii singurului din cei trei copii carora le daduse viata, pe ceilalti doi pierzandu-i prematur din cauza unor boli necrutatoare. Emil si-a petrecut primii ani in ambianta conacului de la oranesti, un mic sat din tinutul Vasluiului in care tatal mostenise o frumoasa mosie. i-a inceput invatatura la Iasi ca elev al lui Ion Creanga, omul de la care a mostenit neaosul grai moldovenesc pe care l-a folosit chiar si in cuvantari rostite in cadrul protocolar al Academiei Romane. A continuat-o tot la Iasi, mai intai la Liceul National, apoi la liceul privat Institutele Unite , unde a fost coleg cu Sava Atanasiu, Grigore Antipa, Dimitrie Voinov si Nicolae Leon si unde i-a avut ca profesori, printre altii, pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petre Poni si geologul Grigore Cobalcescu. Cel din urma a jucat un rol cu adevarat decisiv in alegerea caii pe care tanarul sau elev avea sa se angajeze mai tarziu, caci a stiut sa-i insamanteze in cuget o dragoste fata de natura care se va transforme nu peste mult timp intr-o nestavilita pasiune.
Conformandu-se dorintei pe care si-o exprimase parintele sau, Racovita a plecat la Paris, in 1886, pentru a urma cursurile Facultatii de Drept. Dar imboldul pe care il purta in suflet si-a spus de pe atunci cuvantul si, in paralel, a frecventat cu regularitate si prelegerile pe care medicul L once Manouvrier la tinea la coala Superioara de Antropologie. Apoi, imediat dupa ce si-a luat licenta in drept, s-a inscris la Facultatea de tiinte de la Sorbona, unde a beneficiat nu numai de competenta, ci si de atentia a doi reputati zoologi: profesorul Henri de Lacaze-Duthiers si conferentiarul Georges Pruvot. Incheindu-si studiile universitare in 1891, odata cu obtinerea diplomei de licentiat in stiinte, a ramas in Franta pentru a-si pregati doctoratul in Laboratorul oceanologic Arago de la Banyuls-sur-Mer, ctitorie a aceluiasi Lacaze-Duthiers. Dupa cinci ani de cercetari asidue, sustinerea publica a tezei pe care o elaborase asupra lobului cefalic al anelidelor polichete (cei mai raspanditi viermi marini) i-a adus titlul de doctor in stiinte. i nu este nicio indoiala ca succesul pe care l-a dobandit atunci a fost si primul pas pe care l-a facut pe anevoiosul drum al recunoasterii stiintifice. Cu aceasta, sederea in Franta a lui Emil Racovita parea sa se fi incheiat, fiindca obligatia de a-si satisface stagiul militar l-a adus inapoi la Iasi. Insa nu pentru mult timp, caci peste numai o luna primea din Li ge o scrisoarea prin care i se propunea sa ia parte la o expeditie ce urma sa exploreze tarmurile Antarcticei. Era o oferta mult prea imbietoare pentru ca Racovita sa nu se angajeze fara ezitare in temerara calatorie. Astfel a devenit el naturalistul expeditiei antarctice belgiene, organizate si conduse de locotenentul de marina Adrien de Gerlache de Gomery si desfasurate la bordul vasului Belgica intre 1897 si 1899.
Aceasta expeditie a fost cea dintai care a avut ca obiectiv nu descoperirea de pamanturi inca necunoscute, ci efectuarea unor cercetari si observatii stiintifice complexe, si tot cea dintai care a petrecut o intreaga iarna polara in mijlocul banchizei australe. Pentru a infaptui acest program, 19 oameni s-au urcat pe o corabie care, masurand doar 32 m in lungime si 6,5 m in latime, era cu adevarat o simpla coaja de nuca , in trainicia careia ei trebuiau sa se increada. Iar riscurile s-au dovedit a fi atat de mari, incat doi dintre ei au platit cu propria lor viata indrazneala de a le fi infruntat.
Dar ceea ce a primat a fost faptul ca expeditia s-a incheiat cu un rasunator succes, in dobandirea caruia naturalistul roman a contribuit din plin. Norvegianul Roald Amundsen, viitorul cuceritor al Polului Sud si participant la expeditia belgiana in calitate de prim-ofiter, avea sa afirme mai tarziu ca Racovita a fost pentru toti un tovaras nepretuit de placut si un explorator plin de indemnuri . In plus, lui i se datoreaza si neobisnuit de bogatul material stiintific colectat de-a lungul intregului periplu, caci s-a intors in Europa cu 1200 de piese zoologice si 400 de piese botanice, la care se adauga observatiile extrem de amanuntite pe care le-a facut cu precadere asupra balenelor, focilor si pasarilor antarctice. Pentru studiul aprofundat al acestui material au fost solicitati nu mai putin de 74 de specialisti, Racovita rezervand pentru sine elaborarea a patru lucrari. Dar, din pacate, nenumaratele indatoriri carora va trebui sa le faca fata in anii urmatori nu i-au ingaduit sa finalizeze decat una singura, cea consacrata balenelor. Astazi se mai stie ca in arhiva Muzeului de Istorie naturala Grigore Antipa din Bucuresti exista un manuscris de 513 pagini, redactat doar partial in forma definitiva si care ar fi trebuit sa constituie o a doua lucrare, avand ca subiect focile. Iar faptul ca ea nu a vazut lumina tiparului este cu atat mai regretabil, cu cat cea dintai a servit multa vreme ca punct de referinta in literatura de profil.
In atare situatie, era limpede ca singurul loc unde se putea ingriji in conditii optime de valorificarea pretioaselor sale colectii era Laboratorul Arago , si profesorul Lacaze-Duthiers l-a primit cu bratele deschise. Mai mult chiar, a socotit ca discipolul sau a dovedit suficiente calitati pentru a se numara printre cei la care se gandea ca i-ar putea fi succesori. Asa se face ca, la 1 noiembrie 1900, Emil Racovita a fost numit subdirector al laboratorului, functia de director fiindu-i incredintata lui Georges Pruvot, iar in anul imediat urmator, aceiasi doi colaboratori ai sai au devenit codirectori ai periodicului Archives de Zoologie exp rimentale et g n rale , cea mai prestigioasa revista de specialitate din Europa, pe care tot el o infiintase in 1872. Aceasta a fost expresia de departe cea mai convingatoare a felului in care Racovita ajunsese sa se impuna in comunitatea stiintifica a Frantei, pentru ca a fost singurul caz in care responsabilitati atat de insemnate au revenit unui strain care abia trecuse de 30 de ani. Pe de alta parte, insa, noile atributii il vor solicita din plin, caci imprejurarile nu ii vor fi catusi de putin prielnice. In pofida unor idei mai degraba preconcepute pe care multi le au astazi despre ceea ce se intampla, cu mai bine de un secol in urma, intr-o tara considerata pe drept cuvant ca focar al culturii europene, insuficienta resurselor financiare a facut ca totul sa se desfasoare sub semnul unei severe economii. O demonstreaza convingator faptul ca, pentru a asigura bunul mers al laboratorului si aparitia regulata a revistei, Racovita a facut uz de resursele financiare obtinute din exploatarea mosiei de la oranesti. Dar multiplele dificultati cu care va fi confruntat de-acum inainte vor fi departe de a-l descuraja. In vara anului 1904, in timpul uneia din obisnuitele croaziere de cercetari pe care personalul laboratorului le intreprindea in bazinul rasaritean al Mediteranei, Racovita a facut o vizita in Cueva del Drach, o renumita pestera din Insula Mallorca. Aici, in apele intunecate ale unuia din marile lacuri pe care le adaposteste aceasta cavitate, el a capturat un mic crustaceu, inca necunoscut in stiinta si pe care il va descrie sub numele de Typhlocirolana moraguesi.
A fost descoperirea care va marca cea mai radicala cotitura din intreaga sa cariera de naturalist. Translucid si lipsit complet de ochi, acest animal purta amprenta atat pregnanta a adaptarii lui la neobisnuitul mediu pe care il ofera adancurile subterane, incat Racovita a intuit imediat ca studiul aprofundat al fiintelor care traiesc in pesteri poate contribui in mare masura la deslusirea complicatelor mecanisme ale evolutiei biologice. i s-a dedicat acestui studiu renuntand definitiv la cercetarile sale oceanologice. A inceput prin a consulta lucrarile publicate de diversi zoologi, constatand nu fara surprindere ca ele contineau o atat de pronuntata divergenta de opinii, incat nu puteau servi la alcatuirea unei imagini de ansamblu asupra faunei cavernicole. Trebuia, asadar, sa ajunga prin propriile lui mijloace la cunoasterea lumii subpamantene, ceea ce insemna explorarea unui numar cat mai mare de pesteri, situate in regiuni geografice dintre cele mai diferite. Insa pentru a reusi, avea nevoie de un ajutor, si a avut sansa sa il gaseasca repede in persoana lui Ren Jeannel, un tanar si intreprinzator medic licentiat si in stiinte naturale. Incepand din vara lui 1905, au pornit sa exploreze impreuna pesterile de pe cei doi versanti ai Muntilor Pirinei si au facut-o cu atata ravna, incat Racovita a foarte curand in masura sa isi ordoneze ideile intr-o viziune unitara. A expus-o in celebrul sau Eseu asupra problemelor biospeologice , aparut in 1907 si despre care Jeannel va spune peste trei decenii ca a fost de la bun inceput si a ramas statutul fundamental al biospeologiei. Oricat de important s-a dovedit a fi pentru viitorul biospeologiei, Eseul nu a reprezentat decat un inceput in gandirea autorului sau. Asa cum s-a intamplat si in cazul expeditiei antarctice, pentru valorificarea materialului colectat in...
S-a intamplat in 15 noiembrie 1868 was first posted on noiembrie 15, 2020 at 1:03 am. 2020 Jurnal Spiritual. Use of this feed is for personal non-commercial use only. If you are not reading this article in your feed reader, then the site is guilty of copyright infringement. Please contact me at ionutalexpanait@gmail.comS-a intamplat in 15 noiembrie 1868: S-a nascut biologul Emil Racovita; fondatorul biospeologiei (1907) si al primului institut de speologie din lume (Cluj, 1920); explorator a numeroase pesteri din Franta, Spania, Algeria, Italia si Slovenia; a participat la expeditia antarctica a navei Belgica (1897-1899); membru al Academiei Romane, presedinte al acestui for (1926-1929) .(d. 17 noiembrie 1947, Cluj). Emil Gheorghe Racovita (n. Iasi, m. 19 noiembrie 1947 la Cluj), biolog roman de renume mondial, explorator polar, fondator al biospeologiei si al primului institut de speologie din lume. Provenea dintr-o veche familie moldoveneasca, atestata documentar inca din secolul XVI si din care au facut parte oameni de vaza si chiar domnitori intrati in istorie prin ctitoriile si actele lor de vitejie, asa cum a fost Mihai Racovita. Tatal sau, Gheorghe Racovita, cunoscut indeosebi sub numele de Gheorghies, de profesie magistrat, a jucat un rol important in viata culturala si intelectuala a Iasiului, fiind unul dintre fondatorii societatii Junimea . Mama, Eufrosina, nascuta Stamatopol, s-a dedicat in intregime ingrijirii singurului din cei trei copii carora le daduse viata, pe ceilalti doi pierzandu-i prematur din cauza unor boli necrutatoare. Emil si-a petrecut primii ani in ambianta conacului de la oranesti, un mic sat din tinutul Vasluiului in care tatal mostenise o frumoasa mosie. i-a inceput invatatura la Iasi ca elev al lui Ion Creanga, omul de la care a mostenit neaosul grai moldovenesc pe care l-a folosit chiar si in cuvantari rostite in cadrul protocolar al Academiei Romane. A continuat-o tot la Iasi, mai intai la Liceul National, apoi la liceul privat Institutele Unite , unde a fost coleg cu Sava Atanasiu, Grigore Antipa, Dimitrie Voinov si Nicolae Leon si unde i-a avut ca profesori, printre altii, pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petre Poni si geologul Grigore Cobalcescu. Cel din urma a jucat un rol cu adevarat decisiv in alegerea caii pe care tanarul sau elev avea sa se angajeze mai tarziu, caci a stiut sa-i insamanteze in cuget o dragoste fata de natura care se va transforme nu peste mult timp intr-o nestavilita pasiune.
Conformandu-se dorintei pe care si-o exprimase parintele sau, Racovita a plecat la Paris, in 1886, pentru a urma cursurile Facultatii de Drept. Dar imboldul pe care il purta in suflet si-a spus de pe atunci cuvantul si, in paralel, a frecventat cu regularitate si prelegerile pe care medicul L once Manouvrier la tinea la coala Superioara de Antropologie. Apoi, imediat dupa ce si-a luat licenta in drept, s-a inscris la Facultatea de tiinte de la Sorbona, unde a beneficiat nu numai de competenta, ci si de atentia a doi reputati zoologi: profesorul Henri de Lacaze-Duthiers si conferentiarul Georges Pruvot. Incheindu-si studiile universitare in 1891, odata cu obtinerea diplomei de licentiat in stiinte, a ramas in Franta pentru a-si pregati doctoratul in Laboratorul oceanologic Arago de la Banyuls-sur-Mer, ctitorie a aceluiasi Lacaze-Duthiers. Dupa cinci ani de cercetari asidue, sustinerea publica a tezei pe care o elaborase asupra lobului cefalic al anelidelor polichete (cei mai raspanditi viermi marini) i-a adus titlul de doctor in stiinte. i nu este nicio indoiala ca succesul pe care l-a dobandit atunci a fost si primul pas pe care l-a facut pe anevoiosul drum al recunoasterii stiintifice. Cu aceasta, sederea in Franta a lui Emil Racovita parea sa se fi incheiat, fiindca obligatia de a-si satisface stagiul militar l-a adus inapoi la Iasi. Insa nu pentru mult timp, caci peste numai o luna primea din Li ge o scrisoarea prin care i se propunea sa ia parte la o expeditie ce urma sa exploreze tarmurile Antarcticei. Era o oferta mult prea imbietoare pentru ca Racovita sa nu se angajeze fara ezitare in temerara calatorie. Astfel a devenit el naturalistul expeditiei antarctice belgiene, organizate si conduse de locotenentul de marina Adrien de Gerlache de Gomery si desfasurate la bordul vasului Belgica intre 1897 si 1899.
Aceasta expeditie a fost cea dintai care a avut ca obiectiv nu descoperirea de pamanturi inca necunoscute, ci efectuarea unor cercetari si observatii stiintifice complexe, si tot cea dintai care a petrecut o intreaga iarna polara in mijlocul banchizei australe. Pentru a infaptui acest program, 19 oameni s-au urcat pe o corabie care, masurand doar 32 m in lungime si 6,5 m in latime, era cu adevarat o simpla coaja de nuca , in trainicia careia ei trebuiau sa se increada. Iar riscurile s-au dovedit a fi atat de mari, incat doi dintre ei au platit cu propria lor viata indrazneala de a le fi infruntat.
Dar ceea ce a primat a fost faptul ca expeditia s-a incheiat cu un rasunator succes, in dobandirea caruia naturalistul roman a contribuit din plin. Norvegianul Roald Amundsen, viitorul cuceritor al Polului Sud si participant la expeditia belgiana in calitate de prim-ofiter, avea sa afirme mai tarziu ca Racovita a fost pentru toti un tovaras nepretuit de placut si un explorator plin de indemnuri . In plus, lui i se datoreaza si neobisnuit de bogatul material stiintific colectat de-a lungul intregului periplu, caci s-a intors in Europa cu 1200 de piese zoologice si 400 de piese botanice, la care se adauga observatiile extrem de amanuntite pe care le-a facut cu precadere asupra balenelor, focilor si pasarilor antarctice. Pentru studiul aprofundat al acestui material au fost solicitati nu mai putin de 74 de specialisti, Racovita rezervand pentru sine elaborarea a patru lucrari. Dar, din pacate, nenumaratele indatoriri carora va trebui sa le faca fata in anii urmatori nu i-au ingaduit sa finalizeze decat una singura, cea consacrata balenelor. Astazi se mai stie ca in arhiva Muzeului de Istorie naturala Grigore Antipa din Bucuresti exista un manuscris de 513 pagini, redactat doar partial in forma definitiva si care ar fi trebuit sa constituie o a doua lucrare, avand ca subiect focile. Iar faptul ca ea nu a vazut lumina tiparului este cu atat mai regretabil, cu cat cea dintai a servit multa vreme ca punct de referinta in literatura de profil.
In atare situatie, era limpede ca singurul loc unde se putea ingriji in conditii optime de valorificarea pretioaselor sale colectii era Laboratorul Arago , si profesorul Lacaze-Duthiers l-a primit cu bratele deschise. Mai mult chiar, a socotit ca discipolul sau a dovedit suficiente calitati pentru a se numara printre cei la care se gandea ca i-ar putea fi succesori. Asa se face ca, la 1 noiembrie 1900, Emil Racovita a fost numit subdirector al laboratorului, functia de director fiindu-i incredintata lui Georges Pruvot, iar in anul imediat urmator, aceiasi doi colaboratori ai sai au devenit codirectori ai periodicului Archives de Zoologie exp rimentale et g n rale , cea mai prestigioasa revista de specialitate din Europa, pe care tot el o infiintase in 1872. Aceasta a fost expresia de departe cea mai convingatoare a felului in care Racovita ajunsese sa se impuna in comunitatea stiintifica a Frantei, pentru ca a fost singurul caz in care responsabilitati atat de insemnate au revenit unui strain care abia trecuse de 30 de ani. Pe de alta parte, insa, noile atributii il vor solicita din plin, caci imprejurarile nu ii vor fi catusi de putin prielnice. In pofida unor idei mai degraba preconcepute pe care multi le au astazi despre ceea ce se intampla, cu mai bine de un secol in urma, intr-o tara considerata pe drept cuvant ca focar al culturii europene, insuficienta resurselor financiare a facut ca totul sa se desfasoare sub semnul unei severe economii. O demonstreaza convingator faptul ca, pentru a asigura bunul mers al laboratorului si aparitia regulata a revistei, Racovita a facut uz de resursele financiare obtinute din exploatarea mosiei de la oranesti. Dar multiplele dificultati cu care va fi confruntat de-acum inainte vor fi departe de a-l descuraja. In vara anului 1904, in timpul uneia din obisnuitele croaziere de cercetari pe care personalul laboratorului le intreprindea in bazinul rasaritean al Mediteranei, Racovita a facut o vizita in Cueva del Drach, o renumita pestera din Insula Mallorca. Aici, in apele intunecate ale unuia din marile lacuri pe care le adaposteste aceasta cavitate, el a capturat un mic crustaceu, inca necunoscut in stiinta si pe care il va descrie sub numele de Typhlocirolana moraguesi.
A fost descoperirea care va marca cea mai radicala cotitura din intreaga sa cariera de naturalist. Translucid si lipsit complet de ochi, acest animal purta amprenta atat pregnanta a adaptarii lui la neobisnuitul mediu pe care il ofera adancurile subterane, incat Racovita a intuit imediat ca studiul aprofundat al fiintelor care traiesc in pesteri poate contribui in mare masura la deslusirea complicatelor mecanisme ale evolutiei biologice. i s-a dedicat acestui studiu renuntand definitiv la cercetarile sale oceanologice. A inceput prin a consulta lucrarile publicate de diversi zoologi, constatand nu fara surprindere ca ele contineau o atat de pronuntata divergenta de opinii, incat nu puteau servi la alcatuirea unei imagini de ansamblu asupra faunei cavernicole. Trebuia, asadar, sa ajunga prin propriile lui mijloace la cunoasterea lumii subpamantene, ceea ce insemna explorarea unui numar cat mai mare de pesteri, situate in regiuni geografice dintre cele mai diferite. Insa pentru a reusi, avea nevoie de un ajutor, si a avut sansa sa il gaseasca repede in persoana lui Ren Jeannel, un tanar si intreprinzator medic licentiat si in stiinte naturale. Incepand din vara lui 1905, au pornit sa exploreze impreuna pesterile de pe cei doi versanti ai Muntilor Pirinei si au facut-o cu atata ravna, incat Racovita a foarte curand in masura sa isi ordoneze ideile intr-o viziune unitara. A expus-o in celebrul sau Eseu asupra problemelor biospeologice , aparut in 1907 si despre care Jeannel va spune peste trei decenii ca a fost de la bun inceput si a ramas statutul fundamental al biospeologiei. Oricat de important s-a dovedit a fi pentru viitorul biospeologiei, Eseul nu a reprezentat decat un inceput in gandirea autorului sau. Asa cum s-a intamplat si in cazul expeditiei antarctice, pentru valorificarea materialului colectat in...
