Da! Am curajul s-o spun cu toata siguranta ca da! Noi, cei simpli, ii lasam pe teologi sa explice cum a fost, daca e cu putinta. Caci ceea ce nu pot dovedi cuvintele si mintea noastra marginita, o dovedeste, mai simplu si convingator, realitatea faptelor petrecute in viata noastra, a acelora care, traind adevarurile mantuitoare, []Da! Am curajul s-o spun cu toata siguranta ca da! Noi, cei simpli, ii lasam pe teologi sa explice cum a fost, daca e cu putinta. Caci ceea ce nu pot dovedi cuvintele si mintea noastra marginita, o dovedeste, mai simplu si convingator, realitatea faptelor petrecute in viata noastra, a acelora care, traind adevarurile mantuitoare, simtim cum HristosDomnul lucreaza in viata noastra.

Bunica mea, o ardeleanca de pe Valea Sebesului, legata cu intreaga ei fiinta, ca toti crestinii nostri, de Biserica si traditiile ei sfinte, obisnuia sa se roage neincetat Maicii Domnului. Fiind mama, o simtea mai aproape si avea mai multa indrazneala la ea. Se ruga si Mantuitorului, si Sfintilor, dupa dreapta randuiala, dar simtea totusi ca cea care ea insasi a fost Mama o putea ajuta cel mai mult.

Era in timpul Primului Razboi Mondial si avea patru feciori pe front, in armata austro-ungara. In casa batatorita cu lut, pe locul unde zilnic se ruga, ingenunchind si facand matanii, se facusera doua gropite, aproape. Genunchii si incheieturile degetelor facusera niste bataturi ca niste noduri mari. Iar Ceaslovul si Psaltirea erau mereu stropite cu lacrimi. Citea rugaciunile sfinte, apoi izbucnea intr-o ruga simpla dar rascolitoare, ca o flacara a inimii, spunandu-i Prea Curatei: Maica Prea Curata, tu ai avut un singur Fiu. Eu am patru care sunt in bataia oarba a gloantelor si a sabiilor vrajmasilor. Ce sa ma fac? Nimeni nu ma poate ajuta, numai tu! Prin inima mea trec patru sageti. Indura-te de mine; nu ma lasa! i Maica Prea Buna s-a indurat, intr-adevar, de ei. Toti feciorii i s-au intors de pe front intregi: si la trup, si la minte, desi in atatea sate si orase, ca si in satul de pe Valea Sebesului, unii nu s-au mai intors niciodata, iar altii au intrat in casele lor cu trupurile ciuntite si cu sufletele zdruncinate. Desigur, minunea aceasta s-a intamplat si cu alte mii si mii de mame care s-au rugat Nascatoarei de Dumnezeu. Insa cu tatal meu, care adeseori ne povestea, in serile de iarna, celor cinci copii, intamplari de pe frontul din Galitia, s-a intamplat ceva cu totul iesit din comun. Era un raspuns aparte, pe care Maica Sfanta l-a dat rugaciunilor maicutei credincioase si staruitoare in credinta. i, la staruinta noastra, tata, pentru a nu stiu cata oara, incepea sa ne povesteasca acea intamplare extraordinara pe care o ascultam cu aceeasi emotie ca la prima istorisire: Eram in Polonia, pe malurile raului Vistula, in armata austromaghiara Fiecare soldat avea sapat in transee un mic adapost numit deckung . Pe parapet era asezata pusca si la aproximativ patru-cinci minute trebuia sa slobozim cate un glonte. In intervale, trebuia sa rostim cu voce tare: El re figyelem! (Sunt atent, veghez, tot inainte!). Daca strajemesterul (caporalul de garda), care patrula prin transee, nu te auzea sau te gasea dormind, ori te impusca, ori te dadea pe mana tribunalului militar. Dadeam drumul la cate un glont, dar imi aduceam mereu aminte de ceea ce ne-a spus mama, la toti feciorii, inainte de a pleca pe front: Dragii mei, sa nu ochiti pe nimeni, asa, din rautatea inimii! Mai bine sa ziceti: Cum glontul asta nu ocheste pe nimeni, nici pe mine sa nu ma ocheasca altul! . i, cum stateam asa, intr-o noapte, cam in zori, simteam o mare neliniste. Un glas launtric imi tot spunea: Pleaca! Fugi! . Dar cum sa fugi? Caci puteai fi impuscat de catre cei care te supravegheau. Cum ma framantau asa, intre doua ganduri potrivnice, dand drumul cartusului obisnuit, am simtit ca cineva ma trage puternic de manta. Am intors capul speriat si, in clipa aceea, arma mi-a cazut de pe parapet. Inaintea ochilor, in marime naturala, ca intr-un tablou, se aflau Maica Domnului si mama, bunica voastra. N-am putut scoate nici o vorba. Dupa cateva clipe, chipurile s-au mistuit si abia atunci, inspaimantat, fara sa mai judec, am pus mana pe pusca si ranita si am luat-o la fuga. La un cot al transeei, era un prieten al meu din Budapesta, Lehmeny. S-a speriat si el, vazandu-ma cum aratam. Fara sa-l astept sa ma intrebe, l-am intrebat eu, cu vocea sugrumata: Ma frate Lehmeny, ce s-o-ntamplat cu mine? . In clipa aceea, am primit raspunsul: o bubuitura puternica se auzi si pamant si pietre au tasnit in aer. Am alergat intr-acolo amandoi. Era tocmai deckung -ul de unde plecasem eu mai nainte cu cateva clipe. Era o groapa aproape cat tinda noastra. Dupa ce m-am intors de pe front si din prizonieratul rusesc, am aflat de la mama ca, in revarsatul acelor zori, a simtit nevoia mai mult ca oricand sa se roage Maicii Domnului si sa strige cu...