Al catelea februarie este acesta, de la acele atatea februarii neuitate cate mi-a fost dat sa le-ngrop in sufletul meu: al parintelui Vasile din 1937, al Parintelui Iosif din 1938, al fratelui Marini din 1947, al tatalui meu, Constantin din 1967! Imi place cateodata sa stau in cimitir, s-aud prin soapta []Al catelea februarie este acesta, de la acele atatea februarii neuitate cate mi-a fost dat sa le-ngrop in sufletul meu: al parintelui Vasile din 1937, al Parintelui Iosif din 1938, al fratelui Marini din 1947, al tatalui meu, Constantin din 1967!Imi place cateodata sa stau in cimitir,s-aud prin soapta frunzei si-a ierbii naintasiicum vin cu bucurie spre mine sir cu sir,cum dragostea le-nvie privirile si pasii. i nu stiu, din adancul acestei scumpe glii,sau din atat de-adancul si tainicul trecut,sau din adancul zarii iubirii mele viise-ntoarce neamu-acesta cucernic si tacut. tiu cine odihneste sub cruce-n orice locsi-asa de adanc prieten ma simt cu fiecare;simt inima batandu-i sub pajistea de focsi glasu-i cum ma cheama mai dulce si mai tare.

Ce-apropiate astazi sunt lumea mea si-a lor,cum n-ar fi fost vreo moarte si nici vreo despartire,cum ar fi-n tot Prezentul, Trecut sau Viitorsi-n ambele hotare, o unica traire.

Un dor de vesnicie ma-ncearca-atunci arzandsi-asa de grea-mi devine povara firii melecand fiecare-ntoarce Acasa, aprinzandla geamul unei lacrimi lumina unei stele.

Traian Dorz, din Istoria unei jertfe , voI .

III, pag 59612 februarie 1948 intr-o duminica de februarie, am fost scosi si mutati de cealalta parte a coridorului, de unde se vedea in curtea si cladirea Prefecturii. Eram atat de aproape incat puteam vedea si chiar cunoaste pe cei care treceau pe acolo. Sa nu priviti pe geam! ne porunci paznicul de pe coridor. Nu cumva sa faceti semne sau sa vorbiti cu cineva, ca va pun in lanturi si va bag la carcera! Bine, domnu sef, nu va temeti! il asiguraram noi, abia asteptand sa ne inghesuim la fereastra, fiecare nadajduind sa vedem pe cineva cunoscut, spre a i da de stire ca suntem aici.

Indata ce pleca el deci, doi dintre noi se asezara in fata usii, ca si cum ar vorbi ceva intre ei acolo, spre a acoperi vizeta, ca sa nu ne vada de pe sala, iar ceilalti ne gramadiram la gratiile ferestrei sa vedem libertatea sau pe binefacatorul care ar putea duce o veste familiei ce nu mai stia nimic de nici unii dintre noi, de mai mult de o luna. Poate vor veni astfel si la noi cu pachete, fiindca suntem atat de slabiti de foame, incat de-abia ne mai putem tine pe picioare. Dar, chiar daca dincolo ar fi cineva dintre ai nostri, nu stim cum i-am mai putea deslusi cu ochii nostri slabiti.

In aceste conditii am sarbatorit 12 februarie 1948, zece ani de la sfarsitul pamantesc al Parintelui Iosif.

Prin foametea pe care o sufeream, in fiecare zi era post Dar zilele de vineri si cele insemnate cu foc in viata mea mi-au fost totdeauna petrecute deosebit oriunde am fost Asa am petrecut-o si pe aceasta, aici, in aceasta groapa intunecoasa, dar plina de prezenta lui Hristos langa mine.

A fost o minune de la Dumnezeu indata dupa aceea cand, intr-o zi, uitan du ma si eu printre gratii, dincolo, la o fereastra din fata noastra, vazui pe cineva care semana cu fratele Malita care era atunci avocatul Prefecturii. Prin omul acesta Dumnezeu imi mai facuse mult bine in multe alte imprejurari grele din viata mea. El, cu inca cineva, imi faceau acum semne, infruntand in felul acesta un mare pericol. Nimeni n-avea voie sa ia legatura in felul acesta cu noi, cei inchisi. Putea fi pedepsit foarte aspru Auzii si intreband: Ce faci, de ce ai nevoie? Mancare, imbracaminte! Vom incerca! i disparu, fiindca vazuse pe cineva dincoace. Slavit sa fie Domnul! strigai eu. Domnul meu Se gandeste la noi.

Suferisem cu rabdare atatea saptamani, dar acum parca ajunsesem si eu la capatul puterilor si a doua zi era duminica.

Duminica era zi de pachete.

De la fereastra vedeam cum intrau pe poarta cosuri, pachete, sacose cu mancare. Gardianul, cu o fituica in mana, insotit de detinutul care ducea cosul cu toate acestea, disparea pe coridoare spre cei care aveau fericirea sa le primeasca.

La toate bisericile din oras se auzeau clopotele In toate bisericile lumii, fiind astazi duminica, se inaltau acum rugaciuni pentru cei inchisi si pentru mantuirea lor Iar in tara simteam aceasta! toti fratii iubiti se rugau pentru mine, pentru noi.

Ma retrag in coltul celalalt si, in timp ce toti ai mei stau gramada, privind printre gratii la cosurile care vin pline si se intorc goale la poarta, incerc sa ma adancesc in rugaciune si in meditatie.

Ma trezesc dintr-o data auzindu-mi numele strigat de pe coridor. Aici! raspund in locul meu toti ceilalti, fugind de la gratii.

Usa se deschise si gardianul se ivi tinand in maini un cos mare de papura plin de mancare. Care-i aici Dorz? Tu? Da! Ia-ti repede mancarea si da-mi cosul gol, sa-l duc inapoi!Incerc sa aflu de la el cine este la poarta: mama, tata, vreun frate? E o femeie cu un grup! Sunt mai multi! Nu stiu cine-s! Hai, gata? Ce noroc mai ai, frate Dorz, uite, tie ti-a venit primul! zisera tovarasii mei, gramadindu-se flamanzi in jurul meu si pipaind painea mare, carnatii, placinta, merele toate gramada in mijlocul nostru, rasturnate pe patura mea. Acuma, slavit sa fie Domnul! Rupeti si mancati.

In cateva clipe nu mai ramasese pe patura mea decat niste faramituri Ce fericire nebanuit de mare pe lumea asta este sa poti rupe o bucata dintr-o paine mare, dupa atatea saptamani de foamete, care parusera aniIn duminica aceasta le-au mai venit pachete inca la doi dintre noi. i cu acestea s-a intamplat la fel. Seara nu mai aveam din ele nimic. Iar in noaptea aceea nu ne-a mai fost frig.

In dimineata urmatoare, la ora mancarii, in loc de turtoiul si cafeaua pe care le asteptam, prin vizeta deschisa au intrat doua paini negre, taiate in patru bucati fiecare, si o portie singura, taiata dintr-o alta paine. Apoi noua portii mici de slanina. Pentru astazi voi aveti hrana rece! porunci gardianul de dincolo de vizeta. Vedeti sa va ajunga pana maine!Ne uitaram unii la altii mirati si nedumeriti. Ce-i cu asta? Nu ne-a mai dat niciodata asa! Sa stii ca ne muta in alta parte. Ne duce altundeva, zise unul. Unde? intrebara vreo trei. Acum, aici parca ne obisnuisem. Cine stie! Poate va fi mai bine unde mergem. Sau poate mai rau, zise profesorul, incercand sa se incurajeze, dar oricum, avem iarasi doua posibilitatiIncepuram sa mancam din paine, masurand-o din ochi, sa nu se sfarseasca. Trebuie, gandea in sine fiecare, sa las atata pentru amiaza, atata pentru deseara Dar cine sa se poata opri cand este atat de flamanzit cum eram noi toti atunci? Fiecare se uita la celalalt. Cum, tu o si mancasi toata? Ce s-o mai tin? Sa fiu tot timpul cu gandul numai la ea? i asa doar n-o sa fiu prea satul! Dar pana maine ce faci? Rabd, ce sa fac? Poate se intampla cumva!Se si intampla, intr-adevar. Cam dupa vreun ceas, gardianul il scoase afara cu tot bagajul sau pe preot. Dupa vreme de un alt ceas, pe cei doi tarani, la fel, cu tot bagajul lor si nu-i mai aduse inapoi. Sa stiti ca lor le-a dat drumul! Atunci si noua trebuie sa ne dea!Fiecare incepuram sa ne pregatim, spre a fi gata. Nu stiam la care ne venea randul. Ascultam nelinistiti fiecare miscare de pe coridor.

Dar nu mai scoase pe nimeni. Se auzi numai o data trantindu-se usa la camera vecina cu noi de partea cealalta a coridorului, unde, intre timp, nu stiu care dintre noi aflase ca era inchis un criminal care ucisese nu stiu cati, peste zece, copii minori.

Intr-adevar, la programul de seara si dimineata, trecand pe langa usa asta, vazusem pe ea doua lacate grele. Pe nici o alta usa nu erau decat zavoarele impinse. Pe a lui erau lacate. Se spunea ca e condamnat la 25 de ani Grozav! Mai bine nu s-ar fi nascut.

Dupa-amiaza am auzit dintr-o data tragandu-se zavoarele si in usa aparura doi gardieni: Gata! Afara cu totii! Cu tot bagajul! Jos, la poarta!Cu unul din temniceri in fata si cu celalalt in spate, ne-am insirat pe coridor spre scari. Cei din fata mergeau mai repede. ine, aproape, striga cel din spate, impingandu-l pe invatatorul care era mai slabut si ramasese mai inapoi. Gramada! i doi cate doi! Nu vorbeste nimeni si nu va uitati decat inainte! Repede, repede!La poarta, pe rand, ni se dadura fiecaruia lucrurile oprite si ni se luara, intr-un registru, amprentele celor zece degete de la maini. Un ofiter astepta langa masa, privind atent la fiecare dintre noi.

Un temnicer veni, aducand o gramada de lanturi. i se pregatea sa ni le puna, asa cum era obisnuit cu detinutii de drept comun. Le punem la fiecare sau la cate doi?Ofiterul ne masura din ochi pe toti, apoi hotari: Le luam cu noi, dar nu le punem deocamdata. Vedem noi mai tarziu Nu-i putem duce cu lanturile prin oras, pe jos pana la gara. Astia nu sunt detinuti de drept comun si n-au condamnare. Apoi, intorcandu-se spre noi, ne spuse amenintator: Fii atent aici! Mergem prin oras. Nu care cumva vreunul din voi sa faca vreo miscare,...