15 Iulie 4. VRAJMA UL CAUTA VIA A PRUNCULUI Doamne, sunt o luminita cat un mugurel de vitaorice val sa ma atinga este gata sa ma stinga,orice vantisor sa bata ma-ncovoaie dintr-o data;daca Mana- i nu m-ar tine n-ar fi-un ceas nimic de mine. Cu cat Domnul Dumnezeu pretuieste mai mult o viata, cu []15 Iulie 4. VRAJMA UL CAUTA VIA A PRUNCULUIDoamne, sunt o luminita cat un mugurel de vitaorice val sa ma atinga este gata sa ma stinga,orice vantisor sa bata ma-ncovoaie dintr-o data;daca Mana- i nu m-ar tine n-ar fi-un ceas nimic de mine.

Cu cat Domnul Dumnezeu pretuieste mai mult o viata, cu atata satana cauta mai mult sa o nimiceasca. i cu cat Domnul Hristos cauta sa ocroteasca mai cu dragoste un suflet, cu atata vrajmasul cauta mai cu ura sa-l arunce in tot mai multe primejdii.

Pentru implinirea planurilor sale, satana se foloseste de tot felul de duhuri, de oameni, de mijloace si de ispite rele, vazute ori nevazute. De cate ori in calea unei vieti aparate de Domnul Dumnezeu vine cate o primejdie din partea celui rau, de atatea ori Duhul Domnului il instiinteaza pe cel primejduit, fie intr-un fel, fie in altul. Cand insa noi avem ori intelegerea prea nestiutoare, ori vointa prea slaba ca sa ne oprim la timp, atunci intervine Insasi Mana Domnului cea buna si puternica si ne salveaza la timp. Ori direct, cum a fost in viata lui Ilie, ori indirect, cum a fost in viata lui Moise.

Nu stiu in ce masura a gasit Domnul si Mantuitorul meu ca viata mea Ii va fi folositoare in Lucrarea Evangheliei Sale, dar stiu ca in multe randuri numai din cate le-am vazut eu (dar din cate nu le-am vazut!) au intervenit in chip minunat bunatatea si grija Lui si m-au salvat de la moarte. Satana cauta sa-mi ia viata, numai viata cauta sa mi-o ia. Dar Domnul nu i-a ingaduit ci, ori in tr un fel, ori in altul, m-a scapat de la moarte de fiecare dataDesigur, primejdiile de moarte sunt asezate in calea vietii noastre in mult mai mare numar decat le putem noi vedea, chiar cand luam bine seama la ele. Dar, in cea mai mare parte a lor, aceste primejdii noi nici nu le vedem. Trecem prin ele fara sa le nici banuim, caci Domnul Dumnezeul nostru ni le acopera nici sa nu le vedem cu ochii nostri.

Insa pe unele dintre acestea El le lasa ca noi sa le vedem, pentru ca sa ne dam seama din cele putine vazute cat de multe pot fi celelalte si, prin urmare, cat de multa grija ne poarta El! Asta pentru ca intotdeauna sa invatam sa-I multumim cu recunostinta si sa umblam cu grija.

De fiecare data cand Domnul Dumnezeul meu m-a salvat cu viata dintr-o primejdie de moarte, eu ar fi trebuit sa vad ca mai traiesc numai datorita Milei Sale. Ca viata mea de dupa salvarea asta, fiind numai un dar al Lui, se cuvine sa o mai traiesc in totul doar spre slava Sa. Insa eu nu totdeauna am vazut aceasta.

Dar slavit sa fie Domnul pentru clipa cand am inceput sa vad asta. De atunci intocmai asa am si cautat sa fac.

Aveam nici patru anisori in vara anului 1918 cand, intr-o zi de vara, ai mei secerau graul la Vale. Bunicul taia graul cu coasa, culcandu-l brazda pe cel necosit, pentru ca mama sa-l poata strange cu secerea manunchi, ase-zandu-i in dreapta ei adunati frumos. Legatorul care venea in urma ei ii lua cate trei, patru, strangandu-i sub genunchi in snopi si legandu-i in legatori facute din spice.

Langa un snop asezat in picioare era olul de pamant cu apa, pus la umbra, sa nu se incalzeasca. Eu, in urma lor si printre snopi, ma jucam, sarind incoace si incolo, asteptand sa aflam vreun cuib de pitpalac ori de ciocarlie prin graul cosit.

Cam la jumatatea timpului dintre amiaza si seara, cand soarele mai era de un stanjen bun pe cer, toti seceratorii de pe camp lasau lucrul si, stransi roata, se asezau undeva pe snopi ca sa manance de ojina caci flamanzisera de la amiaza. Ziua era mare si lucrul era greu.

Ma uitam si, cat vedeam cu ochii, intreg hotarul era plin de seceratori. Unii cantau pe dealuri si pe vale, de rasuna pana departe. Ce frumos era totul! In grau cantau pitpalacii si cintezeii. Pe sus cantau ciocarliile. Prin arinii de-a lungul vaii cantau presuri si grauri.

Oricat de grea era munca atunci, nimeni n-o facea manios si fortat. Toti o faceau cu drag si cei mai multi, cantand. Ce mare binecuvantare de la Domnul Dumnezeu este bucuria muncii!Langa lanul de grau unde secerau ai mei, era o fasie cu iarba verde si moale prin care alergam eu descult, incoace si incolo, pe langa seceratori. Cand lasasera lucrul pentru a se duce mai incolo ca sa-si ia gustarea lor de ojina, sezand pe snopi, bunicul meu lasase coasa lui proptita in varga ei, in iar-ba, cu taisul in sus.

In timp ce ei stateau pe snopii lor, roata, vorbind si mancand, uitandu-se in jos la mancarea lor care era asezata pe un stergar la mijloc, intre snopi, nu m-au vazut pe mine cum fug descult, sarind spre coasa care era asezata in calea mea, cu taisul in sus.

Mai era atata loc larg si in alta parte pe unde as fi putut sa fug si sa sar. Ma chemasera sa merg si eu sa mananc cu ei paine si ceapa, si branza, dar pe mine nu stiu ce ma mana si ma tragea sa merg spre coasa, fugind si sarind.

Intr-o clipa m-am pomenit sarind cu picioarele goale in taisul coasei, care m-a patruns usturator pana la os, arzandu-ma ca o pleasna de foc. M-am prabusit acolo plangand. Din picioarele mele desculte curgea vale sangele, inrosind pamantul si iarba.

Mama si bunicul au venit repede si m-am ridicat de acolo cu labele picioarelor scaldate in sange, taiate aproape de tot.

Au rupt niste frunze de varza de pe aproape, caci nu mai stiau cu ce sa-mi opreasca sangele, apoi m-au legat cu niste prosoape si obiele, care se umplusera si ele indata de sange. Asa, pe sus, m-au dus in brate pana acasa si m-au asezat in pat.

Bunica s-a dus repede, aducand coada soricelului si crestatele, cu care, zdrobindu-le, mi-a oblogit amandoua picioarele pana sus.

Am zacut asa nu stiu cate saptamani, intre moarte si viata. Picioarele mi se umflasera si rana copsese. Coasa fusese plina de praf si de zgura din buruienile veninoase de prin grau. Singurul meu doctor era bunica. Ea ma lega si ma dezlega, primenindu-mi ierburile ei de leac: coada soricelului si crestateaua, pe care le zdrobea intre doua pietre si apoi mi le intindea peste ranile mele dureroase pana ce, intr-un tarziu, mi s-au vindecat si am putut sa umblu.

De atunci nu m-am mai jucat pe langa coasa niciodata in viata mea. Dar am aflat atunci si ca nu toate ne sunt ingaduite. Ca multe jocuri sunt primej-dioase si ca totdeauna trebuie sa fii cu mare bagare de seama pe unde umbli.

Dar nici bunicul n-a mai asezat niciodata coasa in felul acela. De fapt, zi-cea el dupa aceea ca nici pana atunci n-o mai asezase asa. Dar nici el nu-si da-duse seama ce l-a facut atunci s-o puna asa, cu taisul in sus, cum nu-mi dadu-sem seama nici eu ce ma impinsese si pe mine sa fug acolo atunciVrajmasul prinsese un prilej nimerit ca sa-mi faca rau si s-a stiut folosi asa de bine de el ca sa-mi ia viata. Dar Domnul nu m-a lasat sa cad acolo cu burta sau cu ochii. Ca sa nu ma pierd de tot. Adevarul acesta n-aveam cum sa-l stiu eu atunci, dar mai tarziu am aflat ca, daca trebuie sa trecem prin felurite incercari, Domnul Iisus intocmeste toate lucrurile in asa fel incat sa nu ni se intample raul cel mai mare, ci cel mai mic, dupa cum a zis El: Iata, Eu sunt cu tine, ca sa te scapIn toamna anului urmator, dupa ce abia ma vindecasem de boala picioarelor mele din care am iesit foarte slabit, am fost iarasi impins intr-o alta primejdie de moarte.

Era in dimineata unei zile de lucru. Toti oamenii mergeau incoace si incolo cu boii injugati fie la plug, fie la grapa, caci era vremea semanatului de grau. Bunicul si tata injugasera boii la plug si o luara la arat, iesind prin gradina noastra cu meri, sa mearga spre Lunca.

Mama nu era acasa, ci numai bunica era, ocupata, pregatind inauntru mancarea.

Eu m-am luat in urma plugului pana la leasa din gardul gradinii, ca sa vad bine daca au plecat cu plugul ori se mai intorc dupa ceva inapoi. Aveam de gand sa merg pe ulita sa ma joc cu ceilalti copii, si ma temeam sa ma duc cata vreme tata era pe aproape, ca nici tata si nici mama nu ma lasau sa merg pe ulita.

Multa bataie am luat de la ei pana m-am intarcat de tot de acest obicei. Eram copil, eram singur, si pe atunci nimeni nu cumpara jucarii pentru copiii de la tara. N-aveam cu ce sa ma joc decat cioplind cu cate un cutit la cate ceva. Dar nici cu cutitul n-aveam voie sa umblu. Toate degetele mi-s pline si astazi de semnele taieturilor de atunci.

De data asta, cum nu-i mai vedeam de gard si de meri un gand ispititor ma impinse sa ma sui pe scara care era pusa pe capita cea mai mare de fan, langa mine. Scara era foarte inalta, dar capita era si mai mare. Asa ca, dupa ce nu mai avui scara, ma urcai tinandu-ma de fan, pana la parul din varf.

Dar cand am vrut sa cobor inapoi, parca cineva m-ar fi impins. Fanul de care ma tineam s-a smuls inainte de a ajunge eu cu picioarele la scara.

Am alunecat in jos, rostogolindu-ma din varful capitei inalte, pana m-am izbit jos de pamantul tare, langa grapa care era lasata acolo la umbra capitei.

Nu stiu cat am zacut acolo fara cunostinta si cu neputinta sa ma misc. Cand mi-am revenit, mi se parea ca toate oasele imi sunt zdrobite. Respiratia imi era taiata. i niste junghiuri ca niste cuie ascutite simteam in tot corpul. Capul ma durea si imi vuia ca o moara.

Bunica, gandindu-se ca sunt pe ulita la copii, nu ma cautase. Cand m-a gasit intr-un tarziu, imi mai revenisem, dar eram galben ca ceara Eu nu i am spus ce am patit, iar ea nu s-a mai gandit din ce mi s-a facut rau. Ma stia slabut si nu voia sa ma necajeasca. M-a asezat iarasi in pat si m-a lasat sa dorm.

Ma gandeam ce bine totusi ca nu cazusem pe grapa. Cu siguranta ca acolo as fi ramas mort si zdrobit de tot. Intelesesem eu ca nu trebuia sa ma sui acolo si de aceea n-am mai spus niciodata la nimeni ce am patit. Dar cum sa inteleg atunci ceva despre mila si grija Tatalui Ceresc, Care m-a izbavit!In anul urmator, tot vara, o alta primejdie ma pandea.

Razboiul se sfarsise, dar nu se sfarsisera si starile de vrajmasie dintre oa-meni! Ardealul revenise la romani, iar judetul nostru Bihor era taiat in doua de granita cu Ungaria: jumatate ramasese dincoace, jumatate dincolo. Acolo in Ungaria ramasesera multi romani, aici ramasesera multi unguri. Intre aceste doua popoare, n-a fost niciodata pace deplina, iar acum ungurii erau si mai furiosi din cauza ca le fusese luat Ardealul pe care il stapanisera aproape o mie de ani.

Peste frontiera veneau noaptea multe bande inarmate si, in starile acelea tulburi, cautau sa mute hotarul cat mai incoace, iar ai nostri il mutau inapoi. Aveau loc multe lupte si ura facea mult rau si intr-o parte si in alta. Atunci au fost ucisi multi nevinovati si dintre ai nostri si dintre ai lor.

Cu cateva sute de ani inainte, niste domnitori ai Ungariei stramutasera din inima Ungariei in tinutul nostru cateva sate intregi cu un mare numar de unguri si ii asezasera in locurile noastre cele mai bune. Ca sa fie aici in mijlocul romanilor ca un cap de pod al lor. Cea mai puternica dintre aceste localitati, curat ungureasca, era vecina cu satul nostru. Stapanirile maghiare le facusera lor multe inlesniri pentru a cuprinde, prin cumparare, cat mai multe pamanturi de la noi.

Romanii erau in toate privintele nedreptatiti de acele stapaniri. Cu timpul, hotarele acestor sate unguresti s-au tot largit, cuprinzand ogoarele pana aproape de gradinile noastre.

Vitele lor pasteau pana langa noi si plugurile lor arau tot mai mult pamant de al nostru. Din pricina asta erau foarte mandri si dispretuitori fata de ai nostri.

Daca vitele unora dintre ai nostri scapau in holdele lor, se razbunau cumplit si pe vite si pe oameni. Din pricina asta au avut loc multe incaierari intre ai nostri si ai lor. Ei aveau arme si trageau si cu armele dupa ai nostri ori veneau cu ciomege si pari, fugarindu-ne pana in case si in ascunzatori.

Dupa revenirea Ardealului la Romania, inca vreo cativa ani au tot continuat aceste lupte si amenintari intre ai nostri si ai lor.

In vara de care vorbesc, fiind inca indata dupa Primul Razboi Mondial, aceste lupte erau tot in toi. Ungurii nu se puteau obisnui cu noua stare de lu-cruri si cautau pretutindeni provocari si razbunare. Multi dintre ai nostri au fost atunci atacati noaptea sau ziua in ascuns, fiind gasiti morti pe camp ori ramasi disparuti pentru totdeauna. In vara aceea, intr-o zi calda, nu stiu ce mi-a venit mie sa ma duc singur departe, jos pe Lunca, unde nu mai mersesem decat rar si cu altii la pescuit ori cu ai nostri la munca.

Acum era chiar pe la amiaza, si pe camp era pustiu, fiindca era intre sapa si secere. Una se terminase, iar cealalta nu incepuse.

Un ungur voinic, care era dincolo de Lunca la coasa, indata ce m-a vazut ca sunt singur langa lunca cea plina de arini si de rachite, iar pe camp nu-i nimeni, se grabi sa vina si sa ma cheme la el. Avea in mana un cutit si se facea ca taie o nuia. Zicea ca-mi face o fluiera de rachita si sa merg sa prindem pesti in lunca.

Eram foarte aproape cand dintr-o data un puternic gand de primejdie ma inspaimanta, zicandu-mi: Fugi, ca vrea sa te omoare! Nu vezi cutitul la el?Am rupt-o numaidecat la fuga spre casa, cat puteam. Pana ce a iesit el din lunca sa ma prinda malul dintre noi fiind inalt eu eram destul de departe ca el sa mai fuga dupa mine. Era in plina zi si se temea sa nu-l vada cineva de pe camp.

Asa am scapat si atunci de o moarte sigura, tot prin instiintarea si izbavirea bunului Dumnezeu.

In toamna urmatorului an murea bunicul meu dupa tata. Bunicul care imi povestise mie acele neuitate povestiri din care mai tarziu am tras si eu multe invataminte, fiindca tocmai pentru asta mi le si povestise elFusese un povestitor neintrecut, cu un glas plin de bunatate si de intelepciune. Multe din cele ce le-am scris mai tarziu in cartile mele de povestiri de la el le-am stiut.

Nu avea decat ceva peste cincizeci de ani cand a murit. A fost un om foarte muncitor, in scurta lui viata, si harnic. A avut multi copii, dar nu i-au trait decat trei: tatal meu Constantin si doua fete.

Cea mai mare, anume Ancea, din cauza unei boli din copilarie ramasese cu o vesnica durere de cap si cu un defect de auzire. Din pricina asta a fost tot timpul vietii ei foarte necajita si dispretuita. A casatorit-o mai mult zestrea decat celelalte daruri ale ei. Dar n-a fost mai fericita nici in casatorie. Foarte curand a murit. Toata viata ei mi-a fost mila de ea. N-o stiu decat plangand.

Cealalta sora...