30 Iulie La anii La anii rastignirii, cand am intrat in beznaeroic, dar cu suflet naiv si neprecis,lucea catusa pusa la mana si la glezna,dar ochii si-Adevarul purtau umbriri de vis Urcusul greu si crancen, prin anii grei de dupa,mi-a daltuit un suflet mai m tur si mai clar,caci band singuratatea cu-o prea amara cupa,i-am fost []30 IulieLa aniiLa anii rastignirii, cand am intrat in beznaeroic, dar cu suflet naiv si neprecis,lucea catusa pusa la mana si la glezna,dar ochii si-Adevarul purtau umbriri de visUrcusul greu si crancen, prin anii grei de dupa,mi-a daltuit un suflet mai m tur si mai clar,caci band singuratatea cu-o prea amara cupa,i-am fost deschis iubirii prea slobod stavilar.

Traind prea fara oameni o lume-nchipuita,nu cunoscusem fiara sub zambetul senin;cum sa pricep ca poate chiar mana miluitasa-ntoarca bunatatii taisul cu venin?Dar anii incercarii prin foc si rugaciune,mi-au ars pe veci perdeaua naivelor vederisi strans langa frumsetea sfinteniei strabune,i-am juruit depline ramasele puteri.

Descoperind Lumina de Dincolo de Fire,in tainele din duhuri si inimi am patrunssi-atunci carari si fapte mi-au prins sa se desiresub intelesul tainic ce-n toate zace-ascuns.

La anii invierii, cand am iesit din beznadespovarat de fumuri, de neguri si-amagiri,catusa ruginise la mana si la glezna,dar ochii si-Adevarul purtau ceresti luciri* * *19. I BINELE TREBUIE PLATITSa stiu s-astept si suferinta,caci si ea are de-mplinito mare taina-n viata celuice cu Hristos se vrea unit;dar orisicare-ar fi cuptorulsi-n orice flacari sa ma-ncing,nimic nu-mi franga-ncredintareaca am sa-nving,ca am sa-nvingEra atunci noaptea Anului Nou 1948 Trecusera 25 de ani.

Poate adormisem ceva sau poate nu, pentru ca si ceilalti, langa care stateam culcat, se miscau si oftau intruna. Trecusem nu numai intr-un an nou, ci intr-o era noua, intr-un ev nou, intr-o lume nouaSimteam ceva ca atunci cand, printr-un razboi la care mergeam silit, am trecut hotarul apei ce despartea de veacuri viata noastra si tara noastra de viata si de tara straina a strainului care ne-a fost dintotdeauna vrajmas. Am simtit atunci ca pasesc pe un pamant primejdios unde stapaneste raul si unde, la fiecare pas de acum si pana la sfarsit, ma pandeste o amenintare si pe fata si in ascuns. i ma urmareste un vrajmas de moarte, si vazut si nevazutPe geamuri se facuse ziua, dar in jurul sufletului meu se facea tot mai noapte si tot mai intuneric. Intrasem intr-un tunel lung, cine stie cat de lung. Trenul in care fusesem impins mergea incet, nespus de incet si razele palide care fulgerau cate o clipa, din timp in timp, imi aratau fete tot mai speriate si locuri tot mai necunoscute. Trupeste, nu-i vedeam un capat decat prin vreo minune Uneori ma gandeam ca undeva se va prabusi peste noi, inainte de a iesi din el. Alteori stiam ca se va petrece minunea. Ca dintr-o data se va face o mare lumina si ca totul se va transforma, intr-o clipeala de ochi, din cea mai neagra noapte, in cea mai stralucita zi.

Eram incredintat ca toti acestia care sunt acum aici cu mine si cele trei femei care sunt inchise dincolo, in camera vecina, nu astazi, poate, caci este Anul Nou si nu se lucreaza nici chiar aici, dar maine vor fi eliberati. Cu ei, vrajmasul cel nevazut nu are nimic, iar cel vazut va termina repede. Cu mine insa, razboiul va dura mult Eu sunt aici cu Iisus Biruitorul, Care a fost luat impreuna cu mine. Cu noi, vrajmasul cel nevazut nu va ter-mina repede, nu va termina niciodata cat vom fi pe pamant. Razboiul a fost declarat in primul rand impotriva lui Iisus, nu impotriva noastra, impotriva mea. Intai a fost luat si inchis El, apoi eu. Deodata am fost amandoi, dar intai El si in urma eu.

Tot asa gandesc ca trebuie sa fie si la iesire, intai El si pe urma eu Adica eu nu voi putea iesi din intunericul acestui tunel decat candva cand iarasi Iisus Biruitorul Se va elibera pe Sine intai, apoi ma va elibera si pe mine. Cum va fi asta, nu stiu Cand va fi asta, iarasi nu stiu Daca pe pamant sau numai in cer, Singur El stieLa ceilalti, ai lor le-au adus de mancare de acasa. Le-au adus si paturi de invelit si perne, fiindca este frig Afara zapada este mare si de sus tot mai cade inca.

Cei care stau aici povestesc intre ei fara prea multe griji. Ei sunt oameni lumesti care se acomodeaza repede la orice situatie si chiar incep sa faca glume si bancuri, razand uneori chiar nefiresc de tare pentru locul si starea aceasta. Ei sunt siguri ca maine vor iesi. i eu sunt sigur de asta. i au si iesitIntai secretarul primariei, apoi notarul public, apoi preotul, apoi avocatul. In fiecare zi cate unul.

In a cincea zi, seara, mi s-a spus sa fiu gata ca voi pleca si eu la Oradea. Am fost luat impreuna cu o doamna pe care n-o vazusem decat o singura data in viata mea, la adunarea religioasa de la inchisoare, din saptamana trecuta. Auzisem ca e sora unui fost ministru si adusese si ea, cu servitoarea ei, niste daruri pentru detinuti. Celorlalte doua femei le dadusera drumul, dar ei nu. Probabil aveau altceva si cu ea.

Fara nici un fel de ancheta, seful ne-a dat in primire unui politist care, zi-cea el, va trebui sa ne predea la Siguranta din Oradea. Acolo vor face cu noi ce vor vrea. Va trebui sa platim trenul si pentru politistul care ne va escorta, fiindca statul nu are bani sa plateasca si pentru dusmanii sai. Destul rau i-am facut pana acum, dar de acum s-a terminat cu noi Frate Dorz, ce va fi cu noi? zise plangand doamna care vorbea cu mine pentru prima data in viata ei. Daca Il avem pe Dumnezeu, doamna, va fi bine. Daca nu-L avem, va fi rau, oricine am fi si oriunde am sta! raspunsei eu mirat ce repede ajunsesem frati, eu, fiul de taran din Mizies, si ea, fiica unui mosier si sora unui ministru. Durerea si umilirea ne niveleaza pe toti intr-un ceas ca intr-o mie de ani.

Am tremurat de frig toata noaptea pe trenul hodorogit, in imbracamintea mea subtire si uzata.

La Oradea am fost impins de spate sa urc scarile unui celular construit in graba in curtea unei cladiri cu zidurile pe patru strazi. Celularul acesta avea parter si etaj. Cate opt celule fiecare. Patru de-o parte si patru de alta. Iar la mijloc, coridorul. Totul era din scandura, asa ca usor se auzea tot ce se intampla, desi cei doi politisti se incruntau neincetat pe coridor, mai mult prin gesturi decat prin soapte, la totiCelula a doua din dreapta, de la etaj, in care am fost impins fara nici un cuvant, ci numai prin smucituri, avea trei priciuri din cate o scandura goala, doua pe parti si unul in fund. Doua erau ocupate, pe cea libera m-am asezat eu.

Era spre ziua cand am ajuns. Le-am spus buna dimineata . Probabil le-am spus prea tare, caci amandoi au dus in acelasi timp degetul la buze, ingroziti, si mi-au spus: Psst! In soapta!Pe urma mi-au explicat, plini de frica, mai mult prin gesturi, si ei, decat prin soapte, ca n-avem voie sa vorbim. Ca n-avem voie sa stim cine este langa noi. Ca n-avem voie sa intalnim pe nimeni de acasa. Ca n-avem voie sa intrebam si sa spunem nimic nimanui. Ca n-avem voie sa iesim decat pana la WC, de doua ori pe zi, cand suntem scosi dimineata si seara la program de catre gardianul care sta pe coridor zi si noapte, sa ne supravegheze pe toti. Dar peste zi, daca ai nevoie, nu te scoate? Cu foarte mare greutate, dupa ce bati de nu stiu cate ori in usa. Dar mai bine sa nu bati, mai bine sa suferi cat poti. Dar de mancare da ceva? Daca iti aduce familia, iti da. Daca nu stie familia de tine sau esti departe, vine o data pe zi un detinut de la penitenciar cu o galeata si iti da. Cine are castron si lingura de acasa mananca. Cine nu, rabda! De dv. stie familia? tie! Noi suntem de aici, din Oradea. Sotiile stiu de noi si vin in fiecare zi sa ne aduca de mancare.

Ei erau simpli muncitori de la tramvaiele orasului. Deci nici cu ei lucrurile nu vor fi prea complicate. Peste cateva zile o sa li se dea drumul. Cei care aveau cu ei niste marunte socoteli o sa-i invete minte putin si apoi o sa-i lase in pace.

Nu mancasem nimic de ieri, nu dormisem toata noaptea, iar acum asteptam, fara graba si fara curiozitate, ce va veni. Nu stia nimeni cat ar putea fi ceasul si numai dupa foamea pe care o simteam banuiam ca trebuie sa fie pe la amiaza.

Pe sala se facu miscare. Usa se deschise si gardianul aduse mancare calda de acasa celor doi care se si grabira s-o termine, ca sa dea inapoi cratitele goa-le. Nici unul nu-mi oferi nici macar o bucatica de paine, desi portia fiecaruia ar fi ajuns pentru doi.

Grozav cat de lacom si de mult mananca omul cand nu are. Constatarea aceasta voi face-o de mii de ori in multii ani care vor mai urma astfel pentru mine de acum inainte.

Intr-un tarziu, usa se deschise din nou si gardianul, aratand spre mine, imi zise: Tu ai castron si lingura, ma? Vino, ia-ti mancarea! N-am! zisei eu, iesind.

Pe sala era un om in haine vargate, de penitenciar, cu o galeata pana cam la jumatate de fasole in mana si cu un bat in varful caruia era prinsa cu un cui o cutie goala de conserva, cam de 300 gr, asta era polonicul. In ce-ti iei mancarea? Repede, ca n-am timp! Ori ramai nemancat pana maine. M-am uitat imprejur si, nevazand nimic, cum imi era foame, mi-am im-preunat mainile ca un castron si omul mi-a pus portia mea de mancare, o cutie de aia de conserve, in causul palmelor. i astfel, direct, cu gura, cu nasul, cu ochii, am mancat din fasolea goala fara nici un strop de paine. Asa mi-am luat prima mea masa de la stat, de cand venisem de pe front.

Dar niciodata n-am simtit in inima mea o bucurie mai mare dupa o masa, ca dupa asta. Simteam ca Mantuitorul meu este alaturi si sufera si El impreuna cu mine. Scriu asta pentru ca, aceia care vor mai avea vreodata sa treaca prin astfel de stari, sa nu se teama. Prezenta lui Hristos langa ei le va da atata bucurie inimii, incat vor putea suferi totul in felul cel mai demn si mai frumos.

Usa noastra se deschidea foarte rar, dar multe usi de pe coridorul nostru se auzeau deschizandu-se des, atat ziua, cat si noaptea. Peste tot insa nu se auzea nici o vorba, ci numai miscare si pasi. Dupa asta banuiam ca suntem multi acolo.

Pe sala noastra erau de paza permanent, cu schimbul, doi gardieni, amandoi maghiari, care stiau foarte putin romaneste. Unul dintre ei era mai bun si pe omul bun nu prea il tii minte cum il cheama. Dar unul era rau. Pe acesta il chema Zoli-baci. Era totdeauna cu o coada groasa de matura in mana. Cand ne scotea la program , dimineata si seara, de multe ori o folosea, lovind sau impingand pe cei care nu se terminau atat de repede cum voia el, la WC si la spalat.

Daca se intampla, in afara de seara sau dimineata, sa ai nevoie la WC, fiindca in celula nu era nici macar o oala, trebuia sa bati in usa foarte incet, de trei ori, cu degetul. i daca Zoli-baci voia sa te lase, ieseai. Daca nu, sufereai acolo pana ce nu mai puteai.

Cand, dupa lungi si nemaiindurate suferinte, omul batea mai des si mai disperat, usa se auzea deschizandu-se, dar si ciomagul cazand. Cred insa ca, pe langa chinul de care scapa nenorocitul, loviturile primite nu insemnau aproape nimic.

Astfel de intamplari se petreceau zilnic cu cei carora li se aducea mancare de acasa, dar mai ales duminica. Atunci familiile aduceau mancare mai multa, iar cel ce o primea la poarta era mai binevoitor. Lacomia de mancare au platit-o atunci multi cu multe chinuri ingrozitoare. Se intamplau si lucruri pe care nici nu le poti descrie aici.

De cateva nopti, dupa ora doisprezece, se auzeau miscari neobisnuite pe sala. La rastimpuri scurte, zavoare erau trase si pasi mergeau pe scari fara a mai veni inapoi. Presimteam ceva rau. Nu mai puteai dormi. Nu intelegeam ce se intampla, dar simteam ca este ceva neobisnuit. Asteptam in orice clipa sa se deschida si zavorul nostru. Vecinii mei sopteau: Duc pe frontiera si impusca.

Intr-o noapte, cam pe la ora unu, simtiram ca se trage si zavorul nostru, dintr-o data. i cineva, care mi se parea avand in mana o arma scurta, intinse degetul aratator spre mine si-mi facu semn sa ies, poruncindu-mi incruntat, in soapta: Cu tot bagajul!N-aveam decat traista cu cateva nimicuri.

Usa se deschise si in fata mea, un gardian in uniforma, cu un pistol atarnat de umar, imi facu semn cu teava spre scari, apoi in soapta: Coboara!Langa scara cu cotituri, un alt pistol intins spre mine ma impinse: Mai repede!La prima cotitura de scari, un alt pistol sopti scrasnind: Mai repede, banditule!La a doua cotitura, la fel.

La iesirea in curte, intuneric si forfota nevazuta. Cerul innorat, nici o lumina, ci numai miscare.

Cineva din spatele meu, foarte apropiat, imi proptise ceva tare intre spete si ma impingea: Cu fata la zid si mainile sus!M-am intors la dreapta si m-am asezat cu fata la zidul celularului din care coborasem. Omul care imi poruncise se aseza inapoia mea si-mi porunci din nou: Mainile la ochi! Sa nu vezi nimic!Am pus mainile la ochi, dar, cu toate acestea, tot vedeam la un metru, doi cate ceva langa mine.

Un alt om inarmat adusese un alt prizonier, caruia ii poruncise la fel ca si mieCand a fost impinsa langa mine, am cunoscut-o pe doamna cu care venisem. Plangea si se tanguia incet, ingrozita de moarte, in timp ce omul din spatele ei o impingea, o smucea si o ameninta cu injuraturi. Ne impusca, frate Dorz! Fie voia Domnului! Gura, bestie! striga cel din spatele ei.

Apoi langa ea a fost adus un altul, apoi un altul, la rand, in linie, cu fata la zid si mainile la ochi. i tot asa, pana n-am mai stiut cati eram.

Dintr-o data s-a auzit din fundul curtii un suierat scurt, iar apoi cineva in-cepu sa bata des si puternic, ca intr-un covor scuturat de praf. Nu tinu mult si din nou alt fluierat scurt. Bataile covorului incetara si cineva spuse incet: La comandant!Aud ca unii din spatele nostru pleaca intr-acolo. Cel din urma mea sopti: Nu misca nici unul. Cine misca s-a ras! Frate Dorz, sopti iarasi plangand doamna, ne omoara! Nu va temeti, doamna! Nu ne lasa Dumnezeu. Rugati-va! Cine a vorbit? scrasni cel din spate, apropiindu-se amenintator.

Tacuram amandoiDupa cateva minute, cei plecati se intoarsera. Cel de langa mine imi comanda in soapta: La stanga si da-i drumul inainte!Eram primul. Ma intorsei si-o luai prin intuneric, bajbaind pe langa zid. La colt imi porunci din nou: La dreapta!Nu vedeam nimic, dar mi se paru ca intru intr-un tunel sau intr-un coridor foarte ingust si intunecos. Nu vedeam pe unde calc Fa-ti testamentul, banditule! imi scrasni satisfacut cel din urma mea, impingand ceva tare, tot mai puternic, sus, in spatele meu, aproape de gat, de ceafa Acum s-a sfarsit cu tine si cu Dumnezeul tau!In clipa aceea am stiut sigur ca merg la moarte Dar ciudat! va marturisesc in fata Domnului, nu numai ca n-am simtit absolut nici un fel de teama sau de cutremur, ci, dintr-o data, un singur gand nespus de fericit si de curios imi umplu toata inima si fiinta mea: Iata clipa cand voi intalni pe Domnul meu Iisus. Sa vad cum va fi chiar clipa acestei intalniri! Sa vad, sa vad pe Domnul meu Iisus, pe Care L-am dorit atat de mult! O, ce bine, ce bine!Nu mai simtii absolut nici un fel de parere de rau, nici dupa viata, nici dupa familie, nici dupa frati, dupa nimic, dupa nimic din lumea aceasta. Nu simtii in tot sufletul meu decat un dor plin de nerabdare dupa moarte, dupa trecerea cat mai grabnica la Domnul meu Iisus. O singura si fericita dorinta curioasa: sa-L vad, sa-L vad pe Iisus, Dragul, Dulcele, Scumpul si Doritul meu Mantuitor. Nimic altceva, nimic, dar absolut nimic altceva.

Fratii mei si surorile mele, va adeveresc cu mana pe sufletul meu ca acesta este adevarul. Eu am trecut atunci prin moartea mea. Am fost cu toata fiinta mea trecut dincolo de hotarul care desparte existenta aceasta de cealalta. Dumnezeu m-a trecut, spre a face aceasta ultima experienta, cea a mortii. i sa ma incredintez atat pe mine, cat si pe voi, ca nu trebuie sa ne temem niciodata de moarte. De absolut nici un fel de moarte. Fiindca tocmai in clipa aceea puterea lui Hristos ne va transforma totul intr-o asa de stralucita bucurie, incat nu teama, ci fericirea negraita va fi simtamantul care ne va umple viata.

Atunci mi-a venit in gand clipa martiriului lui Isaac, care statea linistit in fata cutitului, pe altarul sau de jertfa Sau a Sfantului tefan, care, cand cur-geau asupra lui bolovanii ucigasi, striga cu fata stralucind de bucuria slavei: Vad cerul deschis si pe Iisus Hristos stand la Dreapta Tronului Maririi . tiam ca peste o clipa, cand se va repeta si cu mine lucrul acela, voi vedea si eu privelistea aceasta si cred ca fata mea stralucea atunci de aceasta sfanta siguranta nerabdatoare.

Mai trecusem odata, cu cativa ani in urma, pe front, printr-o astfel de imprejurare. i atunci eram exact intr-o astfel de asteptare imediata si sigura a mortii. i exact astfel de simtaminte am avut.

Mai tarziu, peste cativa ani, voi avea iarasi sa trec printr-o astfel de experienta Apoi o alta, cateva deci, nu numai una. i de fiecare data lu-crurile s-au petrecut aidoma. Asa ca puteti sa ma credeti ce spun: nu ma mai tem de nici un fel de moarte. Nici voi nu trebuie sa va mai temeti de nici un fel de moarte. tiu sigur, nu numai cred sigur. Hristos a biruit moartea cu adevarat pentru noi, cei care credem si ne incredem in El. Pentru noi...