Tămăduirea sufletului – Căi de tămăduire
Pretuiesc sinceritatea dumneavoastra. Imi dati prilejul sa evidentiez ce anume inseamna nevointa in Biserica Ortodoxa. Mai devreme, cand m-am referit la cei patru factori care conduc la tamaduire, am pomenit mestesugul nevointei pe locul al patrulea. Nu fiindca l-as socoti mai neinsemnat, ci fiindca vreau sa privesc lucrurile intr-o anume randuiala. Imi veti ingadui [] Pretuiesc sinceritatea dumneavoastra. Imi dati prilejul sa evidentiez ce anume inseamna nevointa in Biserica Ortodoxa. Mai devreme, cand m-am referit la cei patru factori care conduc la tamaduire, am pomenit mestesugul nevointei pe locul al patrulea. Nu fiindca l-as socoti mai neinsemnat, ci fiindca vreau sa privesc lucrurile intr-o anume randuiala. Imi veti ingadui deci sa comentez celelalte cai, iar apoi sa ma refer la mestesugul nevointei pe care, asa cum se va arata in continuare, il socotesc a fi deosebit de eficient in tamaduirea mintii. Nu am nimic impotriva, adauga Parintele Filip. Sunt nerabdator sa va ascult parerile.a) Credinta ortodoxa Intai de toate, pentru tamaduirea omului este absolut necesara credinta ortodoxa. Cred ca am subliniat concluziile principale intr-o convorbire anterioara. Am spus acolo ca primirea Descoperirii dumnezeiesti date sfintilor, impreuna cu faptele legate de credinta incepatoare sau simpla sunt cele care ne ajuta sa trecem de prima treapta a vietii duhovnicesti, care este curatirea inimii.
Cu adevarat este nevoie de o credinta tare; caci daca credinta se schimba, se deformeaza automat si tamaduirea. Credinta pastreaza mestesugul tamaduirii. Cu alte cuvinte, daca lepadam invatatura ca Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mantuiti; caci cum ar putea un om sa mantuiasca un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfantului Athanasie cel Mare impotriva lui Arie, care sustinea ca Hristos nu este nezidit, ci zidit. Daca tagaduim ca Duhul Sfant este Dumnezeu, atunci iarasi tagaduim mantuirea. Tagaduirea dogmei pururea-fecioriei Nascatoarei de Dumnezeu si a necesitatii acestei numiri date ei tagaduieste invatatura ca Dumnezeu a luat trup omenesc si astfel 1-a mantuit pe om; caci ceea ce este neluat, este nevindecat (Sfantul Ioan Damaschinul). Invataturile nestorienilor, monofizitilor sau monotelitilor implica respingerea mantuirii omului. Credinta eretica dupa care energia lui Dumnezeu este creata, iar nu necreata, il abate si ea pe om de la mantuire. Toti Parintii Bisericii au staruit asupra acestui lucru; de aceea s-au osardit in chip eroic pentru pastrarea Ortodoxiei. Caci, asa cum am spus la inceput, mantuirea nu poate fi inteleasa independent de tamaduirea mintii.
Asadar noi incuviintam ca Hristos e singurul Dumnezeu adevarat; ca Biserica este un spital care il vindeca pe om cu adevarat; ca Sfintii Parinti sunt adevarati vindecatori, care vindeca cu puterea lui Hristos; ca poaincile sunt tamaduitoare si incercam sa ne potrivim viata dupa ele. Caci, asa cum prescriptiile doctorului nu sunt niste formule de legi, ci pornesc de la boala omului si tintesc spre tamaduirea lui, la fel si poruncile lui Hristos pornesc de la existenta bolii omului si tintesc la tamaduirea lui. Astfel ca tinem toate poruncile lui Hristos, iar inima incepe sa se tamaduiasca.b) Constientizarea boliiPe locul doi urmeaza constientizarea bolii. Trebuie sa fim constienti de boala noastra. La fel cum bolnavul isi da seama de boala sa si se duce la doctor spre a fi tamaduit, la fel se intampla si cu boala duhovniceasca. Din nefericire, traim vremuri in care cel mai mare pacat este necunoasterea starii noastre, ba chiar simtamantul multumirii de sine pe care il avem.
Ne credem sanatosi launtric, credem ca nu avem nevoie de nimeni. Ingaduiti-mi sa va intrerup, spuse Vasile. Vorbiti despre constientizarea bolii duhovnicesti, iar mai devreme ati spus ca boala este orbirea mintii. Atunci cum ne putem da seama ca suferim de aceasta boala, adica de orbirea si intunecarea mintii? Ati dat exemplul bolii trupesti; dar in cazul eisimtim durerea si cautam de indata un doctor. Insa cand este vorba de minte, cum sa ne dam seama ca suntem bolnavi, daca nu simtim nici o durere? Este o intrebare pe care o socotesc a fi vlastarul vremii noastre. i ma voi explica. Am fost invatati ca viata duhovniceasca inseamna a ne cerceta virtutile, inca de la o varsta frageda am invatat ca trebuie sa ne punem zilnic note in ceea ce priveste virtutile si faptele noastre bune. De fapt, acesta este pietism. Noi, ortodocsii, nu ne uitam la virtutile noastre, ci la patimile pe care le avem. Urmarim sa ne tamaduim de patimi. Ne straduim sa tinem poruncile lui Hristos. Facand aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Astfel se nasc virtutile care sunt roada Duhului Sfant. Deci, daca nu suntem constienti de boala pricinuita noua de patimi, de confuzia generata de ratiune, de nelinistea iscata de gandurile de nesiguranta si deznadejde sau de remuscari si de imaginile inchipuite, atunci incercam sa cercetam Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti aiBisericii. Astfel putem sa ne dam seama de lipsurile noastre sau, mai degraba, si chiar mai bine, simtim ca suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor si sfintilor ne sunt oglinda duhovniceasca. Cercetand vietile si invatatura lor, ajungem sa vedem starea noastra jalnica. Afland muceniciile sfintilor mucenici, ajungem constienti de lipsa noastra de credinta. Citind despre viata de nevointa a atator sfinti, ne dam seama de inertia noastra duhovniceasca.
Mai exista inca doua cai de recunoastere a starii noastre duhovnicesti. Prima este venirea harului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este Lumina lui Dumnezeu. Cand vorbim de vederea Luminii necreate, intelegem harul lui Dumnezeu. Uneori Dumnezeu ingaduie omului sa vada harul Sau ca Lumina. Astfel, cand harul lui Dumnezeu vine in inima noastra, el ne dezvaluie starea.
Apostolul Pavel, dupa vederea lui Hristos in slava Sa, s-a dus in pustia Arabiei si a trait in adanca si deplina pocainta. Pocainta este grea pentru omul trupesc. Dar cand in sufletul sau rasare harul lui Dumnezeu, el isi vede pustiirea si incepe a plange. Intaia atingere a harului dumnezeiesc e simtita, asa cum spune Sfantul Ioan Sinaitul, ca un foc ce mistuie patimile. Cu cat este mai puternic focul, cu atat mai mult se preface in Lumina necreata. Adanca si deplina pocainta arata ca vremea harului lui Dumnezeu a venit. Exista si o a doua cale prin care ne dam seama de starea noastra duhovniceasca: esecul total al vietii noastre. Cand ni se iau cele cateva proptele pe care ne-am sprijinit intreaga viata, cand ajungem sa zicem ca ucenicii care calatoreau spre Emaus: Noi nadajduiam ca acela este cel ce va sa izbaveasca pre Israil (Luca 24, 21), vom fi in stare sa-L vedem pe Hristos si sa cautam viata cea noua pe care Hristos o da. Esecul in viata personala sau in cea familiala si sociala ne duce intr-o fundatura. Atunci, daca avem o inclinatie launtrica, vom gasi iesirea, care este Hristos.
Deznadejdea lumeasca impreunata cu nadejdea in Dumnezeu ne poate duce la constientizarea starii noastre duhovnicesti. Daca mai adaugam si alte mijloace celor pomenite pana aici, putem deschide calea mantuirii. Adica, daca incepem sa spunem rugaciunea lui Iisus Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pre mine, pacatosul de multe ori si cu randuiala, la vreme anume, dar si in toata vremea, atunci rugaciunea sparge zidul amagirii de sine, dezvaluind toata nimicnicia. Vorbiti de rugaciune, de venirea harului, citirea Scripturilor si, in general, de invataturile sfintilor. Totusi cum poate cineva sa fie constient de boala sa daca nu cunoaste aceste cai ?...
Cu adevarat este nevoie de o credinta tare; caci daca credinta se schimba, se deformeaza automat si tamaduirea. Credinta pastreaza mestesugul tamaduirii. Cu alte cuvinte, daca lepadam invatatura ca Hristos este Dumnezeu, nu mai putem fi mantuiti; caci cum ar putea un om sa mantuiasca un alt om ? Este unul din argumentele principale ale Sfantului Athanasie cel Mare impotriva lui Arie, care sustinea ca Hristos nu este nezidit, ci zidit. Daca tagaduim ca Duhul Sfant este Dumnezeu, atunci iarasi tagaduim mantuirea. Tagaduirea dogmei pururea-fecioriei Nascatoarei de Dumnezeu si a necesitatii acestei numiri date ei tagaduieste invatatura ca Dumnezeu a luat trup omenesc si astfel 1-a mantuit pe om; caci ceea ce este neluat, este nevindecat (Sfantul Ioan Damaschinul). Invataturile nestorienilor, monofizitilor sau monotelitilor implica respingerea mantuirii omului. Credinta eretica dupa care energia lui Dumnezeu este creata, iar nu necreata, il abate si ea pe om de la mantuire. Toti Parintii Bisericii au staruit asupra acestui lucru; de aceea s-au osardit in chip eroic pentru pastrarea Ortodoxiei. Caci, asa cum am spus la inceput, mantuirea nu poate fi inteleasa independent de tamaduirea mintii.
Asadar noi incuviintam ca Hristos e singurul Dumnezeu adevarat; ca Biserica este un spital care il vindeca pe om cu adevarat; ca Sfintii Parinti sunt adevarati vindecatori, care vindeca cu puterea lui Hristos; ca poaincile sunt tamaduitoare si incercam sa ne potrivim viata dupa ele. Caci, asa cum prescriptiile doctorului nu sunt niste formule de legi, ci pornesc de la boala omului si tintesc spre tamaduirea lui, la fel si poruncile lui Hristos pornesc de la existenta bolii omului si tintesc la tamaduirea lui. Astfel ca tinem toate poruncile lui Hristos, iar inima incepe sa se tamaduiasca.b) Constientizarea boliiPe locul doi urmeaza constientizarea bolii. Trebuie sa fim constienti de boala noastra. La fel cum bolnavul isi da seama de boala sa si se duce la doctor spre a fi tamaduit, la fel se intampla si cu boala duhovniceasca. Din nefericire, traim vremuri in care cel mai mare pacat este necunoasterea starii noastre, ba chiar simtamantul multumirii de sine pe care il avem.
Ne credem sanatosi launtric, credem ca nu avem nevoie de nimeni. Ingaduiti-mi sa va intrerup, spuse Vasile. Vorbiti despre constientizarea bolii duhovnicesti, iar mai devreme ati spus ca boala este orbirea mintii. Atunci cum ne putem da seama ca suferim de aceasta boala, adica de orbirea si intunecarea mintii? Ati dat exemplul bolii trupesti; dar in cazul eisimtim durerea si cautam de indata un doctor. Insa cand este vorba de minte, cum sa ne dam seama ca suntem bolnavi, daca nu simtim nici o durere? Este o intrebare pe care o socotesc a fi vlastarul vremii noastre. i ma voi explica. Am fost invatati ca viata duhovniceasca inseamna a ne cerceta virtutile, inca de la o varsta frageda am invatat ca trebuie sa ne punem zilnic note in ceea ce priveste virtutile si faptele noastre bune. De fapt, acesta este pietism. Noi, ortodocsii, nu ne uitam la virtutile noastre, ci la patimile pe care le avem. Urmarim sa ne tamaduim de patimi. Ne straduim sa tinem poruncile lui Hristos. Facand aceasta, trupul se supune sufletului, iar sufletul, voii lui Dumnezeu. Astfel se nasc virtutile care sunt roada Duhului Sfant. Deci, daca nu suntem constienti de boala pricinuita noua de patimi, de confuzia generata de ratiune, de nelinistea iscata de gandurile de nesiguranta si deznadejde sau de remuscari si de imaginile inchipuite, atunci incercam sa cercetam Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti aiBisericii. Astfel putem sa ne dam seama de lipsurile noastre sau, mai degraba, si chiar mai bine, simtim ca suntem bolnavi. Cuvintele proorocilor, apostolilor si sfintilor ne sunt oglinda duhovniceasca. Cercetand vietile si invatatura lor, ajungem sa vedem starea noastra jalnica. Afland muceniciile sfintilor mucenici, ajungem constienti de lipsa noastra de credinta. Citind despre viata de nevointa a atator sfinti, ne dam seama de inertia noastra duhovniceasca.
Mai exista inca doua cai de recunoastere a starii noastre duhovnicesti. Prima este venirea harului lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este Lumina lui Dumnezeu. Cand vorbim de vederea Luminii necreate, intelegem harul lui Dumnezeu. Uneori Dumnezeu ingaduie omului sa vada harul Sau ca Lumina. Astfel, cand harul lui Dumnezeu vine in inima noastra, el ne dezvaluie starea.
Apostolul Pavel, dupa vederea lui Hristos in slava Sa, s-a dus in pustia Arabiei si a trait in adanca si deplina pocainta. Pocainta este grea pentru omul trupesc. Dar cand in sufletul sau rasare harul lui Dumnezeu, el isi vede pustiirea si incepe a plange. Intaia atingere a harului dumnezeiesc e simtita, asa cum spune Sfantul Ioan Sinaitul, ca un foc ce mistuie patimile. Cu cat este mai puternic focul, cu atat mai mult se preface in Lumina necreata. Adanca si deplina pocainta arata ca vremea harului lui Dumnezeu a venit. Exista si o a doua cale prin care ne dam seama de starea noastra duhovniceasca: esecul total al vietii noastre. Cand ni se iau cele cateva proptele pe care ne-am sprijinit intreaga viata, cand ajungem sa zicem ca ucenicii care calatoreau spre Emaus: Noi nadajduiam ca acela este cel ce va sa izbaveasca pre Israil (Luca 24, 21), vom fi in stare sa-L vedem pe Hristos si sa cautam viata cea noua pe care Hristos o da. Esecul in viata personala sau in cea familiala si sociala ne duce intr-o fundatura. Atunci, daca avem o inclinatie launtrica, vom gasi iesirea, care este Hristos.
Deznadejdea lumeasca impreunata cu nadejdea in Dumnezeu ne poate duce la constientizarea starii noastre duhovnicesti. Daca mai adaugam si alte mijloace celor pomenite pana aici, putem deschide calea mantuirii. Adica, daca incepem sa spunem rugaciunea lui Iisus Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pre mine, pacatosul de multe ori si cu randuiala, la vreme anume, dar si in toata vremea, atunci rugaciunea sparge zidul amagirii de sine, dezvaluind toata nimicnicia. Vorbiti de rugaciune, de venirea harului, citirea Scripturilor si, in general, de invataturile sfintilor. Totusi cum poate cineva sa fie constient de boala sa daca nu cunoaste aceste cai ?...
