Taina cunoaşterii
O inima curata si o minte curata dau nastere la cunoasterea pura. Organele cunoasterii, atunci cand sunt curatite, vindecate si indreptate spre Dumnezeu, ofera o cunoastere pura si sanatoasa a lui Dumnezeu si, atunci cand sunt indreptate catre creatie, ofera o cunoastere pura si sanatoasa a creatiei. Dupa invataturile Sfantului Isaac Sirul, exista doua feluri [] O inima curata si o minte curata dau nastere la cunoasterea pura. Organele cunoasterii, atunci cand sunt curatite, vindecate si indreptate spre Dumnezeu, ofera o cunoastere pura si sanatoasa a lui Dumnezeu si, atunci cand sunt indreptate catre creatie, ofera o cunoastere pura si sanatoasa a creatiei. Dupa invataturile Sfantului Isaac Sirul, exista doua feluri de cunoastere: cea care precede credinta si cea care se naste din credinta. Cea dintai este cunoasterea naturala si implica discernamantul binelui de rau. Cea de-a doua este cunoasterea duhovniceasca si reprezinta simtirea tainelor , simtirea a ceea ce este tainic , contemplarea nevazutului , Exista, de asemenea, doua feluri de credinta: cea dintai vine prin auzire si este confirmata si dovedita de cea de-a doua credinta contemplatiei , credinta care este fondata pe ceea ce a fost vazut . Pentru a dobandi cunoasterea duhovniceasca, omul trebuie mai intai eliberat de cunoasterea naturala.
Aceasta este lucrarea credintei. Doar prin credinta vine la om acea putere necunoscuta care il face capabil de cunoastere duhovniceasca.
Daca omul isi ingaduie sa fie prins in paienjenisul cunoasterii naturale ii va fi mai greu sa se elibereze de ea decat sa rupa niste catuse de fier, iar viata sa este traita pe ascutisul sabiei .
Atunci cand omul incepe sa mearga pe calea credintei, trebuie sa dea deoparte o data pentru totdeauna vechile sale metode de cunoastere, fiindca credinta isi are propriile sale metode. In acest fel, cunoasterea naturala inceteaza iar cea duhovniceasca ii ia locul. Cunoasterea naturala este opusa credintei, fiindca credinta si tot ceea ce vine din credinta reprezinta, distrugerea legilor cunoasterii nu a celei duhovnicesti, ci a cunoasterii naturale. Principala trasatura a cunoasterii naturale este abordarea ei prin examinare si experimentare. Aceasta este in sine un semn de nesiguranta in ceea ce priveste adevarul! .
Credinta, dimpotriva, urmeaza un mod de gandire curat si simplu, care este foarte departe de orice fel de examinare metodica si de orice inselaciune. Aceste doua cai merg in directii opuse. Casa credintei inseamna ganduri copilaresti si simplitatea inimii , fiindca este scris: Slaviti-L pe Dumnezeu in simplitatea inimii (Col. 3, 22) si De nu va veti intoarce si nu veti fi ca pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor (Matei 18, 3). Cunoasterea naturala este opusa atat simplitatii inimii, cat si simplitatii gandirii. Aceasta cunoastere lucreaza doar in cadrul limitelor naturii, dar credinta isi are propria sa cale dincolo de natura . Cu cat omul se dedica mai mult cailor cunoasterii naturale, cu atat mai mult este cuprins de teama si cu atat mai putin se poate elibera de ea.
Dar daca merge pe calea credintei, el este de indata eliberat si, in calitate de fiu al lui Dumnezeu, el are puterea de a se folosi liber de toate lucrurile . Omul care iubeste aceasta credinta actioneaza ca Dumnezeu, folosind toate lucrurile create , fiindca credintei i se da puterea de a fi asemenea lui Dumnezeu in realizarea unei noi creatii . Sta scris: Tu doresti si toate lucrurile iti stau dinainte (cf. Iov 23, 13 LXX). Credinta poate adesea sa nasca toate lucrurile din nimic , in vreme ce cunoasterea nu poate face nimic fara ajutorul materiei .
Cunoasterea nu are nici o putere asupra naturii, dar credinta are o astfel de putere.
Inarmati cu credinta, oamenii au intrat in foc si au stins flacarile, nefiind atinsi de ele. Altii au umblat pe ape ca pe uscat. Toate aceste lucruri sunt mai presus de fire ; ele stau impotriva cailor cunoasterii naturale si le arata desertaciunea.
Credinta se misca deasupra naturii . Caile cunoasterii naturale au carmuit lumea timp de mai bine de 5000 de ani, iar omul nu a fost in stare sa-si inalte privirea de la pamant si sa inteleaga puterea Creatorului sau pana cand credinta noastra s-a ivit si ne-a eliberat de umbrele lucrarilor acestei lumi si de o minte fragmentata. Celui ce are credinta nu-i va lipsi nimic , iar atunci cand nu are nimic el poseda toate lucrurile prin credinta , asa cum este scris: i toate cate veti cere, rugandu-va cu credinta, veti primi (Matei 21, 22); si de asemenea: Domnul este aproape. Nu va impovarati cu nici o grija (Filip 4, 6) . Legile naturale nu exista pentru credinta. Sfantul Isaac subliniaza acest lucru cu foarte mare tarie: Toate sunt cu putinta celui ce crede (Marcu 9, 23), fiindca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta () Direct sau indirect, omul este limitat la simturile sale si nu indrazneste sa treaca dincolo de ele. Oricum, dupa Sfantul Isaac, aceasta cunoastere naturala, nu este gresita. Ea nu trebuie respinsa. Credinta este insa mult superioara acesteia.
Aceasta cunoastere trebuie condamnata doar in masura in care, prin feluritele mijloace pe care le intrebuinteaza, se intoarce impotriva credintei. Dar cand aceasta cunoastere se uneste cu credinta, devenind una cu ea, imbracandu-se in gandurile sale arzatoare , atunci cand eadobandeste aripile nepatimirii , atunci, folosind alte mijloace decat cele naturale, ea se inalta de la pamant in imparatia Creatorului ei , in supranatural. Aceasta cunoastere este atunci realizata prin credinta si primeste puterea de a se ridica pe inaltimi , de a-L vedea pe Cel ce se afla dincolo de orice putere perceptiva si de a vedea stralucirea de neinteles pentru minte si de a se bucura de cunoasterea fiintelor create . Cunoasterea este nivelul de la care un om se suie pe culmile credintei. Atunci cand ajunge pe aceste culmi, nu mai are nevoie de ea, caci este scris: Pentru ea in parte cunoastem Dar cand va veni ceea ce este desavarsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta (I Cor. 13, 9-10). Credinta ne descopera acum adevarul desavarsirii, ca si cum s-ar afla dinaintea ochilor nostri. Doar prin credinta aflam ceea ce este dincolo de intelegerea noastra prin credinta si nu prin cercetare sau prin puterea cunoasterii.
Faptele credinciosiei sunt: postul, milostenia, privegherile, curatia trupeasca, dragostea de aproapele, smerenia inimii, iertarea pacatelor, meditarea asupra bunatatilor ceresti, studierea tainelor Sfintei Scripturi, ocuparea mintii cu lucrurile mai inalte acestea si toate celelalte virtuti sunt trepte prin care sufletul se inalta spre cele mai inalte nivele ale credintei.() Atata vreme cat omul se afla in trup, el trece de la o treapta de cunoastere la alta.
El are ajutorul harului, dar este impiedicat de catre diavoli, fiindca el nu este cu totul liber in aceasta lume nedesavarsita . Fiecare lucrare a cunoasterii consta din efort si statornica faptuire , dar lucrarea credintei nu consta numai din fapte , ci si din ganduri duhovnicesti si din curatia sufletului, iar acest lucru este deasupra simturilor. Fiindca credinta este mai subtila decat cunoasterea, asa precum cunoasterea este mai subtila decat simturile. Toti sfintii care au ajuns la o astfel de viata se bucura prin credinta de bucuriile unei vieti care este deasupra firii . Aceasta credinta se naste in suflet prin lumina harului care prin marturia mintii sprijina inima incat aceasta sa nu poata fi nesigura in nadejde, intr-o nadejde care este foarte indepartata de orice indoiala . Aceasta credinta are ochi duhovnicesti care percep tainele ascunse in suflet, comori ascunse ce sunt tainuite de ochii fiilor care cugeta la cele trupesti , dar sunt descoperite de catre Duhul Sfant, Care este primit de catre ucenicii lui Hristos (cf. Ioan 14, 15-17). Duhul Sfant este sfanta putere care salasluieste in omul lui Hristos, ferindu-i si aparandu-i sufletul si trupul de rau. Aceasta forta nevazuta este perceputa cu ochii credintei de cei ale caror minti sunt luminate si sfintite. Ea este cunoscuta sfintilor din experienta .
Pentru a explica totusi mai limpede taina cunoasterii, Sfantul Isaac ofera mai departe definitiile atat a cunoasterii, cat si a credintei. Cunoasterea care se preocupa de cele vazute si de cele senzoriale se numeste...
Aceasta este lucrarea credintei. Doar prin credinta vine la om acea putere necunoscuta care il face capabil de cunoastere duhovniceasca.
Daca omul isi ingaduie sa fie prins in paienjenisul cunoasterii naturale ii va fi mai greu sa se elibereze de ea decat sa rupa niste catuse de fier, iar viata sa este traita pe ascutisul sabiei .
Atunci cand omul incepe sa mearga pe calea credintei, trebuie sa dea deoparte o data pentru totdeauna vechile sale metode de cunoastere, fiindca credinta isi are propriile sale metode. In acest fel, cunoasterea naturala inceteaza iar cea duhovniceasca ii ia locul. Cunoasterea naturala este opusa credintei, fiindca credinta si tot ceea ce vine din credinta reprezinta, distrugerea legilor cunoasterii nu a celei duhovnicesti, ci a cunoasterii naturale. Principala trasatura a cunoasterii naturale este abordarea ei prin examinare si experimentare. Aceasta este in sine un semn de nesiguranta in ceea ce priveste adevarul! .
Credinta, dimpotriva, urmeaza un mod de gandire curat si simplu, care este foarte departe de orice fel de examinare metodica si de orice inselaciune. Aceste doua cai merg in directii opuse. Casa credintei inseamna ganduri copilaresti si simplitatea inimii , fiindca este scris: Slaviti-L pe Dumnezeu in simplitatea inimii (Col. 3, 22) si De nu va veti intoarce si nu veti fi ca pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor (Matei 18, 3). Cunoasterea naturala este opusa atat simplitatii inimii, cat si simplitatii gandirii. Aceasta cunoastere lucreaza doar in cadrul limitelor naturii, dar credinta isi are propria sa cale dincolo de natura . Cu cat omul se dedica mai mult cailor cunoasterii naturale, cu atat mai mult este cuprins de teama si cu atat mai putin se poate elibera de ea.
Dar daca merge pe calea credintei, el este de indata eliberat si, in calitate de fiu al lui Dumnezeu, el are puterea de a se folosi liber de toate lucrurile . Omul care iubeste aceasta credinta actioneaza ca Dumnezeu, folosind toate lucrurile create , fiindca credintei i se da puterea de a fi asemenea lui Dumnezeu in realizarea unei noi creatii . Sta scris: Tu doresti si toate lucrurile iti stau dinainte (cf. Iov 23, 13 LXX). Credinta poate adesea sa nasca toate lucrurile din nimic , in vreme ce cunoasterea nu poate face nimic fara ajutorul materiei .
Cunoasterea nu are nici o putere asupra naturii, dar credinta are o astfel de putere.
Inarmati cu credinta, oamenii au intrat in foc si au stins flacarile, nefiind atinsi de ele. Altii au umblat pe ape ca pe uscat. Toate aceste lucruri sunt mai presus de fire ; ele stau impotriva cailor cunoasterii naturale si le arata desertaciunea.
Credinta se misca deasupra naturii . Caile cunoasterii naturale au carmuit lumea timp de mai bine de 5000 de ani, iar omul nu a fost in stare sa-si inalte privirea de la pamant si sa inteleaga puterea Creatorului sau pana cand credinta noastra s-a ivit si ne-a eliberat de umbrele lucrarilor acestei lumi si de o minte fragmentata. Celui ce are credinta nu-i va lipsi nimic , iar atunci cand nu are nimic el poseda toate lucrurile prin credinta , asa cum este scris: i toate cate veti cere, rugandu-va cu credinta, veti primi (Matei 21, 22); si de asemenea: Domnul este aproape. Nu va impovarati cu nici o grija (Filip 4, 6) . Legile naturale nu exista pentru credinta. Sfantul Isaac subliniaza acest lucru cu foarte mare tarie: Toate sunt cu putinta celui ce crede (Marcu 9, 23), fiindca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta () Direct sau indirect, omul este limitat la simturile sale si nu indrazneste sa treaca dincolo de ele. Oricum, dupa Sfantul Isaac, aceasta cunoastere naturala, nu este gresita. Ea nu trebuie respinsa. Credinta este insa mult superioara acesteia.
Aceasta cunoastere trebuie condamnata doar in masura in care, prin feluritele mijloace pe care le intrebuinteaza, se intoarce impotriva credintei. Dar cand aceasta cunoastere se uneste cu credinta, devenind una cu ea, imbracandu-se in gandurile sale arzatoare , atunci cand eadobandeste aripile nepatimirii , atunci, folosind alte mijloace decat cele naturale, ea se inalta de la pamant in imparatia Creatorului ei , in supranatural. Aceasta cunoastere este atunci realizata prin credinta si primeste puterea de a se ridica pe inaltimi , de a-L vedea pe Cel ce se afla dincolo de orice putere perceptiva si de a vedea stralucirea de neinteles pentru minte si de a se bucura de cunoasterea fiintelor create . Cunoasterea este nivelul de la care un om se suie pe culmile credintei. Atunci cand ajunge pe aceste culmi, nu mai are nevoie de ea, caci este scris: Pentru ea in parte cunoastem Dar cand va veni ceea ce este desavarsit, atunci ceea ce este in parte se va desfiinta (I Cor. 13, 9-10). Credinta ne descopera acum adevarul desavarsirii, ca si cum s-ar afla dinaintea ochilor nostri. Doar prin credinta aflam ceea ce este dincolo de intelegerea noastra prin credinta si nu prin cercetare sau prin puterea cunoasterii.
Faptele credinciosiei sunt: postul, milostenia, privegherile, curatia trupeasca, dragostea de aproapele, smerenia inimii, iertarea pacatelor, meditarea asupra bunatatilor ceresti, studierea tainelor Sfintei Scripturi, ocuparea mintii cu lucrurile mai inalte acestea si toate celelalte virtuti sunt trepte prin care sufletul se inalta spre cele mai inalte nivele ale credintei.() Atata vreme cat omul se afla in trup, el trece de la o treapta de cunoastere la alta.
El are ajutorul harului, dar este impiedicat de catre diavoli, fiindca el nu este cu totul liber in aceasta lume nedesavarsita . Fiecare lucrare a cunoasterii consta din efort si statornica faptuire , dar lucrarea credintei nu consta numai din fapte , ci si din ganduri duhovnicesti si din curatia sufletului, iar acest lucru este deasupra simturilor. Fiindca credinta este mai subtila decat cunoasterea, asa precum cunoasterea este mai subtila decat simturile. Toti sfintii care au ajuns la o astfel de viata se bucura prin credinta de bucuriile unei vieti care este deasupra firii . Aceasta credinta se naste in suflet prin lumina harului care prin marturia mintii sprijina inima incat aceasta sa nu poata fi nesigura in nadejde, intr-o nadejde care este foarte indepartata de orice indoiala . Aceasta credinta are ochi duhovnicesti care percep tainele ascunse in suflet, comori ascunse ce sunt tainuite de ochii fiilor care cugeta la cele trupesti , dar sunt descoperite de catre Duhul Sfant, Care este primit de catre ucenicii lui Hristos (cf. Ioan 14, 15-17). Duhul Sfant este sfanta putere care salasluieste in omul lui Hristos, ferindu-i si aparandu-i sufletul si trupul de rau. Aceasta forta nevazuta este perceputa cu ochii credintei de cei ale caror minti sunt luminate si sfintite. Ea este cunoscuta sfintilor din experienta .
Pentru a explica totusi mai limpede taina cunoasterii, Sfantul Isaac ofera mai departe definitiile atat a cunoasterii, cat si a credintei. Cunoasterea care se preocupa de cele vazute si de cele senzoriale se numeste...
