Fiecare om va fi sarat cu foc, fiecare jertfa va fi sarata cu sare. (Marcu 9, 49) Dovada Adevarului si apostolia Evangheliei au cerut totdeauna pretul cel mai cutremurator si mai greu: jertfa! Pretul pe care nu l-au putut da decat adevaratii trimisi ai lui Hristos. Jertfa este un semn divin si o cerinta atat []Fiecare om va fi sarat cu foc, fiecare jertfa va fi sarata cu sare. (Marcu 9, 49)Dovada Adevarului si apostolia Evangheliei au cerut totdeauna pretul cel mai cutremurator si mai greu: jertfa! Pretul pe care nu l-au putut da decat adevaratii trimisi ai lui Hristos.

Jertfa este un semn divin si o cerinta atat de sfanta incat Dumnezeu nu o cere si nu o vrea decat de la aceia dintre oameni care au o constiinta fara de cusur si o predare fara de indoieli. Peste o astfel de constiinta si peste o astfel de predare Dumnezeu Insusi Isi pune Semnul Lui si Hristos Isi pune Pecetea Sa. Pentru ca, prin acestea, trimisul Sau pentru jertfa sa poata fi cunoscut de pamant si recunoscut de Cer.

N-are nici un pret acel adevar pentru care cel ce il aduce lumii nu este in stare mai intai el insusi sa-si jertfeasca totul, pana si viata sa.

N-are nici un pret trimisul care nu aduce aceasta cutremuratoare si suprema dovada a soliei sale: jertfa totala, singurul semn dupa care ii poate fi recunoscut glasul, din multimea celorlaltiAcela care umbla cautand slava Adevarului, prin acest semn, este recunoscut din multimea celor care umbla si se tarasc cautand slava lumii acesteia.

Iar impreuna cu acest adevarat trimis ceresc, marturiseste Insusi Duhul Adevarului, prin puterea Sa tainica, dar sigura si recunoscuta, incredintand inimile celor care aud solia ca acesta Il are cu adevarat pe Hristos in el si cu el.

Semnul lui Hristos si pecetea Duhului Sfant sunt dovedite nu numai de jertfa trimisului lui Dumnezeu, ci si de incredintarea ca el vorbeste despre adevar, incredintare pe care solia adusa de acesta o da inimilor celor care il aud. Evanghelia noastra, spune sfantul trimis, Pavel, v-a fost propovaduita nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfant si cu o mare indraz nea la (cf. I Tes. 1, 5) Eu insumi cand am venit in mijlocul vostru eram slab, fricos si plin de cutremur Invatatura si propovaduirea mea nu stateau in vorbirile induplecatoare ale intelepciunii, ci intr-o dovada data de Duhul si de putere, pentru ca credinta voastra sa nu fie intemeiata pe intelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu (I Cor. 2, 3 5).

Deci dovada Duhului si roadele puterii sunt si raman in veac semnul trimisilor lui Hristos.

Solul lui Dumnezeu marturiseste ca El este, ca El trebuie crezut, recunoscut, primit, iubit si urmat. De catre toti! Din toata inima! i chiar acum!Solul lui Dumnezeu nu vine sa invinuiasca si nici sa judece pe nimeni, decat pacatul. Nu vine sa apere pe nimeni, decat Adevarul. Nu vine sa marturiseasca pe nimeni, decat pe Hristos. Acestea sunt toata solia lui.

Solul lui Dumnezeu aduce puterea care lumineaza dinauntrul inimilor spre in afara, si nu invers. Rascoleste constiinta, si nu trupul. Face transformarea vietii, si nu a imbracamintei! A continutului, si nu a formei.

Dar aceasta lucrare face sa se dezlantuie spre el nu numai toata dragostea si recu nostinta inimilor primitoare, ci si toata ura celor care aleg sa-L respinga pe Dumnezeu.

Solul lui Dumnezeu este ca o cetate pe sapte munti: nu se poate ascunde niciodata, nici de soare, nici de lovituri. El este totdeauna o priveliste deschisa atat pentru ochii dragostei, cat si pentru ai razbunarii. Fiind intocmai ca un miel in mijlocul lupilor, el n-are nici cum sa se apere si nici cu ce. N-are nici mij loacele de a se apara si n-are nici grija aceasta. Daca Pastorul nu l-ar apara El Insusi, mielul Sau ar fi sfasiat intr-o clipa si pe totdeauna.

Minciuna are o mie de arme impotriva Adevarului, dar Adevarul nu are decat una impotriva ei. Aceasta arma este nevinovatia. Fiii diavolului se pot folosi de orice arme impotriva celui credincios. Dar fiul lui Hristos nu se poate folosi decat de aceasta, una singura.

Lumea, in duhul ei pacatos, Il uraste pe Dumnezeu si respinge mereu cu brutalitate orice chemare vie si pe orice sol puternic care vine la ea din partea lui Hristos, Mantuitorul. Marturia aprinsa a Evangheliei osandeste si arde pacatul lumii, iar lumea isi iubeste mai mult ca orice pacatul ei de care, nu numai ca nu vrea sa se lepede cu nici un pret, dar si cauta sa si-l indreptateasca in orice chip. i cauta sa si-l apere cu orice arme pe care Diavolul, tatal pacatului, le pune in gurile fiilor lumii sau in mainile mai-marilor veacului.

Astfel, adevaratul trimis al lui Dumnezeu trebuie sa ajunga, intr-un fel, totdeauna un martir si sa sfarseasca, aproape oriunde, pe o cruce. Pentru ca sa se adevereasca astfel ca neprihanirea dumnezeiasca a soliei lui Hristos si vinovatia satanica a pacatului lumii trebuie sa mearga mereu inclestate intre ele intr-o lupta necrutatoare, pana in fata Judecatii din Urma.

Atunci, Dumnezeu Insusi va desclesta pentru totdeauna ghearele lumii din gatul neprihanirii, zdrobindu-i-le fara de leac.

Prin statornicia sa hotarata pe temelia ascultarii de Dumnezeu si a marturiei lui Hristos, singurul si puternicul Mantuitor, trimisul Domnului dovedeste marele triumf al Adevarului, despre care este definitiv incredintat.

Sunt bine incredintat, zice el, ca minciuna, oricat de puternica este ea acum, va fi nimicita dintr-o data si pe vesnicie! Iar Adevarul, oricat de injosit este el acum, va fi inaltat in curand si pe totdeauna. Timpul, oricat ar mai fi el de mult pana in clipa aceea, nu conteaza!Pentru pacat, o zi face acum cat o mie de ani, pentru ca el se grabeste, pentru ca el e lacom, pentru ca el n-are rabdare, pentru ca el are in fata nesiguranta si neprevazutul. Dar pentru Hristos, o mie de ani sunt ca o zi, fiindca El are in fata Lui viata si slava, pentru ca viitorul Lui este sigur si maret, pentru ca El Isi stie a Lui glorioasa victorie finala.

Ce puternica si sigura este inaintarea Adevarului!Nici prezentul potrivnic nu-l intereseaza, nici trecatoarele infrangeri nu-l clatina.

Nici suferintele pamantesti nu-l opresc, nici nedreptatile omenesti nu-l descurajeaza.

Nici rugurile prigonirilor nu-l inspaimanta, nici moartea care poate veni de la oameni nu-l ucide.

Graiul lui nu poate fi inabusit de nici o lespede si usa lui nu poate fi tintuita cu nici un lacat. Cand nu poate vorbi prin graiul sau, el striga prin tacerea sa. Cand nu poate marturisi iesind prin piete, razbate printre zabrele. Cand nu poate propovadui de pe amvoane, marturiseste de pe cruci. Sudoarea, lacrimile si sangele dau Adevarului un grai pe care nici o putere din nici o lume, nici vreun mormant si nici vreo violenta satanica nu-l poate nici opri si nici ucide. Prezentul nesigur si trecator poate fi al minciunii, dar viitorul sigur si etern nu poate fi decat al Adevarului!Aceasta este siguranta care ii da solului ceresc, totdeauna si prin toate, acea dumnezeiasca liniste si seninatate. El stie cu o neclintita incredintare ca Hristos, Domnul Lui, este marele, si ultimul, si vesnicul Biruitor. Iar cauza Lui, al Carui ostas este el, are o izbanda slavita. Ca imparatul si Domnul lui, Care l a trimis, va veni El Insusi intr-o clipa stiuta numai de El, spre a face marea si definitiva innoire a tuturor lucrurilor de sus, de jos si de dedesubt, prin lucrarea puterii pe care o are, de a- i supune toate lucrurile, de orice natura ar fi ele (Filip. 3, 21).

El va matura atunci cu un vartej, ca pe niste uscaturi blestemate, toate injghebarile pacatului si ale lui Satan, cu acestia cu tot, in focul definitiv, inchizandu-i in uitarea eterna, impreuna cu toate creaturile stapanite de ei, pentru ca acolo blestematul tata si blestematii lui fii sa se chinuiasca impreuna si sa se ucida vesnic intre ei, dar fara a mai putea muri vreodata.

Aceasta incredintare ii da omului lui Dumnezeu puterea smereniei sale biruitoare, impotriva careia nu mai pot avea nici un fel de arma puterile lumesti si dracesti.

Aceasta viziune ii da bucuria jertfei si taria mortii, impotriva carora nici diavolul, nici tortura nu mai poate face nimic. Jertfa poate si trai, si muri la fel de fericita, strigand: Nu exista, in afara de Hristos, nici o alta putere. Nu exista, in afara de cea a Adevarului, nici o bucurie si nu exista, in afara de cea a jertfei, nici o stralucire. Nici slava, in afara de cea a ascultarii de voia lui Dumnezeu, nu mai exista alta. Pentru aceastapot sa traiesc si pot sa morcu-aceeasi bucurieN-am venit sa aduc pacea a spus marele nostru Imparat si Dumnezeu, Iisus Hristos ci sabia! Aceasta inseamna ca propovaduirea Adevarului sfant este numai aceea care starneste impotriva pacatului o lupta duhovniceasca necrutatoare si permanenta. Ca, in aceasta lupta, solia este inflacarata, iar vestitorii ei, fierbinti.

Propovaduitorii unei evanghelii caldute, ai unei credinte nesupara-toare, ai unui adevar impacat si impaciuitor cu toate minciunile si fatar niciile veacului, ai unui duh amestecat cu tot felul de compromisuri sau de rataciri nu sunt nici trimisii lui Hristos, nici solii Adevarului, nici ostasii Duhului Sfant. Cine n-are Duhul lui Hristos nu este al Lui (Rom. 8, 9). Cine n-are duhul Evangheliei nu este al ei. Cine n-are duhul jertfei nu este un ostas al Adevarului.

Sabia Duhului este taietoare avand doua taisuri (Evrei 4, 12).

Ea taie intai in cel care o poarta, in cel care o ridica, apoi in ceilalti. Cuvantul lui Hristos face, in primul rand, marea operatie a nasterii din nou, marea transformare si necrutatoarea judecata de sine a sfintirii, in acela care o ridica. Pentru ca, acela care vine sa ceara altora ceva pentru Dumnezeu trebuie mai intai sa-I fi dat neaparat, el insusi, ceea ce vine sa ceara, sa porunceasca si sa pretinda altora!Acesta este primul tais. i aceasta este prima taiere. Fara aceasta, cea de a doua taiere, aceea care se face in altii, n-are nici o putere si nici un folos. Dar, daca in purtatorul ei, sabia Duhului a facut cu adevarat patrunderea, despartirea si judecata acest discernamant hotarat si necrutator solul ei a devenit ceresc.

Sfasierea totala a insasi vietii lui in doua parti, cea veche si cea noua, cea intunecata din trecut si cea luminoasa din prezent, il investeste pe trimisul ceresc cu autoritatea si cu porunca sa pretinda aceasta, ca pe o conditie a mantuirii, fiecaruia si tuturor celor la care este trimis. Cu aceeasi necrutare si cu aceeasi hotarare cu care si-a cerut-o mai intai lui insusi.

Solul lui Hristos care n-a trecut prin proba cumplita a sabiei de foc nu va avea niciodata asupra lui nici investitura Adevarului si nici pecetea Duhului lui Hristos. El nu va putea aduce nicaieri nici marturia biruitoare a dragostei nemaiinvinse de nimic si nici incredintarea Adevarului invingator a toate. Pe acestea numai cel trecut prin sabie le poate avea.

Lumea a fost totdeauna plina de pretinsi trimisi ai lui Hristos si de falsi soli ai lui Dumnezeu. Ei mergeau in numele Evangheliei lui Hristos, dar duceau de fapt o evanghelie a lor (II Cor. 11, 4).

Pe acestia, lumea totdeauna i-a ingaduit si ii va ingadui bine. Fiindca duc o evanghelie nesuparatoare, cum le place tuturor celor care umbla si traiesc dupa indemnurile firii pamantesti (Gal. 5, 17 21).

De aceea s-a ajuns sa nu mai existe nici o despartire intre credinta si pacat, intre Biserica si lume, intre propovaduire si castig, intre slujba si compromis.

Ce mai poate avea Hristos cu o astfel de evanghelie (II Cor. 6, 14-15)?Cand in multimea acestora se iveste astfel adevaratul trimis, care vine cu spada goala-n mana si incepe sa-l foloseasca pe cel de-al doilea tais, indata sar asupra lui, din toate taberele negustoresti, toti slujbasii evlaviei fatarnice si ai comoditatii religioase. i, uniti cu lumea (care, oh, cat ii ingaduie de bine!), fac front comun cu totii impotriva omului lui Dumnezeu. i nu-si dau odihna ochilor si inimilor lor pana ce nu-l trimit, prin cel mai sigur si mai grabnic mijloc, inapoi, la Acela Care l-a trimis la ei. Fierul, piatra, lemnul, focul, apa, fiarele si pamantul, care au fost folosite pentru savarsirea acestor inspaimantatoare crime, vor marturisi cumplit in Ziua Judecatii impotriva tuturor celor care le-au inventat si folosit spre a-i nimici pe solii lui Dumnezeu trimisi la ei.

Dar abia clipa cumplitei confruntari, in care solul devine jertfa, adevereste definitiv valoarea marturiei lui si semnul trimiterii sale ceresti.

La Napoleon, imparatul Frantei, a venit odata un ministru al sau si i-a zis: Imparate, este aici un om care cere libertate pentru o credinta pe care o aduce el. Mai intai sa moara el pentru ea, raspunse imparatul, si abia dupa aceea vom vedea daca merita credinta aceasta sa ne ocupam de ea sau nu. O credinta pentru care acela ce o aduce nu-i in stare mai intai sa moara el insusi n-are nici un fel de valoare pentru nimeni.

Dar asupra adevarului pentru care aducatorii lui au fost gata oricand sa-si dea viata ei insisi ei, care erau adesea sufletele cele mai nobile si mai curate de pe pamant trebuie sa ne aplecam totdeauna cu cea mai profunda credinta si cu cel mai cutremurator respect.

Inca de la inceput, Lucrarea Duhului lui Dumnezeu s-a desfasurat in lume prin doua mari slujbe: slujba profetica si slujba preoteasca.

In istoria poporului Israel se vede limpede acest lucru. Cei doi luminatori, prin care Dumnezeu a izbavit poporul din robia Egiptului si l-a dus spre Canaan, au fost cei doi frati: Moise si Aaron. Moise, profetul si Aaron, preotul. Ei erau in cele doua slujbe, ei erau uneltele de care se foloseau cele doua duhuri. i inca de la inceput s-a putut deosebi bine care este alegerea lui Dumnezeu si care este intaietatea pe care o vrea El intre aceste doua slujbe.

Mai intai a fost ales Moise (Exod, cap. 3 si 4).

Alegerea lui s-a facut in singuratatea unui pustiu si in minunea unui fel unic. Harul lui a fost un har deosebit, dar dovada acestuia nu statea in nimic vazut. In afara de lumina cereasca din jurul fruntii sale si de puterea faptelor lui, profetul n-avea nimic care sa izbeasca privirile. Nici macar toiagul de care s-a folosit la facerea minunilor nu era al profetului Moise, ci al preotului Aaron (Exod 7, 9).

Toate semnele si insemnele profetului erau nevazute, duhovnicesti. Pentru ca si slujba lui era nevazuta, duhovniceasca.

Slujba profetului, in implinirea planului mantuitor al lui Dumnezeu pentru poporul Sau, era ca el sa trezeasca sufletele oamenilor, ca acestia sa-si vada josniciile starii lor de robie.

Sa le arate slava Canaanului slobod. i sa-i insufleteasca pentru dobandirea acestui Canaan.

In implinirea acestui scop maret, profetul va trebui sa arda mereu ca un stalp de foc noaptea si ca un nor luminos ziua, totdeauna inaintea tuturor si mai presus de toti, identificandu-se total cu Hristos, pentru a putea fi nu numai prin cuvantul lui, ci si prin exemplul sau, modelul si mijlocul atingerii de catre toti a scopului atat de slavit, dar atat de greu.

Nimic din tot ce era vazut nu era promis profetului ca o rasplata pentru slujba aceasta, ci dimpotriva Semnele profetului si rasplata slujbei lui sunt numai cele pe care le-a primit Moise in viata sa pamanteasca: necazuri, lupte, amaraciuni, infruntari, lacrimi si suferinte Toata istoria jertfei lui Moise este plina numai de astfel de avantaje , de rasplatiri A celorlalti profeti ai lui Hristos din Vechiul sau din Noul Testament a fost la fel, dupa cum spune cel mai autorizat dintre ei, Sfantul Pavel, cand zice: Sunt ei slujitori ai lui Hristos?Eu sunt si mai mult. In osteneli si mai mult, in temnite si mai mult, in lovituri fara numar, de multe ori in primejdii de moarte, improscat cu pietre, in adancul marii, in primejdii pe rauri, in primejdii din partea talharilor, din partea celor din neamul meu, din partea paganilor, in primejdii in pustie, intre fratii mincinosi. Osteneli, necazuri, privegheri, foame, sete, posturi, frig, golatate i, pe langa toate acestea din afara, apasatoarea grija a raspunderii pentru toate bisericile si pentru toate sufletele (II Cor. cap.11).

Iata semnele profetului (II Cor. 12, 12). Iata foloasele si raspla tirile sale pamantesti, iata slujba sa, care este oarecum partea Mariei, in lucrarea lui Hristos.

Tocmai de aceea, rasplata lui Dumnezeu pentru acest slujitor al Sau este negraita si slavita. Cele mai stralucite fagaduinte ale sfantului Sau Cuvant sunt facute acelor slaviti oameni ai Lui care au facut slujba profetica. Ei, care pe pamant n-au primit nimic pentru slujba lor, vor primi totul numai de la El (Mat. 5, 11-12; I Cor. 2, 9).

Slujba preotului este partea cealalta.

Aaron a fost dat ca un ajutor si ca o intregire lui Moise, pentru trebuintele vazute ale poporului si pentru slujbele sfinte vazute ale oamenilor catre Dumnezeu. Slujbe care, din cauza naturii lor si din cauza multelor lor cerinte, nu mai puteau fi implinite de catre profet.

Profetul venea din partea lui Dumnezeu catre oameni. Preotul venea din partea oamenilor catre Dumnezeu. Profetul era incredintatul lui Dumnezeu, preotul era incredintatul oamenilor. Profetul trebuia sa stea mai mult cu Dumnezeu, preotul trebuia sa stea mai mult cu oamenii.

Semnele de recunoastere ale profetului erau ceresti, pe cand ale preotului trebuia sa fie pamantesti si vazute, ca si slujba sa.

Ochii lui Dumnezeu vedeau launtrul si inima incredintatului Sau. i dupa acest semn nevazut il pretuia (Ioan 2, 25).

Oamenii vedeau in afara incredintatului lor si il pretuiau dupa semnele vazute.

De aceea Aaron trebuia sa aiba vesmintele si uneltele vazute. i de aceea el se bucura si de o rasplata vazuta. Toate darurile aduse inaintea Domnului la altar ramaneau preotului ca o plata vazuta pentru ostenelile sale vazute.

In ispravnicia sfanta a preotului, aceasta plata vazuta a devenit curand un necontenit prilej de ispite si de caderi. Gandul la aceste daruri a devenit un stapan tiran al inimii slujitorului de la altarul sfant. Iar, o data cu lacomia, au napadit in inima si in viata lui toate pacatele si uraciunile. Astfel, un lucru sfant si bun a ajuns pentru om un prilej de moarte si de osanda. S-a intamplat tocmai cum spune Sfanta Scriptura despre Lege, la Romani 7, 10-13. Caci, pacatul si firea pamanteasca din om, daca nu sunt biruite si nimicite printr-o puternica traire in Hristos, pun usor stapanire pe inima omului, tarandu-l in osanda si pierzare.

Aceasta ispita a lacomiei a nimicit, de multe ori apoi si in multi, tot ce trebuia sa ramana cutremurator, inalt si sfant din aceasta slujba, prabusindu-i pe cei mai multi ispravnici in sfera joasa si respingatoare a trebuintelor numai lumesti si a implinirii numai formale.

Preotul, venind mereu numai cu jertfa altuia sau cu a altora, s-a deprins a si cruta propria sa jertfa. Nefiind in stare a se da jertfa pe sine, s-a deprins a cere mereu numai jertfa altora.

Profetul isi aduce totdeauna jertfa sa in slujba lui Hristos, dar preotul aduce adesea Jertfa lui Hristos in slujba sa.

Profetul traieste totdeauna numai pentru jumatatea cea de sus, preotul traieste adesea numai pentru jumatatea cea de jos.

Profetul are a face, de la inceput si pana la sfarsit, numai cu lucrurile care nu se vad, preotul, aproape numai cu cele ce se pot vedea.

De aceea, preot poate fi oricine are o investitura omeneasca, pe cand profet nu poate...