Pocăinţa nu are limite pe pamant
Uneori, lupta pentru mantuire poate sa fie foarte simpla si usoara; alteori foarte grea, supraomeneasca. Cu siguranta, este mai bine sa nu pacatuim. Dar daca pocainta arde ca o flacara, poate sa refaca o viata traita in pacate. Trebuie sa pastram duhul pocaintei toata viata noastra, pana la sfarsitul ei. Pocainta este temelia intregii vieti []Uneori, lupta pentru mantuire poate sa fie foarte simpla si usoara; alteori foarte grea, supraomeneasca. Cu siguranta, este mai bine sa nu pacatuim. Dar daca pocainta arde ca o flacara, poate sa refaca o viata traita in pacate.
Trebuie sa pastram duhul pocaintei toata viata noastra, pana la sfarsitul ei. Pocainta este temelia intregii vieti ascetice si duhovnicesti. Simtirea, intuirea prezentei pacatului pot sa devina atat de intense in noi, incat sa dea nastere unei adevarate pocainte.
Putem sa plangem ore in sir, saptamani, ani de-a randul pana ce fiinta noastra este refacuta in intregime prin cuvantul lui Hristos, prin implinirea poruncilor Lui, si, mai ales, prin harul Duhului Sfant. Aceasta transformare a fiintei noastre, dupa caderea in pacat a lui Adam, cere multa nevointa si mult timp.
Pocainta nu are limite pe pamant, pentru ca incetarea ei ar insemna ca am devenit intru toate asemenea lui Hristos. Cea mai mica indepartare a noastra de Hristos implica o pocainta profunda. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi . Aceasta rugaciune arata departarea pe care o simtim intre Hristos, Fiinta absoluta si noi insine. Daca nu vom fi cu adevarat asemenea Domnului, cum vom putea trai cu El in vesnicie? , se intreaba Sfantul Simeon Noul Teolog. Pentru El, ca si pentru noi, este imposibil. Nu ne ramane decat rabdarea.
Singuri, oamenii nu pot sa inteleaga cand pacatuiesc sau nu. Dar Domnul Iisus si Duhul Sfant le-o descopera. In Rai, cand Domnul Dumnezeu a vorbit cu Adam, acesta a refuzat sa fie invinovatit: Femeia care mi-ai dat-o sa fie cu mine, aceea mi-a dat din pom si am mancat (Facere 3, 12). Sa ne straduim sa nu-L invinuim pe Dumnezeu.
In lucrurile marunte, in faptele simple, sa incercam a avea urmatoarea atitudine interioara: refuz vointa sangelui meu cazut si vreau ca in venele mele sa curga viata lui Dumnezeu . Daca Dumnezeu exista, recunosc ca toate patimile se nasc din mine, nu din El. Daca voi pastra aceasta atitudine, Dumnezeu imi va da duhul pocaintei.
Doar lumina divina, atunci cand straluceste in noi, ne permite sa ne vedem pacatele. Prin rugaciune, putin cate putin, inima noastra incepe sa inteleaga influentele duhurilor care umplu vazduhul. In loc sa inaintam duhovniceste, vedem cu o finete mereu crescanda patimile care ne stapanesc. In mod paradoxal, acest sentiment de regres duhovnicesc este un progres. Chiar daca nu am vazut inca lumina necreata a Duhului Sfant, datorita prezentei ei, ne vedem pacatele.
Nu putem ajunge la rugaciune curata decat prin pocainta. Pocaindu-ne, adica curatindu-ne de orice patima, devenim treptat capabili sa intram in lumina divina. Calea care duce la cunoasterea lui Dumnezeu trece, inainte de toate, prin credinta, iubire fata de Hristos si pocainta. Dumnezeu sa va daruiasca tuturor duhul pocaintei. Plangeti-va pacatele, plangeti, pentru ca inima voastra sa nu se impietreasca.
Lucrul cel mai important este sa ne pastram mereu sentimentul nimicniciei noastre fata de Dumnezeu. Atunci simtim o tensiune permanenta intre invinovatirea noastra si dragostea lui Hristos, intre pocainta si nadejde in mila lui Dumnezeu. Pe de o parte suferim ca suntem atat de departe de Dumnezeu pe care Il iubim, pe de alta, aceasta suferinta si aceasta dragoste actioneaza asupra noastra ca un foc interior si ne imping cu putere spre Dumnezeu. Aceasta tensiune si-a gasit expresia cea mai vie in cuvantul lui Hristos adresat Staretului Siluan: Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui . Acest cuvant poate starni fiori, panica, teama, dar nu trebuie sa ne copleseasca. El constituie principiul fundamental al vietii noastre in Hristos.
Nu trebuie sa pretindem ca putem repeta experienta Sfintilor Siluan, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Grigore Palama sau Serafim de Sarov. In viata duhovniceasca nu exista aceeasi repetare de viata, exacta, identica, ci una analoaga in duh, in starea pe care o presupune expresia: Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui.
Niciodata nu trebuie sa ne comparam cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricat de neinsemnat ar fi, este mare inaintea Celui vesnic; Dumnezeu stabileste cu fiecare fiinta umana o relatie unica de prietenie. De ce urmarile neascultarii lui Adam sunt atat de grave? De ce, in lumea aceasta, viata duhovniceasca in Hristos ia forma tragica a unei lupte corp la corp cu moartea? De ce creatia lui Dumnezeu este legata de moarte, de aceasta lupta plina de suferinte? De ce creatia nu duce in mod armonios la desavarsirea fiintei umane ca chip a lui Dumnezeu? De ce trebuie sa lupt eu impotriva lucrurilor care ma ucid fara sa am putere asupra lor? Nu inteleg! In masura in care Hristos si Duhul Sfant sunt, pentru mine, solutia tuturor problemelor care ma depasesc, traiesc in...
Trebuie sa pastram duhul pocaintei toata viata noastra, pana la sfarsitul ei. Pocainta este temelia intregii vieti ascetice si duhovnicesti. Simtirea, intuirea prezentei pacatului pot sa devina atat de intense in noi, incat sa dea nastere unei adevarate pocainte.
Putem sa plangem ore in sir, saptamani, ani de-a randul pana ce fiinta noastra este refacuta in intregime prin cuvantul lui Hristos, prin implinirea poruncilor Lui, si, mai ales, prin harul Duhului Sfant. Aceasta transformare a fiintei noastre, dupa caderea in pacat a lui Adam, cere multa nevointa si mult timp.
Pocainta nu are limite pe pamant, pentru ca incetarea ei ar insemna ca am devenit intru toate asemenea lui Hristos. Cea mai mica indepartare a noastra de Hristos implica o pocainta profunda. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi . Aceasta rugaciune arata departarea pe care o simtim intre Hristos, Fiinta absoluta si noi insine. Daca nu vom fi cu adevarat asemenea Domnului, cum vom putea trai cu El in vesnicie? , se intreaba Sfantul Simeon Noul Teolog. Pentru El, ca si pentru noi, este imposibil. Nu ne ramane decat rabdarea.
Singuri, oamenii nu pot sa inteleaga cand pacatuiesc sau nu. Dar Domnul Iisus si Duhul Sfant le-o descopera. In Rai, cand Domnul Dumnezeu a vorbit cu Adam, acesta a refuzat sa fie invinovatit: Femeia care mi-ai dat-o sa fie cu mine, aceea mi-a dat din pom si am mancat (Facere 3, 12). Sa ne straduim sa nu-L invinuim pe Dumnezeu.
In lucrurile marunte, in faptele simple, sa incercam a avea urmatoarea atitudine interioara: refuz vointa sangelui meu cazut si vreau ca in venele mele sa curga viata lui Dumnezeu . Daca Dumnezeu exista, recunosc ca toate patimile se nasc din mine, nu din El. Daca voi pastra aceasta atitudine, Dumnezeu imi va da duhul pocaintei.
Doar lumina divina, atunci cand straluceste in noi, ne permite sa ne vedem pacatele. Prin rugaciune, putin cate putin, inima noastra incepe sa inteleaga influentele duhurilor care umplu vazduhul. In loc sa inaintam duhovniceste, vedem cu o finete mereu crescanda patimile care ne stapanesc. In mod paradoxal, acest sentiment de regres duhovnicesc este un progres. Chiar daca nu am vazut inca lumina necreata a Duhului Sfant, datorita prezentei ei, ne vedem pacatele.
Nu putem ajunge la rugaciune curata decat prin pocainta. Pocaindu-ne, adica curatindu-ne de orice patima, devenim treptat capabili sa intram in lumina divina. Calea care duce la cunoasterea lui Dumnezeu trece, inainte de toate, prin credinta, iubire fata de Hristos si pocainta. Dumnezeu sa va daruiasca tuturor duhul pocaintei. Plangeti-va pacatele, plangeti, pentru ca inima voastra sa nu se impietreasca.
Lucrul cel mai important este sa ne pastram mereu sentimentul nimicniciei noastre fata de Dumnezeu. Atunci simtim o tensiune permanenta intre invinovatirea noastra si dragostea lui Hristos, intre pocainta si nadejde in mila lui Dumnezeu. Pe de o parte suferim ca suntem atat de departe de Dumnezeu pe care Il iubim, pe de alta, aceasta suferinta si aceasta dragoste actioneaza asupra noastra ca un foc interior si ne imping cu putere spre Dumnezeu. Aceasta tensiune si-a gasit expresia cea mai vie in cuvantul lui Hristos adresat Staretului Siluan: Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui . Acest cuvant poate starni fiori, panica, teama, dar nu trebuie sa ne copleseasca. El constituie principiul fundamental al vietii noastre in Hristos.
Nu trebuie sa pretindem ca putem repeta experienta Sfintilor Siluan, Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Grigore Palama sau Serafim de Sarov. In viata duhovniceasca nu exista aceeasi repetare de viata, exacta, identica, ci una analoaga in duh, in starea pe care o presupune expresia: Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui.
Niciodata nu trebuie sa ne comparam cu nimeni. Fiecare dintre noi, oricat de neinsemnat ar fi, este mare inaintea Celui vesnic; Dumnezeu stabileste cu fiecare fiinta umana o relatie unica de prietenie. De ce urmarile neascultarii lui Adam sunt atat de grave? De ce, in lumea aceasta, viata duhovniceasca in Hristos ia forma tragica a unei lupte corp la corp cu moartea? De ce creatia lui Dumnezeu este legata de moarte, de aceasta lupta plina de suferinte? De ce creatia nu duce in mod armonios la desavarsirea fiintei umane ca chip a lui Dumnezeu? De ce trebuie sa lupt eu impotriva lucrurilor care ma ucid fara sa am putere asupra lor? Nu inteleg! In masura in care Hristos si Duhul Sfant sunt, pentru mine, solutia tuturor problemelor care ma depasesc, traiesc in...
