Sfinții Împărați Constantin și Elena – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic
Iubiti cititori si cititoare, Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272/280 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost imparat roman intre anii 306 si 337. S-a nascut la Naissus (astazi, orasul Ni din Serbia), ca fiu al Elenei si al generalului Constantius Chlor, viitorul imparat Constantiu []Iubiti cititori si cititoare,Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272/280 22 mai 337), cunoscut sub numele Constantin I sau Constantin cel Mare, a fost imparat roman intre anii 306 si 337.
S-a nascut la Naissus (astazi, orasul Ni din Serbia), ca fiu al Elenei si al generalului Constantius Chlor, viitorul imparat Constantiu I.
Din pruncie, potrivit cutumelor romano-bizantine, a ocupat diferite dregatorii: tribun (272-284), guvernator (284-285), prefect (288-293); caesar (293-305), confirmat si de Galeriu; dupa moartea tatalui sau, Constantiu I (25 iulie 306), a fost proclamat imparat al tinuturilor Galia, Spania si Britania, avandu-i coregenti la domnie pe Maximian si pe fiul acestuia, Maxentiu. In intelegere cu cumnatul sau Liciniu, noul august al Occidentului, Constantin ocupa Spania (310), dupa care se indreapta spre Italia, pentru a-l inlatura de pe tron pe Maxentiu, care a fost declarat uzurpator la Consfatuirea de la Carnuntum (11 noiembrie 308).
Dupa o lupta inceputa la Turin si Verona, care si-a gasit deznodamantul la Pons Milvius (Podul Vulturului) langa Roma, Maxentiu si-a gasit sfarsitul (312). Victoria lui Constantin a fost pusa sub semnul Crucii, imprimat pe steagurile de lupta insotit de inscriptia: In hoc signo vinces (Sub acest semn vei invinge), asa cum i se revelase in viziune scrisa pe rabojul cerului.
Victoria impotriva lui Maxentiu a decis definitiv eliberarea crestinismului de persecutia romana. La scurt timp dupa cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina si proconsulului Africii niste scrisori, din care reiesea ca el sustinea Crestinismul, subventiona Biserica din fonduri publice, scutea clerul de obligatii publice si se considera slujitorul lui Dumnezeu. De altfel, ca multumire adusa lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Constantin a promulgat, la Mediolan (Milano), un edict (313), prin care Crestinismul era declarat religio licita religie licita. Cu toate acestea, el nu a renuntat la titlul de mare preot Pontifex Maximus din dorinta de a nu-si atrage dusmania paganilor. Acest fapt privit din punct de vedere diplomatic l-a si impiedicat sa se boteze mai inainte de a fi doborat de o boala, care i-a si adus sfarsitul.
Textul edictului este redat de Lactantiu in latina si de Eusebiu in greaca. De fapt, Edictul de la Mediolan nu este mai mult decat o scrisoare adresata de Liciniu guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea sa inceteze persecutiile asupra crestinilor, iar proprietatile confiscate sa le fie restituite. Dupa cum reiese din continutul scrisorii, Edictul nu consfintea in niciun fel Crestinismul ca fiind o religie de stat si nici nu-l angaja personal pe Liciniu in credinta crestina; se spune simplu ca este o religie licita, adica permisa. Totusi nu se poate spune ca, imediat dupa edict, clericii nu au fost scutiti de obligatiile costisitoare; Biserica spre deosebire de templele pagane era scutita de dari, inapoindu-i-se, in acelasi timp, tot ce i se confiscase. In plus, episcopilor li s-au acordat, ca ajutor, sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici si intretinerea clerului, iar Bisericilor le-a fost acordat dreptul de eliberare a sclavilor. De asemenea, episcopii au primit dreptul de a-i judeca pe cei ce nu voiau sa fie judecati dupa legile statului.
Prin hotararile si urmarile lui, Edictul de la Mediolan a fost de o importanta capitala. Insa, din nefericire, Liciniu (308-324), initiatorul edictului, la inceput pe deplin asociat la politica religioasa a imparatului Constantin, s-a departat de acesta, devenind din anul 316 reprezentantul declarat al paganismului in Orient. Aceasta atitudine a facut ca relatiile dintre ei sa devina tensionate. Conflictul a degenerat in acelasi an, 316, la Cibalae (Pannonia), intr-o confruntare, culminand cu victoria lui Constantin. Pe 1 martie 317, la Sardica (Sofia), Constantin a anuntat numirea a trei caesari: Crispus, fiul sau din casatoria cu Minervina, in varsta de 12 ani; Constantin, de 6 luni, un alt fiu, nascut din casatoria cu Fausta; Licinianus, fiul lui Liciniu, care avea 1 an si 8 luni. Dupa 320, Liciniu sprijinit de cercurile pagane din Orient isi continua politica anticrestina, ceea ce face ca prapastia dintre el si Constantin sa se adanceasca.
Se pare ca atitudinea lui Liciniu fata de valorile crestine a fost principalul motiv care a dus la declansarea celor doua razboaie din 324: Adrianopol (3 iulie) si Chrysopolis in Asia Mica (18 septembrie), incheiate un an mai tarziu cu inlaturarea si uciderea lui Liciniu la Tesalonic.
Asa se face ca imperiul a necesitat o reunificare si o punere a lui sub autoritatea unui singur imparat. Ca imparat, Constantin a continuat si a desavarsit toate reformele initiate de predecesorii sai, mai ales cele initiate de Diocletian. Numarul provinciilor a fost ridicat la 117, grupate in 14 dioceze si 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia si Galia). Prin campaniile sale la Dunare, a recuperat o parte din teritoriile Daciei, abandonata de Aurelian. Acum, Constantin si-a adaugat si titlul de Dacicus Maximus.
Pe plan religios, la initiativa imparatului si cu cheltuiala acestuia, in 325 are loc, la Niceea, primul Sinod Ecumenic, prin care se pun bazele celui mai inalt for de decizie in materie de dogme si canoane ale noii religii, dupa modelul Sinodului Apostolic. Este interesant de constatat ca insusi Constantin, desi nu primise inca Botezul, a deschis lucrarile Sinodului I Ecumenic printr-o cuvantare adresata episcopilor participanti, asigurandu-i ca el se considera un impreuna-slujitor cu ei (Eusebiu, Viata lui Constantin cel Mare, III, 13). Cu un alt prilej, el a spus ca se considera episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afara ale Bisericii (Ibidem, IV, 24).
Constantin a luat hotararea de a restaura Bizantul si de a face din el capitala imperiului. De altfel, inca din timpul lui Diocletian (284-305), Roma nu mai era capitala unica a Imperiului Roman, deoarece acesta o mutase la Nicomidia, in Asia Mica. Roma...
S-a nascut la Naissus (astazi, orasul Ni din Serbia), ca fiu al Elenei si al generalului Constantius Chlor, viitorul imparat Constantiu I.
Din pruncie, potrivit cutumelor romano-bizantine, a ocupat diferite dregatorii: tribun (272-284), guvernator (284-285), prefect (288-293); caesar (293-305), confirmat si de Galeriu; dupa moartea tatalui sau, Constantiu I (25 iulie 306), a fost proclamat imparat al tinuturilor Galia, Spania si Britania, avandu-i coregenti la domnie pe Maximian si pe fiul acestuia, Maxentiu. In intelegere cu cumnatul sau Liciniu, noul august al Occidentului, Constantin ocupa Spania (310), dupa care se indreapta spre Italia, pentru a-l inlatura de pe tron pe Maxentiu, care a fost declarat uzurpator la Consfatuirea de la Carnuntum (11 noiembrie 308).
Dupa o lupta inceputa la Turin si Verona, care si-a gasit deznodamantul la Pons Milvius (Podul Vulturului) langa Roma, Maxentiu si-a gasit sfarsitul (312). Victoria lui Constantin a fost pusa sub semnul Crucii, imprimat pe steagurile de lupta insotit de inscriptia: In hoc signo vinces (Sub acest semn vei invinge), asa cum i se revelase in viziune scrisa pe rabojul cerului.
Victoria impotriva lui Maxentiu a decis definitiv eliberarea crestinismului de persecutia romana. La scurt timp dupa cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina si proconsulului Africii niste scrisori, din care reiesea ca el sustinea Crestinismul, subventiona Biserica din fonduri publice, scutea clerul de obligatii publice si se considera slujitorul lui Dumnezeu. De altfel, ca multumire adusa lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Constantin a promulgat, la Mediolan (Milano), un edict (313), prin care Crestinismul era declarat religio licita religie licita. Cu toate acestea, el nu a renuntat la titlul de mare preot Pontifex Maximus din dorinta de a nu-si atrage dusmania paganilor. Acest fapt privit din punct de vedere diplomatic l-a si impiedicat sa se boteze mai inainte de a fi doborat de o boala, care i-a si adus sfarsitul.
Textul edictului este redat de Lactantiu in latina si de Eusebiu in greaca. De fapt, Edictul de la Mediolan nu este mai mult decat o scrisoare adresata de Liciniu guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea sa inceteze persecutiile asupra crestinilor, iar proprietatile confiscate sa le fie restituite. Dupa cum reiese din continutul scrisorii, Edictul nu consfintea in niciun fel Crestinismul ca fiind o religie de stat si nici nu-l angaja personal pe Liciniu in credinta crestina; se spune simplu ca este o religie licita, adica permisa. Totusi nu se poate spune ca, imediat dupa edict, clericii nu au fost scutiti de obligatiile costisitoare; Biserica spre deosebire de templele pagane era scutita de dari, inapoindu-i-se, in acelasi timp, tot ce i se confiscase. In plus, episcopilor li s-au acordat, ca ajutor, sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici si intretinerea clerului, iar Bisericilor le-a fost acordat dreptul de eliberare a sclavilor. De asemenea, episcopii au primit dreptul de a-i judeca pe cei ce nu voiau sa fie judecati dupa legile statului.
Prin hotararile si urmarile lui, Edictul de la Mediolan a fost de o importanta capitala. Insa, din nefericire, Liciniu (308-324), initiatorul edictului, la inceput pe deplin asociat la politica religioasa a imparatului Constantin, s-a departat de acesta, devenind din anul 316 reprezentantul declarat al paganismului in Orient. Aceasta atitudine a facut ca relatiile dintre ei sa devina tensionate. Conflictul a degenerat in acelasi an, 316, la Cibalae (Pannonia), intr-o confruntare, culminand cu victoria lui Constantin. Pe 1 martie 317, la Sardica (Sofia), Constantin a anuntat numirea a trei caesari: Crispus, fiul sau din casatoria cu Minervina, in varsta de 12 ani; Constantin, de 6 luni, un alt fiu, nascut din casatoria cu Fausta; Licinianus, fiul lui Liciniu, care avea 1 an si 8 luni. Dupa 320, Liciniu sprijinit de cercurile pagane din Orient isi continua politica anticrestina, ceea ce face ca prapastia dintre el si Constantin sa se adanceasca.
Se pare ca atitudinea lui Liciniu fata de valorile crestine a fost principalul motiv care a dus la declansarea celor doua razboaie din 324: Adrianopol (3 iulie) si Chrysopolis in Asia Mica (18 septembrie), incheiate un an mai tarziu cu inlaturarea si uciderea lui Liciniu la Tesalonic.
Asa se face ca imperiul a necesitat o reunificare si o punere a lui sub autoritatea unui singur imparat. Ca imparat, Constantin a continuat si a desavarsit toate reformele initiate de predecesorii sai, mai ales cele initiate de Diocletian. Numarul provinciilor a fost ridicat la 117, grupate in 14 dioceze si 4 prefecturi (Orient, Illyricum, Italia si Galia). Prin campaniile sale la Dunare, a recuperat o parte din teritoriile Daciei, abandonata de Aurelian. Acum, Constantin si-a adaugat si titlul de Dacicus Maximus.
Pe plan religios, la initiativa imparatului si cu cheltuiala acestuia, in 325 are loc, la Niceea, primul Sinod Ecumenic, prin care se pun bazele celui mai inalt for de decizie in materie de dogme si canoane ale noii religii, dupa modelul Sinodului Apostolic. Este interesant de constatat ca insusi Constantin, desi nu primise inca Botezul, a deschis lucrarile Sinodului I Ecumenic printr-o cuvantare adresata episcopilor participanti, asigurandu-i ca el se considera un impreuna-slujitor cu ei (Eusebiu, Viata lui Constantin cel Mare, III, 13). Cu un alt prilej, el a spus ca se considera episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afara ale Bisericii (Ibidem, IV, 24).
Constantin a luat hotararea de a restaura Bizantul si de a face din el capitala imperiului. De altfel, inca din timpul lui Diocletian (284-305), Roma nu mai era capitala unica a Imperiului Roman, deoarece acesta o mutase la Nicomidia, in Asia Mica. Roma...
