8 iunie 1930 – Legământul sfânt din podul șurii
A doua zi stiu ca era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. i stiu ca, dupa biserica, am stat numai acasa, citind cartea mea, de care nu ma mai puteam desparti. Era cam pe la ceasul trei dupa-amiaza cand ajunsesem la ultimele pagini ale cartii unde scria despre miscarea duhovniceasca a Oastei Domnului, []A doua zi stiu ca era Duminica Rusaliilor anului 1930, ziua de 8 iunie. i stiu ca, dupa biserica, am stat numai acasa, citind cartea mea, de care nu ma mai puteam desparti.
Era cam pe la ceasul trei dupa-amiaza cand ajunsesem la ultimele pagini ale cartii unde scria despre miscarea duhovniceasca a Oastei Domnului, care incepuse in tara si in Biserica noastra cu sapte ani inainte si care este o chemare din partea Domnului si a Mantuitorului nostru Iisus Hristos pentru fiecare suflet la o hotarare de viata noua, predata total lui Dumnezeu. Pentru ca numai asa putem fi mantuiti din potopul pacatelor de acum si din potopul pedepsei vesnice care ii asteapta pe toti cei care pacatuiesc, dar nu vor sa se intoarca la Dumnezeu.
Ceea ce m-a zguduit cel mai mult au fost ultimele cuvinte ale chemarii, care spuneau cam asa:Cititorule, ti-a placut aceasta carte? Poate ca ti-a placut. Poate ca prin multe locuri ai si plans citind-o (de unde stia oare scriitorul ca, intr-adevar, plansesem?).
Dar daca tu nu cazi acum la picioarele Crucii Mantuitorului, sa plangi cu lacrimi amare pentru pacatele tale si nu-ti predai viata ta Domnului Iisus, cu legamant sfant, ca sa nu mai pacatuiesti, placerea ta trecatoare nu-ti va folosi la nimic. Tu vei ramane tot in pacatele tale pana ce, pe neasteptate, va veni si peste tine potopul pierzarii, cum a venit peste cei din vremea lui Noe, care n-au ascultat de chemarea lui Dumnezeu si de chemarea lui Noe de atunci.
Deci lasa totul si vino chiar acum sa te predai Domnului, incepe o viata noua cu o nastere din nou, intrand chiar astazi in Oastea Domnului. Apoi traieste pentru totdeauna o viata cu Domnul, mergand si chemand si pe altii la o astfel de viata.
In felul acesta si numai in felul acesta vei primi iertarea pacatelor tale si vei mosteni la sfarsitul vietii tale imparatia cereasca.
Sunt numai doua stari: ori in corabie, ori afara.
Daca esti afara, intra indata in corabia mantuirii, ca nu cumva sa vina pe neasteptate potopul si moartea si sa te afle nemantuit. Vino chiar acum, inainte de a inchide cartea asta si te preda Domnului, ca sa fii pentru totdeauna cu ElSoarele stralucea puternic peste tot cerul fara nici un nor, caci eram pe prispa casei cand citeam aceste cuvinte de foc, cu inima aprinsa de dogoarea lor.
Randunelele cantau in nucul din curte, graurii si cucul cantau mai departe, prin perii si ciresii gradinii, iar in toata casa si curtea asta eram numai eu singur.
Simteam ca trebuie neaparat si numaidecat sa ma arunc undeva in genunchi si sa dau drumul suvoiului de lacrimi pe care nu mi le mai puteam stapani. Ca trebuie sa-mi descarc sufletul strigand lui Dumnezeu pocainta mea, intoarcerea mea, predarea mea, legamantul meuDar unde sa ma duc ca sa nu ma vada nimeni, ca sa nu ma tulbure nimeni, ca sa nu ma auda nimeni, sa fiu numai eu singur cu Mantuitorul meu, Caruia sa-I pot spune si sa-I pot da tot, tot, tot i sa-mi poata si El spune si da totul?Aproape era numai sura cu fan Acolo sus in podul surii, nu va sti nimeni sa vina. Acolo voi putea fi singur sa plang, sa ma rog, sa-I spun Domnului meu tot ce ma apasa, sa-mi descarc inima.
M-am suit acolo si, pe fanul uscat, m-am prabusit in genunchi, am izbucnit intr-un plans nestapanit si cu mainile ridicate, inaltate si framantate, am inceput sa strig si sa soptesc, rugandu-ma si pocaindu-ma cum nu gandisem ca se poate niciodata. Ma topeam in fata Domnului si Dumnezeului meu, inaintea Caruia stateam intr-un fel in care cred ca numai o singura data in viata se poate sta asa.
Toata fiinta mea era numai flacari, cuvintele mele erau de foc, lacrimile mele ardeau si inima mea parea o vatra de jar aprins. Din ochii mei siroiau pe amandoi obrajii nu stropi de lacrimi, ci doua rauri neintrerupte, cum gandesc...
Era cam pe la ceasul trei dupa-amiaza cand ajunsesem la ultimele pagini ale cartii unde scria despre miscarea duhovniceasca a Oastei Domnului, care incepuse in tara si in Biserica noastra cu sapte ani inainte si care este o chemare din partea Domnului si a Mantuitorului nostru Iisus Hristos pentru fiecare suflet la o hotarare de viata noua, predata total lui Dumnezeu. Pentru ca numai asa putem fi mantuiti din potopul pacatelor de acum si din potopul pedepsei vesnice care ii asteapta pe toti cei care pacatuiesc, dar nu vor sa se intoarca la Dumnezeu.
Ceea ce m-a zguduit cel mai mult au fost ultimele cuvinte ale chemarii, care spuneau cam asa:Cititorule, ti-a placut aceasta carte? Poate ca ti-a placut. Poate ca prin multe locuri ai si plans citind-o (de unde stia oare scriitorul ca, intr-adevar, plansesem?).
Dar daca tu nu cazi acum la picioarele Crucii Mantuitorului, sa plangi cu lacrimi amare pentru pacatele tale si nu-ti predai viata ta Domnului Iisus, cu legamant sfant, ca sa nu mai pacatuiesti, placerea ta trecatoare nu-ti va folosi la nimic. Tu vei ramane tot in pacatele tale pana ce, pe neasteptate, va veni si peste tine potopul pierzarii, cum a venit peste cei din vremea lui Noe, care n-au ascultat de chemarea lui Dumnezeu si de chemarea lui Noe de atunci.
Deci lasa totul si vino chiar acum sa te predai Domnului, incepe o viata noua cu o nastere din nou, intrand chiar astazi in Oastea Domnului. Apoi traieste pentru totdeauna o viata cu Domnul, mergand si chemand si pe altii la o astfel de viata.
In felul acesta si numai in felul acesta vei primi iertarea pacatelor tale si vei mosteni la sfarsitul vietii tale imparatia cereasca.
Sunt numai doua stari: ori in corabie, ori afara.
Daca esti afara, intra indata in corabia mantuirii, ca nu cumva sa vina pe neasteptate potopul si moartea si sa te afle nemantuit. Vino chiar acum, inainte de a inchide cartea asta si te preda Domnului, ca sa fii pentru totdeauna cu ElSoarele stralucea puternic peste tot cerul fara nici un nor, caci eram pe prispa casei cand citeam aceste cuvinte de foc, cu inima aprinsa de dogoarea lor.
Randunelele cantau in nucul din curte, graurii si cucul cantau mai departe, prin perii si ciresii gradinii, iar in toata casa si curtea asta eram numai eu singur.
Simteam ca trebuie neaparat si numaidecat sa ma arunc undeva in genunchi si sa dau drumul suvoiului de lacrimi pe care nu mi le mai puteam stapani. Ca trebuie sa-mi descarc sufletul strigand lui Dumnezeu pocainta mea, intoarcerea mea, predarea mea, legamantul meuDar unde sa ma duc ca sa nu ma vada nimeni, ca sa nu ma tulbure nimeni, ca sa nu ma auda nimeni, sa fiu numai eu singur cu Mantuitorul meu, Caruia sa-I pot spune si sa-I pot da tot, tot, tot i sa-mi poata si El spune si da totul?Aproape era numai sura cu fan Acolo sus in podul surii, nu va sti nimeni sa vina. Acolo voi putea fi singur sa plang, sa ma rog, sa-I spun Domnului meu tot ce ma apasa, sa-mi descarc inima.
M-am suit acolo si, pe fanul uscat, m-am prabusit in genunchi, am izbucnit intr-un plans nestapanit si cu mainile ridicate, inaltate si framantate, am inceput sa strig si sa soptesc, rugandu-ma si pocaindu-ma cum nu gandisem ca se poate niciodata. Ma topeam in fata Domnului si Dumnezeului meu, inaintea Caruia stateam intr-un fel in care cred ca numai o singura data in viata se poate sta asa.
Toata fiinta mea era numai flacari, cuvintele mele erau de foc, lacrimile mele ardeau si inima mea parea o vatra de jar aprins. Din ochii mei siroiau pe amandoi obrajii nu stropi de lacrimi, ci doua rauri neintrerupte, cum gandesc...
