„Rugăciunea este nervul sufletului”
Predica Inaltpreasfintitului Parinte Calinic la Duminica a VII-a dupa Pasti Inceputul vietii vesnice se pune de aici de pe pamant; daca nu punem prin stradania credintei si a faptelor bune inceput vietii celei vesnice inca de aici, Hristos ne ramane un necunoscut. Or, cunoasterea lui Dumnezeu nu ar putea fi posibila daca nu []Predica Inaltpreasfintitului Parinte Calinic la Duminica a VII-a dupa PastiInceputul vietii vesnice se pune de aici de pe pamant; daca nu punem prin stradania credintei si a faptelor bune inceput vietii celei vesnice inca de aici, Hristos ne ramane un necunoscut. Or, cunoasterea lui Dumnezeu nu ar putea fi posibila daca nu ne-ar fi mijlocita de cunoasterea unicului Fiu al Tatalui si de cea a Duhului Sfant, intrucat unitatea nu se poate realiza decat in Treime, potrivit Scripturilor.
Preacuviosi si Preacucernici Parinti,Iubiti credinciosi si credincioase, cititori si cititoare,Evanghelia care s-a citit in cadrul Sfintei Liturghii, in Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), ne prezinta Rugaciunea arhiereasca a lui Iisus (Ioan 17, 1-13), numita asa de David Chytraeus (1531-1600) in secolul al XVI-lea. Aceasta rugaciune a fost rostita inaintea Sfintelor Sale Patimiri, iar prin intermediul cuvintelor ei Hristos se infatiseaza Tatalui ca jertfa pentru noi.
Rugaciunea a fost consemnata numai de Sfantul Evanghelist Ioan in capitolul al XVII-lea al Evangheliei ce ii poarta numele si cuprinde cele trei forme distincte de rugaciune ale Bisericii: de lauda, de multumire si de cerere.
In prima parte, Hristos S-a rugat pentru Sine: Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca. (v. 1). Asta nu inseamna ca preamarirea Unuia este in functie de preamarirea Celuilalt. Ci, mai degraba, El cere ca Tatal sa-L arate oamenilor, pentru ca atunci cand ei Il vor cunoaste pe El, de fapt, sa Il cunoasca pe Cel Care L-a trimis.
Tatal Se slaveste prin slava Celui ce este Unul-Nascut din El, iar Cel Unul-Nascut din El, Fiul, Ii acorda slava care I Se cuvine, aratand din ce Tata S-a nascut. La randul Sau, Tatal, intorcandu-I slava cum spune parintele D. Staniloae arata al Cui Tata este, adica al lui Hristos Fiul lui Dumnezeu intrupat. Astfel, lauda preamaririi va trece de la Tatal la Fiul si de la Fiul la Tatal, gratie deofiintimii Persoanelor Sfintei Treimi.
Hristos cere Tatalui sa-L preaslaveasca cu slava dumnezeiasca in calitate de Om, nu de Dumnezeu. Ca Dumnezeu, El o avea. Numai ca prin intrupare Hristos S-a golit de slava pentru a Se putea jertfi pentru oameni, cum puncteaza Sfantul Apostol Pavel: S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om. (Filipeni 2, 7). Insa, cu toate acestea, El cere Tatalui sa arate ca Fiul S-a ridicat prin intrupare la slava dumnezeiasca pe care a avut-o la El mai inainte de a fi lumea.
In acest sens a spus ca asa trebuie sa Se preamareasca Tatal, precum El Insusi a preamarit pe Fiul, cand I-a dat stapanire peste tot trupul, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. (v. 2).
Atentie! Hristos este responsabil cu impartirea vietii vesnice. Viata vesnica, sau mostenirea Imparatiei Cerurilor, presupune ca preamarirea lui Dumnezeu sa fie vadita de credinta si fapte bune, dupa cuvantul apostolului: Credinta fara de fapte moarta este (Iacov 2, 20). Or, a-L cunoaste pe Dumnezeu inca de aici, de pe pamant, presupune o pregustare a vietii vesnice, iar aceasta trebuie sa se oglindeasca in intreaga noastra viata. Este acel deja si nu inca al Imparatiei lui Dumnezeu pe care-l traieste orice credincios si marturisitor al lui Hristos, spune parintele D. Staniloae.
In acest sens, inceputul vietii vesnice se pune de aici de pe pamant; daca nu punem prin stradania credintei si a faptelor bune inceput vietii celei vesnice inca de aici, Hristos ne ramane un necunoscut. Or, cunoasterea lui Dumnezeu nu ar putea fi posibila daca nu ne-ar fi mijlocita de cunoasterea unicului Fiu al Tatalui si de cea a Duhului Sfant, intrucat unitatea nu se poate realiza decat in Treime, potrivit Scripturilor.
Dumnezeu este unic si adevarat, dar tot atat de unic si adevarat este atat Fiul, cat si Duhul Sfant. Il cunosti pe Dumnezeu prin cuvintele, faptele si viata pilduitoare a Mantuitorului Iisus Hristos, Care L-a preaslavit pe Tatal pe pamant tocmai prin implinirea lucrului care I-a fost incredintat, adica vestirea Imparatiei lui Dumnezeu, impacarea omului cu Dumnezeu prin Jertfa Sa si nasterea de fii prin Taina Sfantului Botez. Or, dupa aceasta misiune implinita de catre Fiul, misiune primita de la Tatal pentru a ne face impreuna-lucratori la mantuirea noastra, Hristos a zis: i acum, preaslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai inainte de a fi lumea. (v. 5). Este vorba despre slava Sa dumnezeiasca, Care este una cu slava Tatalui, pentru ca este slava Unuia-Nascut din Tatal (Ioan 1, 14). De altfel, El Insusi a marturisit: Toate cate are Tatal ale Mele sunt. (Ioan 16, 15). Asadar, slava Tatalui este si slava Fiului, stralucirea slavei si chipul fiintei Lui (a lui Dumnezeu, n.n.) (Evrei 1, 3), nemarginita si intr-un caz, si in altul.
Insa acum Hristos cere ca stralucirea slavei Sale sa copleseasca si trupul Sau, pentru ca numai prin El ca Om putea trece slava lui Dumnezeu la oameni. Pentru ca slava care ni se da noua oamenilor nu este din fire, ci este primita in dar sau dupa har de la Dumnezeu; ea ne este data noua prin Fiul Lui, facut Om.
Pe langa cele aratate in misiunea Sa, Hristos a facut cunoscut numele lui Dumnezeu ca Tata al Fiului si purcezator al Sfantului Duh celor pe care Dumnezeu Insusi i-a dat Fiului, desi ei erau ai lui Dumnezeu. Acestia, la randul lor, au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat sunt de la Tine. (Ioan 17, 7); adica toate cate sunt ale Fiului sunt si ale Tatalui. Potrivit exegetilor, acestea toate inseamna: domnia asupra stihiilor, stapanirea asupra duhurilor necurate, puterea vindecarii si invierii, precum si cuvantul Evangheliei. Iar cele pe care Le-a primit, Le-a dat lor: Cuvintele pe care Mi Le-ai dat Le-am dat lor, iar ei le-au primit, si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit, si au crezut ca Tu M-ai trimis. (v. 8).
Cuvintele date lor de Cuvantul i-a incredintat de identitatea si provenienta Cuvantului intrupat. i asa cum, prin primirea cuvintelor Lui, S-au unit cu Hristos si implicit cu Tatal de la Care El le spunea cuvintele, si prin primirea harului lui Dumnezeu se realizeaza acea unitate harica intre noi si El fara ca cineva sa se confunde cu El. Aceasta unitate a fost realizata mai intai cu Sfintii Apostoli, apoi cu cei care cred in Fiul lui Dumnezeu Intrupat.
In partea a doua a rugaciunii, Iisus se roaga pentru Apostoli: Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, ca ai Tai sunt. (Ioan 17, 9).
Daca am citi acest verset izolat de text, am avea impresia ca Mantuitorul exclude lumea din rugaciunea Sa. Or, ca Dumnezeu, El nu poate face una ca aceasta. Sfintii Apostoli, desi au fost din lume, au fost consacrati slujirii lui Dumnezeu; de aceea putem afirma ca ei au fost dati de Fiul pentru a fi in slujba Tatalui. Caci toate sunt comune Lui si Tatalui. El Insusi a spus: i toate ale Mele sunt ale Tale si ale Tale sunt ale Mele si M-am preaslavit intru ei. (v. 10). Aceste toate sunt: fiinta, firea, voia, sfatul, stapania, puterea, intelepciunea si bunatatea.
In continuare, Fiul revine, rugandu-Se cu insistenta pentru intarirea comuniunii celor ce cred in El si au dragoste fata de El si de cuvantul Evangheliei Sale: Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau, in care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi. Cand eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele Tau pe cei ce Mi i-ai dat; si i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decat fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura. Iar acum vin la Tine si acestea le graiesc in lume, ca sa fie deplina bucuria Mea in ei. Eu le-am dat cuvantul Tau, si lumea i-a urat, pentru ca nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Ma rog ca sa-i iei din lume, ci ca sa-i pazesti pe ei de cel-viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinteste-i pe ei intru adevarul Tau; cuvantul Tau este adevarul. Precum M-ai trimis pe Mine in lume, si Eu i-am trimis pe ei in lume. Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar. ...
Preacuviosi si Preacucernici Parinti,Iubiti credinciosi si credincioase, cititori si cititoare,Evanghelia care s-a citit in cadrul Sfintei Liturghii, in Duminica Sfintilor Parinti de la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), ne prezinta Rugaciunea arhiereasca a lui Iisus (Ioan 17, 1-13), numita asa de David Chytraeus (1531-1600) in secolul al XVI-lea. Aceasta rugaciune a fost rostita inaintea Sfintelor Sale Patimiri, iar prin intermediul cuvintelor ei Hristos se infatiseaza Tatalui ca jertfa pentru noi.
Rugaciunea a fost consemnata numai de Sfantul Evanghelist Ioan in capitolul al XVII-lea al Evangheliei ce ii poarta numele si cuprinde cele trei forme distincte de rugaciune ale Bisericii: de lauda, de multumire si de cerere.
In prima parte, Hristos S-a rugat pentru Sine: Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca. (v. 1). Asta nu inseamna ca preamarirea Unuia este in functie de preamarirea Celuilalt. Ci, mai degraba, El cere ca Tatal sa-L arate oamenilor, pentru ca atunci cand ei Il vor cunoaste pe El, de fapt, sa Il cunoasca pe Cel Care L-a trimis.
Tatal Se slaveste prin slava Celui ce este Unul-Nascut din El, iar Cel Unul-Nascut din El, Fiul, Ii acorda slava care I Se cuvine, aratand din ce Tata S-a nascut. La randul Sau, Tatal, intorcandu-I slava cum spune parintele D. Staniloae arata al Cui Tata este, adica al lui Hristos Fiul lui Dumnezeu intrupat. Astfel, lauda preamaririi va trece de la Tatal la Fiul si de la Fiul la Tatal, gratie deofiintimii Persoanelor Sfintei Treimi.
Hristos cere Tatalui sa-L preaslaveasca cu slava dumnezeiasca in calitate de Om, nu de Dumnezeu. Ca Dumnezeu, El o avea. Numai ca prin intrupare Hristos S-a golit de slava pentru a Se putea jertfi pentru oameni, cum puncteaza Sfantul Apostol Pavel: S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om. (Filipeni 2, 7). Insa, cu toate acestea, El cere Tatalui sa arate ca Fiul S-a ridicat prin intrupare la slava dumnezeiasca pe care a avut-o la El mai inainte de a fi lumea.
In acest sens a spus ca asa trebuie sa Se preamareasca Tatal, precum El Insusi a preamarit pe Fiul, cand I-a dat stapanire peste tot trupul, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. (v. 2).
Atentie! Hristos este responsabil cu impartirea vietii vesnice. Viata vesnica, sau mostenirea Imparatiei Cerurilor, presupune ca preamarirea lui Dumnezeu sa fie vadita de credinta si fapte bune, dupa cuvantul apostolului: Credinta fara de fapte moarta este (Iacov 2, 20). Or, a-L cunoaste pe Dumnezeu inca de aici, de pe pamant, presupune o pregustare a vietii vesnice, iar aceasta trebuie sa se oglindeasca in intreaga noastra viata. Este acel deja si nu inca al Imparatiei lui Dumnezeu pe care-l traieste orice credincios si marturisitor al lui Hristos, spune parintele D. Staniloae.
In acest sens, inceputul vietii vesnice se pune de aici de pe pamant; daca nu punem prin stradania credintei si a faptelor bune inceput vietii celei vesnice inca de aici, Hristos ne ramane un necunoscut. Or, cunoasterea lui Dumnezeu nu ar putea fi posibila daca nu ne-ar fi mijlocita de cunoasterea unicului Fiu al Tatalui si de cea a Duhului Sfant, intrucat unitatea nu se poate realiza decat in Treime, potrivit Scripturilor.
Dumnezeu este unic si adevarat, dar tot atat de unic si adevarat este atat Fiul, cat si Duhul Sfant. Il cunosti pe Dumnezeu prin cuvintele, faptele si viata pilduitoare a Mantuitorului Iisus Hristos, Care L-a preaslavit pe Tatal pe pamant tocmai prin implinirea lucrului care I-a fost incredintat, adica vestirea Imparatiei lui Dumnezeu, impacarea omului cu Dumnezeu prin Jertfa Sa si nasterea de fii prin Taina Sfantului Botez. Or, dupa aceasta misiune implinita de catre Fiul, misiune primita de la Tatal pentru a ne face impreuna-lucratori la mantuirea noastra, Hristos a zis: i acum, preaslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Insuti, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai inainte de a fi lumea. (v. 5). Este vorba despre slava Sa dumnezeiasca, Care este una cu slava Tatalui, pentru ca este slava Unuia-Nascut din Tatal (Ioan 1, 14). De altfel, El Insusi a marturisit: Toate cate are Tatal ale Mele sunt. (Ioan 16, 15). Asadar, slava Tatalui este si slava Fiului, stralucirea slavei si chipul fiintei Lui (a lui Dumnezeu, n.n.) (Evrei 1, 3), nemarginita si intr-un caz, si in altul.
Insa acum Hristos cere ca stralucirea slavei Sale sa copleseasca si trupul Sau, pentru ca numai prin El ca Om putea trece slava lui Dumnezeu la oameni. Pentru ca slava care ni se da noua oamenilor nu este din fire, ci este primita in dar sau dupa har de la Dumnezeu; ea ne este data noua prin Fiul Lui, facut Om.
Pe langa cele aratate in misiunea Sa, Hristos a facut cunoscut numele lui Dumnezeu ca Tata al Fiului si purcezator al Sfantului Duh celor pe care Dumnezeu Insusi i-a dat Fiului, desi ei erau ai lui Dumnezeu. Acestia, la randul lor, au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat sunt de la Tine. (Ioan 17, 7); adica toate cate sunt ale Fiului sunt si ale Tatalui. Potrivit exegetilor, acestea toate inseamna: domnia asupra stihiilor, stapanirea asupra duhurilor necurate, puterea vindecarii si invierii, precum si cuvantul Evangheliei. Iar cele pe care Le-a primit, Le-a dat lor: Cuvintele pe care Mi Le-ai dat Le-am dat lor, iar ei le-au primit, si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit, si au crezut ca Tu M-ai trimis. (v. 8).
Cuvintele date lor de Cuvantul i-a incredintat de identitatea si provenienta Cuvantului intrupat. i asa cum, prin primirea cuvintelor Lui, S-au unit cu Hristos si implicit cu Tatal de la Care El le spunea cuvintele, si prin primirea harului lui Dumnezeu se realizeaza acea unitate harica intre noi si El fara ca cineva sa se confunde cu El. Aceasta unitate a fost realizata mai intai cu Sfintii Apostoli, apoi cu cei care cred in Fiul lui Dumnezeu Intrupat.
In partea a doua a rugaciunii, Iisus se roaga pentru Apostoli: Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, ca ai Tai sunt. (Ioan 17, 9).
Daca am citi acest verset izolat de text, am avea impresia ca Mantuitorul exclude lumea din rugaciunea Sa. Or, ca Dumnezeu, El nu poate face una ca aceasta. Sfintii Apostoli, desi au fost din lume, au fost consacrati slujirii lui Dumnezeu; de aceea putem afirma ca ei au fost dati de Fiul pentru a fi in slujba Tatalui. Caci toate sunt comune Lui si Tatalui. El Insusi a spus: i toate ale Mele sunt ale Tale si ale Tale sunt ale Mele si M-am preaslavit intru ei. (v. 10). Aceste toate sunt: fiinta, firea, voia, sfatul, stapania, puterea, intelepciunea si bunatatea.
In continuare, Fiul revine, rugandu-Se cu insistenta pentru intarirea comuniunii celor ce cred in El si au dragoste fata de El si de cuvantul Evangheliei Sale: Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau, in care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi. Cand eram cu ei in lume, Eu ii pazeam in numele Tau pe cei ce Mi i-ai dat; si i-am pazit si n-a pierit nici unul dintre ei, decat fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura. Iar acum vin la Tine si acestea le graiesc in lume, ca sa fie deplina bucuria Mea in ei. Eu le-am dat cuvantul Tau, si lumea i-a urat, pentru ca nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Ma rog ca sa-i iei din lume, ci ca sa-i pazesti pe ei de cel-viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinteste-i pe ei intru adevarul Tau; cuvantul Tau este adevarul. Precum M-ai trimis pe Mine in lume, si Eu i-am trimis pe ei in lume. Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar. ...
