Iata, am pus inaintea voastra calea vietii si calea mortii Alege viata, ca sa traiesti tu si urmasii tai (Deut. XXX,19) Plang si ma tanguiesc cand ma gandesc la moarte , asa incepe una din cantarile slujbei inmormantarii. Intr-adevar, ideea si gandul mortii ne intristeaza si ne inspaimanta, caci moartea este opusul vietii, adica al bunului cel []Iata, am pus inaintea voastra calea vietii si calea mortii Alege viata, ca sa traiesti tu si urmasii tai (Deut. XXX,19) Plang si ma tanguiesc cand ma gandesc la moarte , asa incepe una din cantarile slujbei inmormantarii. Intr-adevar, ideea si gandul mortii ne intristeaza si ne inspaimanta, caci moartea este opusul vietii, adica al bunului cel mai de pret pe care Dumnezeu l-a daruit omului. Viata pamanteasca a fiecaruia dintre noi constituie insa doar o clipa in noianul vesniciei dinainte de ea si de dupa ea.

Moartea este o lege generala careia se supune tot ceea ce este viu, in afara de Dumnezeu, Care, singur, este deasupra timpului, este nemuritor, fara inceput si fara sfarsit, El fiind izvorul vietii insesi. Viata si moartea sunt nedezlipite una de alta, ca cele doua fete ale unei monede. Moartea este reversul inexorabil al vietii. Ca tot ceea ce este in natura, omul se naste, traieste si dupa aceea moare. De toate ne putem indoi, dar de faptul ca toti vom muri nu ne putem indoi. Mai curand sau mai tarziu acesta este sfarsitul inevitabil ce ne asteapta pe fiecare. Care este omul care sa traiasca si sa nu cunoasca moartea? , se intreaba psalmistul (Ps. LXXXVIII, 48). Fiecare clipa traita este un pas in plus spre termenul fatal si ireversibil al vietii, care este moartea. Este randuit oamenilor sa moara odata si apoi vine judecata (Evrei IX, 27).

Dar facutu-ne-a, oare, Dumnezeu ori ne-a osandit ca sa fim pe vecie hrana viermilor din morminte? Fara indoiala ca nu! Spiritele cele mai alese ale omenirii nu s-au impacat niciodata cu idee ca suntem meniti putrejunii si pieirii in neant. Moartea nu poate fi punctul final si fatal al vietii , spunea cunoscutul teolog si pastor elvetian Frank Thomas. Insasi fuga noastra de moarte, dorinta de a ne prelungi cat mai mult viata este o dovada ca nu suntem facuti pentru moarte, ci pentru viata si nemurire, pe care o dorim atata. Simtim si experimentam ca noi suntem creati pentru vesnicie , zicea si ilustrul filosof Spinoza. Trebuie sa existe viata viitoare; fara suportul credintei si sperantei intr-o alta viata, intreaga existenta a omului ar fi ori o cumplita tragedie, ori o gluma absurda a hazardului (E. Renan).

Dar, mai presus de toate, adevarul revelat, depozitat in Sfanta Scriptura, ne incredinteaza ca moartea nu apartine fiintei omenesti de la zidirea ei, ci este urmarea pacatului. Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii (Intelepciunea lui Solomon I, 32 si Luca XX, 38). Dumnezeu a zidit pe om spre nestricaciune, facandu-l spre chipul fiintei Sale, Care este viata si izvor al vietii. Dar din pacatul neascultarii de porunca lui Dumnezeu, primii oameni au fost pedepsiti cu moartea (Facere II, 17), fiind izgoniti din rai, in mijlocul caruia era tocmai pomul vietii, al nemuririi (Facere III 22, 24). Caci ce insemna, de fapt, izgonirea din rai? Alungarea de langa Dumnezeu, de langa izvorul vietii, coborarea in moarte. Pacatul a intinat puritatea primilor oameni si a stirbit desavarsirea cu care Dumnezeu inzestrase atat pe om, cat si natura, la creatie, cand toate cele ce facuse Dumnezeu erau bune foarte (Facere I, 31); el a tulburat echilibrul si armonia primordiala a firii create, a introdus in lume dezordinea si uratenia, iar in viata omului rautatea si egoismul, cu tot cortegiul lor de consecinte morale, necazuri, boli, suferinte si dureri, care macina si secatuiesc pe incetul puterea de viata a omului, aducandu-i moartea fizica. Precum spune Sf. Apostol Pavel, printr-un om a intrat pacatul in lume, si prin pacat moartea, iar moartea a trecut la toti oamenii, prin acela in care toti au pacatuit (adica prin Adam), (Rom. V, 12).

O slaba credinta si nadejde intr-o alta existenta, de dupa moarte, nutreau si dreptii de dinainte de venirea Mantuitorului, care se exprimau astfel prin glasul psalmistului: Nu vei lasa sufletul meu in iad, nici nu vei da pe cel cuvios al tau sa vada stricaciunea (Ps. XV, 10. Cp. si Fapte II, 31). Uneori credinta aceasta exploda in accente puternice. De adevarat imn al bucuriei, ca, de exemplu, la proorocul Isaia: Mortii tai vor trai si trupurile lor vor invia! Desteptati-va, cantati de bucurie, voi cei ce salasluiti in pulbere! Caci rana ta este roua de lumina si din sanul pamantului umbrele vor invia (Isaia XXVI, 19).

Dar ceea ce era pe atunci abia o slaba intrezarire, a devenit o certitudine prin venirea Mantuitorului in lume. Caci intru El era viata (Ioan I, 4) si El a venit in lume pentru ca lumea viata sa aiba si mai mult sa aiba si pentru ca tot cel ce crede intru Dansul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica (Ioan III, 15, 16). Cu puterea Sa dumnezeiasca, in trupul omenesc cel nesupus mortii pentru ca era fara de pacat, El a biruit moartea. A inviat pe fiica lui Iair,sculand-o de pe patul mortii; a inviat pe fiul vaduvei din Nain, intorcandu-l de pe calea mormantului; a inviat apoi pe prietenul Sau Lazar din Betnia, cel mort de patru zile, scotandu-l din putreziciunea mormantului si redandu-l vietii; in cele din urma a inviat El Insusi din mormant, biruind cu moartea Sa pe moarte, facandu-Se pe Sine parga sau incepatura a invierii celor adormiti (i Cor. XV, 20) si deschizand oamenilor muritori portile invierii din morti si ale nemuririi celei de dupa moarte. Prin Invierea Sa, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi din moarte la viata si de pe pamant la cer (Penticostar, Cantarile invierii). Caci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om si invierea mortilor. Si precum intru Adam toti mor, asa si intru Hristos toti vor invia. Caci vrajmasul cel de pe urma care va fi nimicit va fi moartea (I Cor. XV, 21-22). Pentru ca, asa precum pacatul a stapanit spre moarte, tot astfel sa stapaneasca Harul, prin dreptate spre viata vesnica, prin Iisus Hristos Domnul nostru (Rom. V, 21).

Privita astfel prin prisma conceptiei crestine, insasi ideea mortii devine mai putin ingrozitoare, iar viata capata consistenta si valoare, prin lupta pentru dobandirea vietii de veci. Moartea nu mai este pentru crestin abisul si neantul infricosator, in care se prabusesc toate vietatile, toate visele si toate nadejdile noastre, ci este punte obligatorie catre o noua existenta, un ogor in care trupurile noastre, putrezind, rodesc crinul nemuririi spre unirea de taina cu Hristos, Dumnezeul sufletelor si al trupurilor, Carele a calcat moartea si a daruit viata lumii Sale , precum auzim intr-una din rugaciunile citite de preot la slujba inmormantarii. Putem deci spune ca intr-unele din frumoasele imne si rugaciuni ale Bisericii la slujba Invierii: Nu ma mai tem acum de intoarcerea in pamant, Stapane Hristoase, ca Tu, prin marea milostivire, m-ai ridicat pe mine, cel uitat, din pamant la inaltimea nestricaciunii, cu Invierea Ta (Penticostar).

Dar in lumina Invierii lui Hristos vedem mai lamurit si calea pe care noi, muritorii, putem birui moartea si dobandi viata vesnica. In ce fel? Prin lupta continua contra pacatului, care este pricina suferintei si a mortii. Astfel, cea dintai conditie pentru izbavirea de moarte este sa ramanem totdeauna alaturi de Iisus, adica sa credem cu tarie in El, Care este biruitorul mortii si izvorul vietii si al nemuririi, precum Insusi a spus: Eu sunt invierea si viata; cel ce crede in Mine va fi viu, chiar daca va muri (Ioan XI, 23-25). Si, pentru aceasta a murit si a inviat Hristos, ca sa aiba stapanire si peste morti si peste vii (Rom. XIV, 9). Atunci cand copila lui Iair murise, Iisus a cautat sa trezeasca mai intai in tatal copilei nadejdea si credinta ca El poate sa o readuca la viata: Crede numai, si (copila) se va mantui (Luca VIII, 50). Credinta tatalui era deci o conditie a reinvierii fiicei sale. De aceea spun teologii ca credinta este n noi samanta si inceputul vietii vesnice (Toma d Aquino). Samanta aceasta, care este o garantie a nemuririi, o sadeste Hristos in noi inca de la Botezul nostru, prin care ne ingropam impreuna cu El in moarte, pentru a invia impreuna cu El spre viata vesnica: Au nu stiti ca toti cati ne-am botezat in Hristos, credem ca vom si vietui impreuna cu El, stiind ca Hristos, dupa ce a inviat din morti nu mai moare, caci moartea nu mai are stapanire peste El (Rom. VI, 3-5, 8-9). De aceea crestinul adevarat crede cu tarie ca, ingropati fiind impreuna cu El prin botez, cu El am si inviat prin credinta in puterea lui Dumnezeu, Cel ce L-a inviat pe El din morti (Col. II, 12).

Iata de ce este atat de necesar Botezul copiilor nostri. Prin Botez, Hristos sadeste in noi samanta si arvuna nemuririi; fara Botez sufletul ramane lipsit de puterea si harul lui Dumnezeu, deci in neputinta de a castiga viata vesnica. Dar o chezasie si mai sigura impotriva stricaciunii mortii este Sfantul trup si Sange al Domnului, care ni se dau prin Taina Sfintei Impartasanii, caci ele sunt izvor de viata si de nemurire: Eu sunt painea cea vie, care s-a pogorat din cer. Cine mananca din painea aceasta, viu va fi in veci. Iar painea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu Adevarat, adevarat zic voua: Daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua cea de apoi Precum M-a triis pe Mine Tatal cel viu si Eu viez pentru Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine, va trai prin Mine (Ioan VI, 47-57). De aceea, cand preotul da Sfanta Impartasanie credinciosilor spune: Se impartaseste robul (roaba) lui Dumnezeu...