Ca si altor patimitori, Domnul, din proprie initiativa si nesolicitat, ii vine in ajutor femeii garbove pe care o afla printre enoriasii unei sinagogi intr-o zi de sambata. Din mila si bunatate; intru marirea lui Dumnezeu; ca sa se vadeasca puterea Tatalui si a Fiului. O vede, o cheama, o vindeca totul in pripa, []Ca si altor patimitori, Domnul, din proprie initiativa si nesolicitat, ii vine in ajutor femeii garbove pe care o afla printre enoriasii unei sinagogi intr-o zi de sambata. Din mila si bunatate; intru marirea lui Dumnezeu; ca sa se vadeasca puterea Tatalui si a Fiului. O vede, o cheama, o vindeca totul in pripa, cu iuteala fulgerului. Textul istorisirii evanghelice nu-i mai putin concis si ritmat decat al celebrei scrisori prin care, din Orient, Cezar vestea senatului: veni, vedi, vici.

Este in capacitatea aceasta a Mantuitorului de a vedea suferinta celorlalti, a lua aminte la ea, a o zari de indata si de a se concentra asupra-i, o imensa mila si totodata o sensibilitate (omeneasca) de natura a iuti bataile inimii celui care citeste Evanghelia aceasta (Luca 13, 10-17), ori Pericopele paralele: Matei 12, 9-l4; Marcu 3, l-5; Luca 6, 6-l1 (toate trei se refera la omul cu mana uscata, sau Luca 14, l-6, referitoare la bolnavul de idropica) si a isca intr-insul nebanuite simtaminte de infiorare si compatimire. Curand, insa, maretia si taria induiosatoare a tabloului evocat de Sfantul Evanghelist Luca sunt parca incetosate de veninoasa interventie intempestiva a mai marelui locului.

Ca o rugina, ca o pecingine, ca o lepra ce s-ar depune pe suprafata curata a pielii, ori a zidului, ori a metalului si ar pangari-o. Simultan cu mania acestuia sunt date in vileag toate principalele caracteristici ale fariseilor: legalismul stramt si miop (care-i diferit de legalitate si de cuviincioasa ei respectare); el intotdeauna izbuteste sa micsoreze lucrurile, problemele, situatiile, dilemele, sa le reduca la proportii liliputane si sa le insufle un spirit de meschinarie, de avaritie, de panica starnita de pericole imaginare sau ridicole; procedurismul literal si marunt, al arhivarului reumatic, imbatranit printre hartoagele decolorate si dosarele mucegaite, cu ochelari carpiti cu sfoara si manecute zdrentuite, bun numai sa bombaneasca si sa boscorodeasca, suparat, acru, indarjit; asezarea cu perseverenta a literei deasupra duhului, neputinta depasirii nivelului literal in toate cele (si mai cu seama in cele importante), un soi de imobilizare a mintii si sufletului la acest palier, pe aceasta treapta de jos a scarii ce urca spre libertate si intelegere; tendinta ferma de a reactiona, ori de cate ori se iveste prilejul, inghitind camila si strecurand cu grija tantarul; fatarnicia absoluta, nesovaitoare, nerusinata de lume, de ea insasi, de evidenta si de bun simt (Domnul ne arata doar ca nu se codesc sa-si dezlege si sa-si adape, sambata, boul si asinul, ori in celelalte referate: sa scoata oaia cazuta in groapa ori boul ori fiul cazut in fantana); invidia, semetia, rautatea (nedespartita si statornica lor triada); transformarea sabatului a zilei-regine, de odihna, sarbatoare si bunavoire intru Bunul Dumnezeu in serii nesfarsite de superstitii si maruntisuri, oprelisti si prevederi draconice, asuprire si blestem (cu adevarat pricepem de ce s-a putut vorbi de blestemul Legii: fariseii, ca nici unii, au fost mesteri in treaba prefacerii Legii in basm si a sabatului in zi de inclestare si zapusala); absurdul (caci ce poate fi mai absurd decat tipetele ascutite si virtuoasele scrasniri din dinti ale acestor legalisti care-si dezleaga si adapa boii si asinii si scot vita din groapa sau din fantana in zi de sarbatoare, dar mai ca le vine rau si simt ca piere lumea si se prabusesc stihiile pentru ca e tamaduita in prezenta lor o nefericita legata de neputinta garboviei care de 18 ani nu ajungea sa se ridice nicidecum in sus?).

Cu toate acestea, cineva de buna credinta si-ar putea pune intrebarea: dar de ce tine Mantuitorul cu tot dinadinsul sa-i infrunte? De ce vindecarile si minunile acestea au loc cu predilectie sambata si in locasuri sfintite? Nu-s ele acte de provocare? Nu ne poarta gandul a banui ca Iisus Hristos isi gaseste placerea infruntandu-i tocmai sambata neaparat in sinagoga, zgandarindu-i, nedandu-le pace?Raspunsul nu poate sa fie decat unul: ba da, intocmai! Sunt acte de provocare, de voita infruntare si bine chibzuita sfidare. Da, ii infrunta cu buna stiinta sambata si in sinagoga, pentru ca dorea ca lectia sa fie mai usturatoare, zguduirea mai aspra, trezirea din amortire mai rapida. i pentru ca intelege sa dea atacul frontal, chiar asupra centrului adversarilor si in punctul lor cel mai intarit. Domnul se dovedeste si aici mare strateg. Un fel de pre cursor al vestitului teoretician al strategiei militare, generalul prusian Cari von Clausewitz. Cartea acestuia va fi scrisa abia dupa 1800 de ani, dar Hristos ca Unul din Treime o cunostea mai inainte de a fi scrisa.

Atacul rosteste von Clausewitz se da mai eficace si mai cu sorti prielnici acolo unde se aiba taria insasi a inamicului. Riscul e mare; mare este insa si deruta celeilalte parti, in caz de victorie, ca si cum s-ar narui pilonul de sustinere al turnului intarit. (E un act de curaj, fara doar si poate: Hristos nu avea sa dea in laturi).

Ca un mare si neinfricat strateg, ca unul ce stie ca defensiva cea mai buna e insasi ofensiva, dar si ca un medic bun si netrandav care nu sta mult pe ganduri ca sa intervina, sa opereze, sa lecuiasca, El a vazut-o, a chemat-o, a vindecat-o. Dar si ca un om de bun simt. De ce n-am face binele in zi de sabat? Mai ales in zi de sabat s-ar cuveni sa-l facem omorand...