Pr. prof. dr. Dumitru Staniloae Extras din revista TEOLOGIE I VIA A Nr. 4-8, 1991 Sfantul Chirii spune in comentariul la Evanghelia lui Ioan, versetul 10, 28: Eu dau viata vesnica oilor Mele si nu vor pieri in veac si nimeni nu le va rapi din mana Mea: Prin faptul ca nu le da viata prin []Pr. prof. dr. Dumitru StaniloaeExtras din revista TEOLOGIE I VIA A Nr. 4-8, 1991Sfantul Chirii spune in comentariul la Evanghelia lui Ioan, versetul 10, 28: Eu dau viata vesnica oilor Mele si nu vor pieri in veac si nimeni nu le va rapi din mana Mea: Prin faptul ca nu le da viata prin fire si ca El o daruieste aceasta din Sine insusi si nu primind-o de la altul. Iar prin viata vesnica nu intelegem o lunga durata temporala de care se vor impartasi toti dupa inviere, buni si rai, ci vietuirea in fiecare. Putem intelege prin viata vesnica si binecuvantarea tainica prin care Hristos ne sadeste viata Lui prin impartasirea data credin ciosilor de trupul Sau, dupa spusa: Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica (Ioan 6,55) .

Unindu-Se cu noi prin impartasire, in sens larg, Hristos ne face impreuna fii ai Tatalui cu Sine, sau frati ai Sai, dar dupa har, nu prin nastere din fiinta Tatalui, cum este singur El, caci Fiul lui Dumnezeu nu S-a facut om numai ca sa satisfaca onoarea jignita a lui Dumnezeu prin moartea Lui, ca om, ci ca sa ne faca asemenea Lui in dumnezeire prin faptul ca s-a facut asemenea noua prin umanitatea asumata si a intrat in cea mai stransa unire cu noi prin ea. Caci, spune Sfantul Evanghelist Ioan: i celor ce L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12).

Comentand acest verset, Sfantul Chirii spune: Caci deoarece au primit prin credinta pe Fiul, primesc puterea de a fi ridicati intre fiii lui Dumnezeu. Le da Fiul puterea ce o are El dupa fire chemandu-i la comuniune implinind aceasta ca o fapta a iubirii fata de lume. Caci nu puteam scapa altfel de moarte, noi cei ce purtam chipul celor pamantesti, daca nu se intiparea in noi frumusetea (bunatatea) chipului ceresc, prin chemarea la calitatea de fii . Astfel, noi ramanand cu firea noastra creata, dar cinstita de iubirea lui Dumnezeu, suntem ridicati la unirea cu Fiul Lui in asa masura ca primim din plinatatea nesfarsita a vietii Lui, tot mai mult din bogatia Lui ca un har peste har, cum spune tot Evanghelistul Ioan: Din plinatatea Lui noi toti am luat har peste har (Ioan 1,16).

Cata vreme in catolicism gratia este o simpla iertare ce ne-o aduce Hristos prin satisfacerea onoarei jignite a lui Dumnezeu prin jertfa Lui, iar protestantii si mai ales membrii gruparilor neoprotestante nu vorbesc de har, in Ortodoxie se vorbeste continuu de har, ca dar al bunatatilor si puterilor dumnezeiesti sau al vietii Lui fericite si nemuritoare.

Daca viata sau energia (lucrarea) necreata sau harul ce ni se da prin Hristos nu e o gratie creata, care ar tine pe Hristos separat de noi, ca in catolicism, cum Il tine si in protestantism si in gruparile neoprotestante, lucrarea sau harul sau viata Lui in noi nu poate fi nici pur dumnezeiasca. Caci Hristos fiind si Dumnezeu si om, sau atat Persoana a firii dumnezeiesti, cat si a celei omenesti asumate de El, nu poate lasa neactiva nici una din firile Sale. El lucreaza in noi atat ca Dumnezeu cat si ca om, sau ni se face comunicativ ca Dumnezeu intrucat este si om. El uneste lucrarea dumnezeiasca cu cea omeneasca fara sa le confunde. Asa cum a vindecat ochii orbului cu puterea dumnezeiasca, lucrand prin mana care s-a atins cu tina de ochii lui, asa si dupa inviere a comunicat puterea Duhului Sfant prin suflarea gurii Sale asupra apostolilor. De aceea, pastrandu- i trupul si dupa inaltarea la cer, nu comunica lucrarea Sa dumnezeiasca fara mijlocirea trupului Sau, desi acum acesta este deplin indumnezeit sau transfigurat. Hristos ramane in veac si om, chiar dupa inaltare, pentru ca vrea sa ne mentina si pe noi in veci oameni in trup, desi cu trupul deplin transfigurat. Moise si Ilie s-au aratat pe Tabor fiecare cu trupul propriu, ca si Hristos insusi, desi din ele iradia lumina coplesitoare a dumnezeirii.

Prin Trupul transfigurat, dar nu fara el, ne comunica Hristos si acum harul Sau, spre a ne inalta treptat si pe noi spre un trup transfigurat. Sfantul Chirii sustine pe larg in lucrarea citata vesnicia trupului nostru. Altfel n-ar exista inviere. Prin trupul Sau, Hristos a manifestat iubirea Sa fata de noi, dusa la culme prin rastignirea Sa pentru noi, si prin trupul Sau, purtand in el urmele acestei fapte iubitoare la extrem, ni se comunica si acum in Sfanta Impartasanie.

Dar El vine cu iubirea Sa traita la culme in rastignirea Sa in noi, pentru ca are in iubirea Sa fata de Tatal, ca si in iubirea Tatalui fata de sine, simtirea eterna a iubirii. El poate sa ne iubeasca si dupa intrupare pentru ca Tatal insusi Il iubeste pe El ca pe Fiu si dupa intrupare, deci si ca om, si deci si El ii iubeste pe oameni cum ii iubeste Tatal Sau ca pe cei ce poarta chipul Lui de om si vrea sa atraga si pe oamenii cu care s-a unit in iubirea Sa fata de Tatal. De aceea multumindu-I pentru iubirea pe care ne-a aratat-o noua si Tatalui prin rastignire, Ii multumim si Tatalui care L-a trimis ca om ca sa ne iubeasca prin El cum Il iubeste pe El insusi si noi sa-L iubim pe Tatal cum Il iubeste Fiul Lui Unul Nascut. De aceea facandu-ne semnul crucii, ne amintim nu numai de iubirea lui Hristos fata de noi, ci si de iubirea Tatalui, aratata noua prin Fiul cel rastignit si prin Duhul in care isi arata nu numai iubirea Lui fata de Fiul cel din vesnicie, ci si fata de Fiul intrupat si prin El fata de noi.

Nu vrem sa uitam de crucea lui Hristos prin care ne-a aratat iubirea extrema, dar nici de Tatal si de Duhul Sfant care si-au aratat de asemenea iubirea lor fata de noi prin Fiul cel intrupat, si ne facem semnul crucii pornind de la frunte, sau de la gandul la Tatal, coborand spre piept, de unde a coborat Fiul lui Dumnezeu la noi pana la jertfa, marturisind ca prin jertfa Fiului Sau, Tatal ne cere sa implinim faptele iubirii noastre fata de Dumnezeu cel in Treime, pornind la lucrarea aceasta cu mana dreapta.

Patimirea de pe cruce este actul hotarator, crucial, prin care Hristos a invins moartea, caci aceasta patimire, desi a fost suportata prin trup, in rabdarea ei a fost puterea dumnezeiasca. De aceea, cand se face semnul ei cu credinta, Hristos insusi retraieste puterea ce a exercitat-o prin ea si de aceea prin semnul ei se binecuvinteaza sau se curatesc toate, venind in cele binecuvantate puterea lui Hristos. Iubirea fata de noi isi are izvorul in existenta suprema, in existenta care exista prin ea insasi, nu se iveste pe vreo treapta inferioara a existentei. Iubirea este insusirea existentei. Iubirea este insusirea existentei supreme si spre ea suntem atrasi si noi prin iubirea pe care ne-o arata, savarsind cele mai mari fapte pentru noi, ca sa ne arate cat de mult tine la noi: se face om insusi Fiul lui Dumnezeu prin cea mai mare smerenie si primeste cea mai grea patimire ca sa ne scape de moarte, spre a ne avea intr-un dialog al iubirii vesnice.

Se afirma uneori ca crestinismul este depasit, ca trebuie sa cautam o credinta mai moderna. Dar ce poate fi mai inalt decat o credinta care are la baza iubirea celor mai inalte existente fata de om si vrea sa ajute pe om sa se urce la inaltimea acestei iubiri? Ce ideal mai inalt poate fi propus oamenilor decat iubirea pana la jertfa vietii a unora pentru altii, urmand exemplul lui Dumnezeu insusi, iubirea care are la baza pretuirea nesfarsita a persoanei umane si credinta in perspectiva desavarsirii ei nesfarsite? Idealul sporirii nesfarsite in iubire este un ideal care nu poate fi depasit de nici un altul.

De aceea Fiul lui Dumnezeu intrupat ca om nu putea sa se faca un om pacatos, caci aceasta l-ar fi inchis in egoismul ingust contrar iubirii. Un Dumnezeu facut un om pacatos ar fi incetat sa mai fie Dumnezeu si sa mai poata aduce jertfa pentru oameni, care sa ne scape de moarte si sa ne fie un varf de atractie nesfarsita pe calea spre El. i pe aceasta cale nu putem inainta decat daca El insusi este in noi cu putere a Lui, ca o cale care nu ni se arata numai ca cea care trebuie urmata, ci ca o cale ce ne atrage aflandu-se inaintea noastra.

El este Adevarul prin excelenta, peste care nu poate fi altul, caci are in sine plenitudinea nesfarsita a existentei sau a vietii. El este Lumina intreaga a lumii, Lumina care nu ne duce spre alta tinta, ci ne atrage spre ea insasi, ca sensul suprem al vietii. Hristos este toate acestea inauntrul nostru tot mai mult, nu in afara noastra, caci numai asa este si puterea noastra care ne duce la tot mai deplina unire cu El, la tot mai deplina fericire.

Iisus Hristos este astfel Cel ce era (oricand) si Cel ce este si Cel ce vine (tot mai aproape de cei in care este si vine ca prezenta in cela ce inca nu este) (Apocalipsa 1, 8). El singur poate zice: Eu sunt Alfa si Omega (Apocalipsa 1,8). N-a fost inainte de El cineva sau ceva si nu va inceta vreodata sa existe ca sa fie urmat de altul mai inalt, mai desavarsit, el este infinitul. i nu poate astfel decat ca Persoana iubirii infinite, deci avand o alta Persoana pe care o iubeste din veci si o va iubi in veci. Caci numai iubirea desavarsita si nesfarsita are in ea fericirea infinita.

Nici o esenta inconstienta, o esenta obiectiva nu poate da o mare bucurie. Bucuria nu-mi vine decat de la o alta persoana, de la constiinta ei atenta fata de mine. Dar nu persoanele care simt in ele nevoia de alte persoane, deci care sunt marginite in ele insele, imi pot da bucuria vesnica si desavarsita, ci numai Persoana care nu are nevoie de alta, ci are in ea plenitudinea. Numai de la Dumnezeu cel intreit in Persoane imi poate veni neincetat si in veci fericirea nesfarsita.

Una din aceste Persoane desavarsite in iubirea cu alte doua Persoane a intrat in comuniune vesnica cu noi, care voim, pentru aceasta fericire nemuritoare.

Numai facandu-Se o asemenea Persoana om, dar om necazut din iubirea Lui dumnezeiasca, om necazut in pacatosenie egoista, ne-a putut aduce pentru vecie comuniunea, fericirea. Numai o Persoana care fiind Dumnezeu cel nemarginit si infinit, prin fire S-a facut om fara de pacat si ne-a putut aduce iubirea Sa extrema la jertfa de Sine ca om, ca sa ne scape de moarte. Daca s-ar fi facut om pacatos, nu numai ca ar fi incetat sa fie Dumnezeu ceea ce este imposibil ci nici n-ar fi murit pentru noi, ci pentru Sine si ca atare n-ar fi putut invinge moartea. Aceasta inseamna ca Persoana Fiului lui Dumnezeu nu S-a nascut ca om, din actul placerii pacatoase al unirii dintre un barbat si o femeie. Aceasta ar fi insemnat ca El a inceput sa existe de-abia prin aceasta nastere, ca om de rand. Dar El era de mai inainte Persoana Fiului lui Dumnezeu si in calitatea aceasta si-a luat El insusi si firea omeneasca prin lucrarea Sa si a Duhului Sfant, unit cu El, dintr-o Fecioara, deci in mod nepacatos.

Grupurile neoprotestante care nu recunosc nasterea lui Hristos din Fecioara, ci pe calea naturala a omului de rand, nu-L recunosc, de aceea, de fapt, ca Dumnezeu facut om si de aceea evita sa-I spuna Hristos, ci numai Iisus, iar cugetandu-L ca om pacatos, in mod consecvent nu cred nici ca a murit pentru noi, ci pentru pacatul Lui, ca orice om.

Astfel, intre negarea de catre ei a nasterii din Fecioara a lui Iisus si nerecunoasterea crucii ca mijloc prin care ne-a mantuit este o stransa legatura. Iar daca Iisus a murit pentru pacatul Lui, El nici nu a putut invinge moartea. De aceea nici nu vorbesc ei prea clar despre invierea Lui. Pentru ei Iisus este mai degraba un prooroc, ca cei din Vechiul Testament. Ei refuza, ca si fariseii din timpul Lui, sa-L numeasca Hristos. Ba nu-i spun nici Mantuitorul. Pentru ca daca n-a invins moartea, nu ne-a mantuit. De aceea unii, nerecunoscand dumnezeirea Lui, se declara mai curand Iehovisti, sau credinciosi ai Dumnezeului din Vechiul Testament, sau cinstesc sambata, ca evreii, nu Duminica, ziua invierii Domnului.

Noi credem ca Hristos s-a nascut din Fecioara si ca Cel ce S-a...