Cuvintele tale m-au convins, sfinte batrane, si minunea mi-a dat certitudinea ca ai dreptate. Cred acum. Cred cu toata puterea sufletului meu ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevarat si El, de o fiinta cu Tatal. Putina carte a invatat sfantul, cum stim. Acest lucru totusi nu l-a impiedicat sa vina si sa []Cuvintele tale m-au convins, sfinte batrane, si minunea mi-a dat certitudinea ca ai dreptate. Cred acum. Cred cu toata puterea sufletului meu ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevarat si El, de o fiinta cu Tatal.

Putina carte a invatat sfantul, cum stim. Acest lucru totusi nu l-a impiedicat sa vina si sa ia parte la Sinodul I Ecumenic pe care l-a convocat Constantin cel Mare in anul 325 d. Hr., ca sa se astupe gura lui Arie si sa-l cateriseasca. Acest infricosator eretic, dupa cum stim, invata ca Hristos nu este Dumnezeu, ci creatura si faptura a lui Dumnezeu. Aceasta ereticeasca invatatura a lui a provocat un adevarat cutremur si a tulburat intreaga Biserica crestina.

In acest Sinod, pe de o parte, s-a prezentat Arie cu iscusitii lui ritori si cu episcopii care erau adepti ai lui. Si acestia erau Eusebie al Nicomidiei, Theagene al Niceei si Macarie al Chalcedonului. Impreuna cu acestia, cu incuviintarea Imparatului, au venit si au sezut in sinod si destui filosofi de acelasi cuget cu Arie, ca aparatori ai lui. Printre acestia se distingea si un filosof pagan, Evloghie, care in mestesugul dialecticii, in sucirea cuvintelor si in sofismele lui era considerat nebiruit.

In tabara ortodocsilor erau adunati 317 cuviosi arhierei si clerici. Printre acestia se distingeau sfintii, Nicolae si Alexandru, care era inca preot, Episcopul Antiohiei Eusthatie, Pafnutie din Tebaida, Athanasie cel Mare, pe atunci diacon al Bisericii Alexandrine, Episcopul Trimitundei, Spiridon si multi altii. Cel din urma, bineinteles, nu se distingea prin cultura si educatia lui. Se distingea totusi prin simplitatea si smerenia lui. Era un vas nedesertat din comorile ceresti. Era un salas al Duhului Sfant. Din clipa in care a intrat in sala sinodului, inima lui batea tare si se ruga cu credinta adanca si cu rugaciune a mintii sa lumineze Dumnezeu, astfel incat la sfarsit sa straluceasca adevarul.

Parinte,proslaveste-L pe Fiul zicea si repeta neincetat cu lacrimi in ochi. Dragostea lui fata de slavitul nostru Mantuitor Hristos ii ardea tot trupul si il umplea de nebiruita putere.

In discutia pe care a aprins-o infricosatul Arie cu cultura lui filosofica, cu siretenia si cu limbutia lui, dar si cu adeptii sa retori, care il intareau neinchipuit arunca adevarate fulgere impotriva adevarului si Bisericii lui Hristos. Orele treceau fara un rezultat pozitiv. La un moment dat mai ales, unul dintre cumplitii retori ai lui Arie, paganul Evloghie a adus asemenea argumente si cu atata maiestrie mestesugite, incat se putea crede ca dreptatea se afla de partea lor. Aparatorii adevarului crestin, si insusi Athanasie cel Mare au tacut. O tacere de moarte s-a intins pentru cateva secunde in marea sala a sinodului. In acea clipa s-a ridicat de la locul sau, sfantul nostru si a cerut sa vorbeasca. Incet, a inaintat la tribuna.

Adeptii ereziarhului au zambit a rade de cum l-au vazut. Ceilalti parinti s-au intristat. Stiau fara indoiala ca Sfantul era curat si virtuos. Totusi era un om simplu si cu putina carte si fara ceea ce obisnuim sa numim, in chip lumesc, intelepciune si cunostinta. Cum ar putea, asadar, smeritul pastor sa o scoata la capat cu un ritor intelept si pervers. De aceea erau suparati si unii chiar se straduiau sa-l impiedice sa vorbeasca. Se temeau ca nu cumva retorul cel dur si crud sa nu caute sa-l expuna si sa rada de el. Sfantul Spiridon totusi insista. Si imparatul i-a dat cuvantul.

Iarasi o tacere mormantala s-a intins peste sala. Prietenii lui Arie cu dificultate isi ascundeau dispretul, in timp ce parintii cu sentimente de respect, dar si cu nedumerire il priveau pe batran. Intr-o clipa, marele Spiridon, rupand tacerea, se intoarce catre filosof si cu un glas ferm incepe sa-i spuna...