22 Iulie Iubeste-ti crucea ta Iubeste-ti crucea ta si-o poarta, oricat de aspra ti-ar parea, caci si cea mai amara soarta candva ti-o indulcesti cu ea. Cand va veni singuratatea si prea din greu ti-o vei purta, ca de-al sotiei san preadulce, lipeste-te de crucea ta. Cand, cu puterile sleite, nici s-o tarasti n-ai mai []22 IulieIubeste-ti crucea taIubeste-ti crucea ta si-o poarta,oricat de aspra ti-ar parea,caci si cea mai amara soartacandva ti-o indulcesti cu ea.

Cand va veni singuratateasi prea din greu ti-o vei purta,ca de-al sotiei san preadulce,lipeste-te de crucea ta.

Cand, cu puterile sleite,nici s-o tarasti n-ai mai putea,prin cele mai fierbinti ispite,mergi aparat de crucea ta.

Cand se va napusti furtunasi nici un scut nu vei avea,cu-ncredere intotdeauna,te-adapostesti sub crucea ta.

Prapastii cand o sa te-nfruntesi nici un pod nu vei avea,ea peste ele-ti va fi puntesi-ai sa le treci pe crucea ta.

Iar cand vei merge spre cununa,Hristos iesi-va-n calea ta,spunandu-ti: Bine, sluga buna ,si-n schimbul crucii ti-o va da. * * *12. FERMEN II SUNT NASCU I SA MOARAEu nu vreau sa nu mor in lupte si nici sa gem, oriunde-as sta,ci vreau cu cat mai multe roade s-ajung la biruinta Ta;si nu vreau sa nu dau tot pretul cu care simt ca sunt dator,ci vreau senin sa-mi fie totul in clipa-n care am sa mor.

In toate generatiile, profetii neamurilor aducand solii care isi aveau radacina in trecut, tulpina in prezent, iar ramurile in viitor au avut de intampinat si de luptat intotdeauna cu inertia celor de jos si cu impotrivirea celor de sus. Atat unii, cat si ceilalti erau tulburati in comoditatea si in obis-nuitul lor.

Neamul nostru si vremea noastra isi aveau in parintele Iosif si in Oastea Domnului profetul lor. Lucrarea aceasta si omul acesta venisera cu o solie si cu un adevar deosebit de la Dumnezeu. Acest adevar fusese nedescifrat pana acum, fiindca solia era neobisnuita si mesajul era divin. Intelepciunea si grija Tatalui Ceresc fata de poporul nostru gasise ca a sosit vremea sa Se indure de suferintele de veacuri ale inaintasilor nostri si dorea sa aduca urmasilor acelora odata cu dezrobirea nationala si dezrobirea sufleteasca. Razboiul care se termina in 1918, trebuia sa aduca poporului nostru independenta trupeasca, iar razboiul duhovnicesc care incepea indata dupa aceea prin Oastea Domnului trebuia sa ne aduca in final independenta cea sufleteasca.

Dar dupa cum a trebuit sa treaca atatea veacuri si atatea lupte, atatia martiri si atatea jertfe pana cand sa se nasca in poporul nostru constiinta lui nationala care sa-l aduca la unitatea si independenta sa tot asa se vede ca vor mai trebui poate multe lupte, multi martiri si multe jertfe din partea luptatorilor evangheliei pana cand sa se ajunga aici si la trezirea si formarea constiintei noastre evanghelice.

Marile idei si adevaruri cer adeseori un lung proces de dospire, iar fiii acestor idei si ai acestor adevaruri sunt aluatul si fermentii acestora pusi in framantatura popoarelor spre a le dospi si a pregati gloatele lor pentru ceasul si felul marilor impliniri ale istoriei acestora.

Dar fermentii acestui aluat, acele suflete vizionare si nobile care descifreaza viitorul cu mult inaintea gloatei, sunt condamnati intotdeauna sa lupte si sa moara jertfindu-se pentru dospirea marilor idei si coacerea acelor gloate in framantatura carora sunt pusi.

Oastea Domnului era aluatul evanghelic si innoitor, pus de Dumnezeu in framantatura rece si moarta a decaderii noastre sociale si a formalismului nostru religios. Fiecare ostas, ca un ferment viu si lucrator, trebuia sa lupte ca sa antreneze la viata si la rod gramada cea mare si moarta din jurul sau.

Desigur, soarta noastra este sa ne jertfim asemenea fermentilor vii din aluatul salvator, pentru o cat mai grabnica si mai deplina dospire a framantaturii in care suntem pusi. Aceasta este si datoria si este si scopul nostru pentru care ne a facut si ne-a randuit Dumnezeu.

Dar a ne jertfi total si frumos nu este insa, pana la urma, numai un merit, desi este si acesta. Ci este tocmai rostul si datoria, sensul si frumusetea vietii noastre de fermenti.

Constiinta misiunii noastre se trezea si se forma tot mai frumos. Datoria noastra ne-o vedeam din ce in ce tot mai multi si tot mai clar, dar si greutatea muncii, tot asa. Pentru ca noi avem aici, poate, munca cea care este mai grea decat a tuturor celor care trebuie sa lucreze in alte popoare si in alte parti.

Poporul nostru, fiind atatea secole subjugat numai de popoare inferioare din toate punctele de vedere, a avut cel mai greu de indurat jugul robiei. i s-a ales cu cele mai urate influente si obiceiuri.

Obiceiurile paganesti de la prilejurile noastre religioase, cu jocuri, bauturi si figuri salbatice, de la popoarele pagane care ne-au stapanit le-am invatat. Patima furtului, a minciunii si a inselarii, la fel. Pentru ca stapanii, fiind rai, zgarciti si nedrepti, bietii robi n-au avut decat atunci cand au furat, cand au mintit si cand au inselat, dupa cum spune proverbul: Stapanul zgarcit isi invata sluga hot.

Iar starile acestea de lucruri dainuind sute de ani, desigur, si deprinderile aduse de ele s-au adancit si s-au inradacinat peste masura de puternic in firea multora. i la dezradacinarea tuturor acestor rele, si ale altora, eram chemati noi sa muncim si sa luptam prin Cuvantul Sfant al lui Dumnezeu si prin aducerea tuturor sufletelor pana la nasterea din nou.

Lucrarea aceasta uriasa si adanca trebuie facuta nu numai cu toata socie-tatea noastra, ci cu fiecare ins in parte. Trupul neamului va fi sanatos pe deplin numai atunci cand fiecare celula va fi primenita, insanatosindu-se.

Acest adevar necesar il vedeau multi, dar ca aceasta insanatosire nu se poate face numai prin Hristos, prin minunea nasterii din nou in El, aceasta n-o vedeau decat foarte putini. i nu incerca s-o faca pe viu decat Oastea Domnului si profetul ei, parintele Iosif Trifa.

Credinta noastra buna si strabuna avea nevoie de aceeasi transformare, pentru ca aceleasi stapaniri nedrepte intunecasera, prin trairile lor paganesti, si bunele si strabunele noastre obiceiuri crestine. Stramosii nostri, colonistii ro-mani, fusesera exilati aici tocmai pentru zelul si dragostea lor crestina. Familiile intemeiate de ei, desigur ca la inceput au fost insufletite de cea mai sfanta ascultare si traire evanghelica in Duhul Sfant. Dar vrajmasii stapanitori au facut totul ca bunele lor obiceiuri de la botezuri, de la nunti, de la aniversari ori inmormantari sa fie paganizate. i in cea mai mare parte au reusit, astfel ca astazi toate acestea sunt otravite cu bauturi si spurcate cu desfranari.

Toata credinta noastra trebuie increstinata. Toata viata noastra bisericeasca trebuie innoita si evanghelizata.

Trebuie facut un salt sfant peste cei o mie cinci sute de ani, pana la vremile crestine ale primilor nostri parinti, spre a ne uni cu credinta lor, spre a ne regasi adevarata noastra identitate de la nasterea crestina a poporului nostru.

Asta era si este chemata sa o faca Oastea Domnului, care este si trebuie sa fie sarea evanghelica a pamantului romanesc,Lumina cereasca a societatii noastresi aluatul duhovnicesc al vietii noastre bisericesti.

Primejdiile si amenintarile de tot felul printre care trebuia sa ne facem munca aceasta a noastra atat de frumoasa, dar si atat de grea, ne impingeau mereu la rugaciunea cea mai fierbinte si inlacrimata. Ori de cate ori puteam gasi un ragaz, ne adunam doi, trei pe unde puteam si ingenuncheam in cele mai puternice rugaciuni si cereri catre Domnul Dumnezeu, pentru ajutorul si izbanda de care aveam nevoie in mijlocul tuturor marilor framantari si lupte prin care treceam.

Regasisem astfel iarasi fericita mea nevoie de partasie si setea mea dupa ea, din primii ani ai intimitatii mele cu Domnul.

O, ce binefacatoare sunt incercarile pentru credinta noastra!Cu parintele ma rugam la sanatoriu, dimineata si seara, cand ne intalneam si ne desparteam.

Cu fratele Marini ma rugam acasa.

Iar cu ceilalti, uneori, retrasi prin magazia de tiparituri, printre baloturi si stive de carti si Biblii, cu genunchii pe cimentul gol.

Puterea pe care o primeam totdeauna era inaltatoare si linistita. Viata de post si de rugaciune ne ridica si ne pastreaza totdeauna in stari de mare har, de incredere si inspiratie, completand toate lipsurile de tot felul pe care le avem.

Harul lui Dumnezeu a lucrat atunci prin toate aceste mijloace la cresterea, la maturizarea si la initierea noastra in asa fel ca, desi eram doar niste copii in toate privintele, totusi lucrul pe care Duhul Sfant il facea prin noi purta pecetea unei seriozitati si vrednicii de care Se putea folosi atat de frumos Domnul si cauza Evangheliei Sale.

Din toate partile primeam multe incurajari in lupta noastra dreapta si ine-gala cu toti potrivnicii care ne prigoneau.

Multe ziare si reviste din tara apreciau in felul cel mai inalt eforturile noastre si ne aparau dreptatea pentru care luptam.

Am vazut atunci un alt mare adevar si anume ca in lumea asta mai sunt inca foarte multi oameni cinstiti care, atunci cand vad o nedreptate, nu se lasa influentati nici de asupritorul prigonitor, nici de relatiile lui lumesti, oricat de mari ar fi acestea, ci chiar si cu riscul de a suferi ceva pentru atitudinea lor, sar in ajutorul celui asuprit si in apararea celui drept, osandindu-l pe asupritor.

Ziarul Universul , cel mai mare ziar din tara, a luat in repetate randuri apararea parintelui Iosif, sfatuind la moderatie si intelepciune autoritatea bisericeasca prigonitoare. Un alt ziar de mare tiraj, Credinta , a scris si el in cei mai categorici termeni despre gafa de la Sibiu , acuzand si condamnand nedreptatea pe care o facea Mitropolia in numele credintei si al Bisericii, tocmai impotriva celei mai curate si mai frumoase initiative duhovnicesti. Impotriva celui mai vrednic dintre slujitorii Bisericii.

Pana si Unirea , organul oficial al Bisericii Romane Unite de la Blaj, isi ridica in mod repetat glasul puternic in apararea dreptatii cauzei parintelui Io-sif.

Dar mitropolitul furios si anturajul lui lingusitor si gelos nu s-au lasat in-duplecati de nici un sfat si de nici o instiintare de orisiunde ar fi venit. Isi urmarea cu toata ura si nerusinarea scopul lui necurat si crud, de a nimici nu numai moral, ci chiar si fizic, victima pe care o zugruma.

A trecut astfel anul 1935 si am intrat in 1936.

Vonica, sotul nostru de jug, caruia de la inceput ii placea sa aiba intaietatea intre noi cei trei pe care cineva ne supranumise calfele lui Neemia , Vonica deci era tot mai bolnav. Din cauza asta statea mai putin la noi si mai mult la spital. Dar intre noi trei, eu eram privit mult inferior celor doi, mai ales din cauza nepregatirii mele scolare fata de ei doi. Din cauza asta, mai ales el, Vonica, pretindea sa-l servesc pana si cu cele mai marunte lucruri personale pe care si le putea face si singur.

Eu taceam si faceam, constient de inferioritatea mea fata de ei, dar adeseori luptam cu multa revolta in inima mea. Uneori am fost chiar ispitit sa ma plang la parintele Iosif pentru asta.

Multumesc Domnului din toata inima mea ca nu am facut-o. I-as fi produs o suparare de care mi-ar fi parut rau pana la moarte.

Nici fratelui Marini nu i-am spus niciodata nimic din supararea cu Vonica, din cauza bolii si suferintei lui.

Nici nu prea discutam cu fratele Marini decat foarte putin si doar relatii de lucru dintre noi si dispozitii de-ale parintelui. De fapt, o oarecare retinere imi impunea si fata de el diploma lui de invatator. i felul cum i se adresau mai ales cei veniti din Sasciori care ii ziceau mereu numai frate invatator , si nu frate Marini. El primea sa i se spuna in felul acesta, iar asta eu o consideram ca un semn deosebit de atentie care il ridica indata cel putin cu un cap mai presus de mine.

Simtamantul meu de inferioritate a fost foarte bun si mi-a ajutat foarte mult, pentru a nu cadea in usuratate si in familiarism cu nici unul dintre ei, desi lucram impreuna i cred ca partea mea de contributie nu era cu nimic mai prejos decat a lor in cadrul redactiei. Ba poate chiar si mai presus intr-o anumita privinta.

Singurul meu merit era numai munca mea. Dar nefiind eu insumi niciodata multumit de ea, cum puteam sa-mi fac din asta un motiv de lauda? Asa ca am tacut si m-am privit eu insumi la nivelul unde ma asezasera si ei.

Titus, fiul parintelui, din cauza conflictului cu mitropolia, isi intrerupsese scoala lui teologica de la Bucuresti, unde studiase, si venise acasa; dar Viorel, nepotul, nefiind direct afectat de asta, isi continua aceeasi scoala, dar la Chisinau.

Firea lui Viorel, ca si a lui Titus, era complet diferita de a parintelui Iosif. Indeosebi Viorel, indata ce a devenit mai nesupravegheat, si-a dat frau liber fi-rii lui dure, ambitioase si increzute, impunandu-se peste tot in felul acesta. Destul de capabil, de altfel, a ajuns repede un conducator al studentilor de acolo, apoi usor a cazut in ispita primejdioasei politici de atunci.

Parintele Iosif, cand a aflat despre aceasta cotitura necredincioasa a nepotului sau, l-a mustrat si l-a sfatuit sa o rupa imediat cu aceasta cale primejdioasa.

Dar fiul fratelui sau, crescut de el, acum nu mai voia sa asculte. Ba, mai mult, prin influenta pe care o castigase asupra lui Titus, care era cu doi ani mai mic, il facea pe acest fiu sa nu mai asculte nici el de tatal sau. Cand venea acasa la Sibiu, Viorel il lua seara si pe Titus cu el si se duceau pe ascuns la sedinte politice si la mai cine stie ce intalniri dubioase.

Cu experienta castigata in preajma parintelui Iosif si cu ambitia lui orgo-lioasa, Viorel a infiintat la Chisinau un cerc literar al studentimii si a inceput sa editeze o revista al carei redactor-sef era el. Asa a inceput inaltarea si prabusi-rea lui Viorel.

Parintele Iosif fiind atat de bolnav si suferind, iar in acelasi timp atat de absorbit de toata munca duhovniceasca, cat si de luptele potrivnice, atat Viorel, cat si Titus au putut destul timp sa se sustraga controlului riguros al pa-rintelui.

El era departe, in spital, iar ei, in rarele rastimpuri cand mergeau pe la el, stiau cum sa se comporte in asa fel incat parintele sa nu banuiasca nimic. Fratii nu-i puteau supraveghea si, care totusi observau ceva la ei, din respect si din mila fata de starea parintelui, nu-i spuneau nimic.

Eu si fratele Marini, care locuiam mereu impreuna cu ei, ii vedeam cum ies si pleaca seara, de acasa ori dintre noi, si nu mai stiam cand veneau, noaptea tarziu.

Ei nu numai ca nu ne spuneau noua niciodata unde se duc, cum le spu-neam noi cand mergeam, dar nici dupa aceea, cand ii intrebam, nu ne spuneau unde au fost. Ba, dimpotriva, se prefaceau suparati si ne dadeau sa intelegem ca intrebari de felul acesta din partea noastra sunt o mare indrazneala si noi nu trebuie sa ne uitam pozitia noastra acolo.

Ii vedeam tot mai des in tovarasia unor tineri lumesti iar la adunarile fratesti nu mai veneau deloc.

Cu Viorel, eu eram nascut din acelasi an: el din aprilie, iar eu din decembrie. Cata vreme el nu apucase in cursele lumesti, noi ne intelesesem atat de bine, incat ajunsesem sa ne spunem dulce frachiutule unul altuia, fara ca el sa faca deosebire intre noi.

Dar indata ce el a ajuns sa umble cu strainii, simteam cum ni se despart sufletele din ce in ce tot mai mult. Ceva rece si greu se lasase intre noi. tiu ca prima lovitura pe care am primit-o din partea lui a fost in august 1935, intr-o zi cand el, intrand in redactie impreuna cu Titus, cum umblau ei atunci, avea in mana o revista in limba franceza Gringoire Eu, neavand de unde sa stiu franceza, am pronuntat atunci in fata lor titlul revistei in limba romana, asa cum era scris, si nu in franceza, asa cum s-ar fi cuvenit. Viorel a izbucnit atunci intr-un ras dispretuitor si distant si, uitan du se la mine intr-un fel in care n-am sa-l uit niciodata, imi zise: Ma, da prost mai poti fi! i ma lasa, intorcandu-mi spatele si continua sa vorbeasca cu Titus ra-zand.

Eu m-am simtit lovit pana in fundul sufletului, si din clipa aceea am rupt-o cu toata intimitatea cata reusisem s-o am cu el.

Din ziua aceea nu i-am mai putut zice niciodata frachiutule , ca inainte. Pe urma a tot rarit-o si el pana ce am ajuns sa nu ne mai vedem deloc.

Asa se poate zdrobi un suflet si o prietenie pe totdeauna, cu un cuvant si cu un gest urat.

Am mai avut si alte experiente cu el, din care am constatat cum poate lumea sa transforme chiar si pe sufletul cel mai bun intr-un suflet rau. i din firea cea mai iubitoare sa faca o fire dura, aproape cruda. La el am...