Să citim împreună „Hristos – mărturia mea” – ziua 22
Multi ne si spuneau: i ce-mi face Dumnezeu acum, imediat, daca eu cred in El? Iti da iertarea pacatelor si infierea cereasca. Bine, dar altceva, si mai necesar, si mai concret acum? Nimic nu-i mai necesar ca asta! Eliberarea de aici. Iar pana atunci, mancare. Sa ma satur odata! Altfel ce folos am ca voi crede in Dumnezeu? Daca veti crede, va veni si asta. Cand? N-am vreme sa mai astept. Iar daca nu-mi da acum sa ma lasati in pace. Sunt satul de povesti. Drumul la inima trece prin stomac Asa a trecut intotdeauna.
Inima acestora era stomacul. Nimic n-a putut-o urca mai sus. Asa era si pe vremea Mantuitorului. i atunci oamenii Ii cereau intai mancare si apoi Cuvant si Credinta. Cata lupta s-a cerut pentru ca omul sa se ridice si ce putin ii trebuie pana cade iarasi! i astfel putini se mai interesau de Dumnezeu dupa ce nu se petrecea nici o minune cu ei.
Mai ramasesera totusi doua suflete puternic atasate de Hristos, dar inca nehotarate cu legamant. Unul era Ionut, iar celalalt, Cristian. Era minunat sa vezi transformarea divina care se petrecea in ei vazand cu ochii. Ajunsesera la o inalta intelegere a tainelor mantuirii si a slujirii lui Dumnezeu. Dragostea inimii lor mergea crescand impreuna cu intelegerea mintii lor pentru Hristos. i lumina le acoperea tot mai fericita fata si fiinta lor.
Legamantul cu Domnul a venit in viata lui Cristian in ziua de 22 aprilie a acelui an neuitat.
Presimteam despartirea noastra apropiata si doream ca aceasta sa nu vina inainte de predarea lui in intregime si cu legamant lui Iisus Hristos Domnul, pentru a fi sigur de mantuirea sufletului sau.
In ziua aceea stateam amandoi unul langa altul, proptiti cu spatele la peretele caldut al baracii, cu ochii inchisi si cu fata spre soarele care ne mangaia toata fiinta. Il intreb: Cristian, spune-mi tu, care a fost cea mai fericita zi din viata ta? Pana astazi, imi zise el oftand cu intristare, eu nu-mi aduc aminte sa fi avut nici o zi despre care sa pot spune ca a fost fericita. Dar tu ai avut o astfel de zi? i daca da, spune-mi care si cum a fost. O, eu am avut nenumarate astfel de zile, Cristian. Dar cea mai dintai zi fericita din viata mea a fost ziua legamantului meu cu Dumnezeu. N-am sa uit niciodata ziua aceea. Povesteste-mi-o cum a fost. i i-am povestit atunci si lui, cum v-am povestit si voua, acea zi de 8 iunie 1930. Ziua Rusaliilor neuitate, ziua rugaciunii si lacrimilor mele de atunci, a intalnirii mele cu Hristos, a transformarii ceresti care s-a petrecut cu mine si in mine in ceasul acela. A cerului deschis si stralucit in care am fost atunci si in care ma straduiesc sa raman sufleteste pana cand voi ajunge cu adevarat si pe totdeauna in el. Dar tu, Cristian, nu doresti sa ai o astfel de zi in viata ta? am incheiat eu. Ba da! imi zise el, luandu-mi amandoua mainile mele in mainile lui si lipindu-si-le pe inima.
Apoi isi pleca duios capul pe umarul meu si in lumina fericita a acelui soare stralucit din varful unei intunecate primaveri, s-a facut in viata lui Cristian una dintre cele mai minunate invieri din moartea unuia dintre cele mai pierdute suflete In noaptea aceea stralucise pentru Cristian o lumina atat de minunata, ca pe campiile Betleemului.
N-am sa uit niciodata marturisirea lui de credinta in Dumnezeu, de recu-nostinta fata de Hristos, Dulcele lui Mantuitor si de multumire fata de dragostea Duhului Sfant Care lucrasera in viata lui, in asa fel intocmind toate lucrurile, ca el sa ajunga acum aici la aceasta transformare cereasca.
Ce adanc si ce limpede vedea el acum tot ce facuse bunatatea Domnului pentru a-l aduce pana aici! Ce salvatoare fusese pentru el scoala suferintei prin care trecuse si fara de care el n-ar fi putut ajunge niciodata ziua acestei fericite impreunari cu DumnezeuPlangeam amandoi ca in cea mai mare durere, atat eram de fericiti. Lacri-mile noastre prelinse pe obraji curgeau cazand impreuna ca niste picaturi de soare topit, mistuindu-se in pamant si in cer. Cred ca toti ingerii Betleemului cantau sau plangeau si ei cu noi Esti fericit acum, Cristian? l-am intrebat, privindu-i printre lacrimi fata lui care parca stralucea. Da, sopti el imbratisandu-ma, tremurand de bucurie. Acum da, sunt fericit! Slava vesnica Marelui meu Mantuitor si Dumnezeu Iisus Hristos! Ah, in ce iad ingrozitor am fost si in ce rai stralucit am ajuns si ce fericit am ajuns! Ce orb eram si ce luminos vad acum! Ce nefericit am fost si ce fericit am ajuns! Dumnezeu sa te binecuvanteze, Traian. Daca numai pentru mine ar fi trebuit sa fii adus aici, sa nu-ti para rau, cum cred in clipa asta ca nici lui Hristos nu-I pare rau de suferintele Lui pentru mine. Caci ceea ce a rodit astazi din aceste suferinte in viata mea este atat de minunat o, atat de minunat! i ma saruta plangand si plangea sarutandu-ma Acum nu-mi mai pare rau daca traiesc sau mor. Daca mor, stiu ca voi vedea pe Rascumparatorul meu si El ma va despagubi acolo pe totdeauna de tot ce am indurat pe pamant. Daca traiesc, as dori sa mai ajung o data afara si sa mi aflu in viata pe maicuta mea scumpa, s-o iau de mana cum ma lua ea pe mine candva si, acolo in bisericuta unde n-am mai intrat de cand aveam sapte anisori, sa mergem amandoi, sa ingenunchem impreuna, sa-I multumesc si sa-L laud pe Dumnezeul meu si al ei, Care a avut o atat de mare mila de noiLa doua zile dupa asta a plecat si Cristian intr-un detasament spre Canal. Ziua despartirii de el a fost ziua uneia dintre cele mai grele despartiri din viata mea. El era unul dintre cei mai minunati copii ai Domnului pe care ii nascusem in lanturile mele. Intelesese atat de limpede Adevarul si se unise atat de total si de frumos cu Dragostea lui Dumnezeu, incat il simteam suflet din sufletul meu.
Ne-am promis ca oricand vom iesi din acest intuneric sa ne cautam si sa ne gasim unul pe celalalt. Dar amandoi presimteam ca nu ne vom mai vedea niciodata pe pamant. El era atat de slabit, iar eu eram atat de bolnav cu inima.
Acum stiu bine ca trupul lui a ramas undeva in pamant, la Canal, caci n am mai aflat nici o urma de viata despre el. Dar sufletul lui ma asteapta in ceruri unde, prin harul Dulcelui nostru Iisus, stiu ca ne vom revedea in cu-rand.
Dintre cate suflete am mai vazut venind la Domnul dupa aceea si dintre cate legaminte am auzit, nici unul nu mi-a parut ca a fost asa de frumos ca al lui.
Toti cei trei cu care venisem aici in martie plecasera care incotro. Plecase-ra si cei cu care stabilisem o oarecare legatura sufleteasca prin ceea ce aratasera si ei ca se apropiau de Dumnezeu.
Intre timp imi creasem alte prietenii, dar cei mai multi ajunsera intr-o asa stare de descurajare, incat nu mai puteau suferi nici macar sa auda vorbindu-se despre Dumnezeu. Foamea si mizeria ii indobitocisera atat de mult, incat nu mai cautau nimic altceva decat mancare si tigari. Erau atat de nervosi si inraiti, incat stateau gata totdeauna de cearta, de insulte, de ocari si de bataie pentru orice nimic. Nimeni nu mai era prieten cu nimeni si fiecare il ura pe fiecare. i toti doreau sa moara toti.
Nu mai veneau noi, iar din cei vechi mai ramasesera doar cei batrani, bolnavii si paralizatii. Se vedea ca sosise desfiintarea lagarului. Cei care totusi mai erau buni sa lucreze cate ceva incepura sa fie triati si dusi spre munci usoare la gradinarii. Asteptandu-mi plecarea, mai cautam pe ici, pe colo cate un suflet care sa mai doreasca dupa Dumnezeu si sa-l intereseze mantuirea. Dar in conditiile acestea de spargere si foamete, nimeni nu mai avea nici rabdarea, nici interesul sa asculte Cuvantul lui Dumnezeu. Se saturasera toti. Simteam ca tot ce putusem face aici am facut. Cuvantul s-a marturisit si fiecare l-a auzit. i fiecare a ales. Misiunea mea aici se sfarsise.
In ziua cand am simtit limpede acest lucru, a aparut din nou masa cu dosarele si cu comisia de triere intre baracile lagarului.
Printre cei strigati am auzit si numele meu. Prezent! am raspuns eu si am pasit in fata doctoritei cu halat alb. Eram dezbracat pana la brau.
Doctorita mi-a luat tensiunea: Unsprezece cu noua, a dictat ea celui care scria in dosarul meu. Apoi, ascultandu-mi inima, dicta mai departe: Stenoza mitrala, deocamdata compen-sata. Munci usoare, jumatate norma! Altul!Era inceputul lunii iulie 1953.
S-a format din nou inca un detasament de vreo cincizeci de oameni, printre care ma aflam si eu. Au venit niste camioane, ne-au incarcat si inspre seara eram la colonia Popesti-Leordeni de langa Bucuresti. Colonia era asezata pe un deal de pe marginea Dambovitei, in mijlocul unui camp larg de gradini si sere. Intr-un fost conac al familiei domnitorului Brancoveanu, se improvizasera niste dormitoare, o bucatarie, magazii si birouri pentru cele doua, trei sute de detinuti politici din Ghencea, cu pedepse administrative intre 12 si 60 de luni, care eram trimisi aici.
Cand am ajuns noi in curtea coloniei, inconjurata cu sarma ghimpata, aici era gol, fiindca cele vreo sase-sapte brigazi nu venisera inca de la munca. Dar curand aparura la capatul aleii cu arbori care ducea in colonie, incolonati pe cate cinci, viitorii nostri frati de soarta pentru cine stie cata vreme.
In fata coloniei, brigazile fura oprite la cativa pasi distanta una de alta. Cineva striga: Perchezitie!Tresarii. Ce cuvant groaznic!De la randul intai, incepand din dreapta, fiecare detinut, tinand mainile sus, trebuia sa treaca prin fata gardianului inarmat care il controla in traista, prin san, prin buzunare, pe maneci, prin pantaloni, de sus si pana jos, pentru a nu aduce ascuns nimic de pe camp. Ce pot aduce de pe camp? intreb pe unul. Legume, zarzavaturi, de pe unde lucreaza. N-au voie nici sa manance si nici sa ia cu ei nimic. Dar de mancat mai mananca aplecati acolo in lanul de rosii, de ardei, de varza, de castraveti, de ceapa, de praz. Cine ii poate opri de tot cand ei lucreaza intre ele? i aici se da mancare foarte putina, iar oamenii infometati si slabiti ar manca. Acolo in camp mananca gol tot ce apuca. Cartofi cruzi, praz gol, chiar si ardei iuti. E grozav cum le pot manca goale, caci paine nu au. Cand ajung la rosii sau varza, este altceva. Dar praz gol, usturoi gol, ardeiul gol! Dar la Ghencea cum mancam iarba goala? i inca ce iarba, de pe margi-nea gardurilor! Foametea cea mai cumplita nu-i atunci cand n-ai ce sa mananci deloc. Atunci, dupa catva timp, nu mai simti foamea si mori. Foametea adevarata este atunci cand nu ai ce sa mananci cat sa te saturi niciodata. Cand ti se da sa mananci nu ca sa traiesti, ci ca sa nu mori dintr-o dataNe uitam printre sarme la cei care veneau de pe camp. Pe vechile lor haine cu care venisera de cativa ani de acasa erau zeci de petice de felurite marimi si culori, incat nu puteai sti care fusese culoarea hainei la inceput. Pana si pe sepcile ori caciulile cu care umblau si acum in iulie era plin de petice, ca si pe traistele legate cu ata pe dupa gat. i in lagar erau imbracati la fel. Dar aici, dusi pe la munci, erau si mai rupti si mai peticiti. Unii chiar si pe imbracamintea inca nerupta puneau petice, pentru protectie si prevedere. Nimeni nu stia cat timp are sa stea aici. Dupa ce expira termenul primei condamnari, putea usor urma prelungirea lui, automat, oricat. i se comunica numai ca pedeapsa ti s-a prelungit inca cu cateva luni sau zeci de luni Deci petice, cat mai multe petice, fiindca daca ti se rupe haina gol ramai. Alta nu mai ai. Peticul devenise astfel nu numai o intelepciune, ci si o manie. Ba chiar o podoaba. Mizeria isi are si ea o fala a ei.
Maine ne vor scoate si pe noi la munca, fac din noi doua brigazi. i uite ca astia vom veni maine seara! Intre timp, de la cei perchezitionati se confiscasera o gramada de legume de toate felurile: varza, ardei, cartofi, praz, ceapa, rosii. La bucatarie cu ele, porunci unul dintre gardieni. Iar voi, le zise el la vreo trei amarati la care aflasera mai multe, la carcera! Sa va invatati minte sa mai prapaditi avutul poporului, banditilor!In dimineata urmatoare eram asezati in doua brigazi.
Ne numira cardiaci si ne fixara un regim de munca de patru ore pe zi. Doua ore de dimineata, de la opt la zece. Iar doua dupa-masa, de la patru la sase, cand nu era soare puternic. N-am fi putut rezista si la munca si la soare. Cand lucram mai aproape, veneam la amiaza in colonie.
Cand lucram mai departe, ramaneam in camp, undeva la umbra. Mancarea era ceva mai multa ca in lagar, dar mult mai putina decat aveam nevoie.
Duminica nu lucram Cu cei cativa frati mai vechi si mai noi ne puteam intalni atunci ascunsi pe dupa dormitoare, ca sa ne rugam si sa citim din partea mea luata din Noul Testament, desfacuta in lagar, pe care o pastram ascunsa in captuseala hainei meleMiscarea si aerul ne faceau bine. Munca nu era nici prea lunga si nici prea grea, dar noi eram slabiti peste masura de mult. Peste doua saptamani primiram carti postale sa scriem acasa. Aveam drept la un pachet de cinci kilograme alimente si la un vorbitor pe luna. Familiile trebuia sa vina la noi doar in zilele de duminica, atunci cand nu se lucra.
Am scris si eu la Simeria, unde stiam ca era fiica mea cea mai mica la scoala. Au venit de acolo, cu ea, cei doi: sora Fica si fratele Valer, care m-au ajutat mult in anii aceia de mari necazuri, nu numai pe mine, ci si pe multi altii.
Asa au trecut cele patru luni de munca, din iulie pana in octombrie, in ras-timpul carora mi s-au intamplat multe, dar pe care nu am ragazul sa le insir aici. Una insa am s-o spun, fiindca era sa ma coste viata. Iat-o:Intr-o zi eram brigada de serviciu pe colonie. In astfel de zile, brigada de serviciu trebuia sa asigure bunul mers al bucatariei cu lemne, apa, curatenie si tot ce era necesar pregatirii hranei pentru toata colonia. Cand lemnele se terminau, trebuia coborat in padurea de sub colonie si doborat un alt lemn, apoi curatat de crengi si adus pe brate in colonie, spre a fi despicat in bucati bune de pus pe foc. In acest scop, colonia nu avea decat un singur topor cu gura stirba, cum lovisera cu el prin pietre si cuie cati taiasera inainte si un tarnacop. Cu aceste doua scule te chinuiai sa dobori lemnul, sa-l curati si sa-l despici bucati.
Am coborat in padure opt insi cu un gardian de paza. Am ales un fag gros, care am crezut ca va fi mai usor. Fagul avea o borta la mijloc si dupa vreo doua ore de opinteli cu toporul si cu tarnacopul am reusit sa-l doboram si sa-l curatam de crengi.
Mai grea era problema de a-l cara intreg pana sus in colonie, fiindca dealul era foarte abrupt, iar distanta de urcus pana in colonie era de vreo doua, trei sute de metri, in panta de aproape 45 de grade. Gardianul ne-a asezat cate doi si cu o prajina trebuia sa-l ridicam si sa-l ducem astfel pe sus si in sus, pe maini, toti opt, pana la bucataria coloniei.
Eu si cu inca unul am fost pusi la capatul cel mai gros, iar ceilalti, cate doi, impartiti egal pana la varf. Lemnul era foarte greu, fiindca era verde si gros. Am mers asa cu el, facand fiecare pas cu icneli, cu gemete si cu primejdia sa-l scapam in fiecare clipa pe picioare. Gardianul injura si ameninta, fiindca totul era grabit si nu avea alt mijloc de carat decat acesta. Din loc in loc mai puneam jos, dar era si mai greu dupa aceea sa-l ridicam.
Cam pe la jumatatea drumului m-am impiedicat de o piatra si, cazand, tot lemnul a alunecat pe partea mea. Atunci am simtit ca o fulgeratura usturatoare sub stomac si n-am mai putut face nimic. Foarte cu greu m-am ridicat de jos si gardianul ne-a dus in colonie, ca sa vina cu altii, pentru a duce lemnul mai departe.
Hernia asta dubla primita atunci am purtat-o inca zece ani, muncind asa, pana in anul 1964, dupa eliberarea definitiva, cand m-am internat pentru ope-ratie la Cluj.
Sosise octombrie cand muncile la camp se terminasera si cand incepusera lungile ploi reci de toamna. Noi, in colonie, se vedea ca nu mai aveam nici un rost. Aprovizionarea noastra se facea foarte greu, trebuind adus totul de departe, iar lemnele pentru incalzit si pentru bucatarie am vazut cum se puteau procura. Se vedea bine ca trebuia sa fim dusi de aici, fiindca si gardienilor de paza si personalului administratiei le venea foarte greu sa vina mereu si sa faca naveta pana in oras unde isi aveau familia si locuinta.
Noi eram tinuti toata ziua in colonie cu program de camera, adica nu faceam nimic decat sa consumam atat cat ni se dadea, adus aici cu multa greutate, pe deal si prin noroaie.
Atunci mi-a venit in minte visul din 2 martie, cu 2-4-2. Am socotit zilele de la acea data. Pe ziua de 2 noiembrie aveau sa se implineasca 242 de zile. Sau, in luni, 2 si cu 4 si cu 2, erau exact atat (8). Am inceput sa cred ca vom sta aici neaparat pana in ziua de 2 noiembrie.
Mai era aproape o luna de zile pana atunci. In conditiile astea, cu totii se asteptau sa nu mai stam aici nici trei zile. Dar lucrurile se amanau si nimeni nu si putea explica de ce.
Astfel au trecut toate zilele ploioase si reci ale lui octombrie. A venit 1 noiembrie si nu se vedea nici o miscare din care sa se pregateasca plecarea.
La cei cativa apropiati le spusesem visul meu din trei parti, a carui prima parte cu...