O, apara-ti steagul! O, apara-ti steagul cu orisice pret,ca-n el e izbanda si tinta credintii,cat steagul se nalta si arde maret,luptam si razbatem crezand biruintii. O, apara-ti steagul, oricine-i acelce-l tine si-l nalta in fruntea ostirii,ca-n steag e nadejdea, luptand pentru el,pastrezi cu toti fratii taria unirii. O, apara-ti steagul! cat steagul e []O, apara-ti steagul!O, apara-ti steagul cu orisice pret,ca-n el e izbanda si tinta credintii,cat steagul se nalta si arde maret,luptam si razbatem crezand biruintii.

O, apara-ti steagul, oricine-i acelce-l tine si-l nalta in fruntea ostirii,ca-n steag e nadejdea, luptand pentru el,pastrezi cu toti fratii taria unirii.

O, apara-ti steagul! cat steagul e sus,in el sta izbanda aprinsa si tare;cand steagul se pierde, puterea s-a dus,ne pierdem cu totii si tara ne moare.

O, apara-ti steagul, netrebnic e-acelce steagu-si tradeaza, lovind purtatorul,tu steagul sa-ti aperi, sa mori pentru el;pastrand unitatea, salvezi viitorul.

O, apara-ti steagul, caci orice vrajmasin steag da cu ura si-n cel care-l tine,de steag sa te-alaturi, nicicand sa nu-l lasi,cand steagul ti-l aperi, te aperi pe tine.

Hristos ne e Steagul, Biserica Scut,Unirea puterea si dragostea tel;cand aperi acestea ti-e Cerul avutsi-o vesnica slava te-asteapta in el.* * *23. I ULTIMUL IIEu ii multumesc durerii, caci m-a invatat s-astept vremea care-aduce-odata rasplatirea celui drept, ca si vremea ce zdrobeste pe-ngamfat si mincinos si sa stiu ca vremea asta n-o prea-ntarzie Hristos.

Dupa o zi si o noapte de drum, ne-am apropiat de noul nostru domiciliu. Inainte de a ajunge la Ciulnita, ultima noastra gara, a venit in compartimentul nostru un alt gardian, care se cunostea cu al nostru, si l-a rugat sa-i faca si slujba lui, ducand mai inainte la o alta statie pe doua femei cu care fusese si el trimis. El voia sa coboare sa mearga pe acasa, caci era de pe aici, din partea locului.

Le-au adus si pe cele doua femei in compartimentul nostru si astfel am coborat intai ca sa le dea pe ele in primire la Militia din Lehliu si apoi sa ne duca pe noi la Ciulnita. Pe drum, de la gara pana la militie, am carat noi si geamantanele celor doua femei cu care am facut atunci o dureroasa cunostinta. Erau vaduvele fostilor mari demnitari Mihalache si Madgearu, doua femei amarate cu care am putut vorbi despre mantuirea sufletului lor in scurtul timp pe care l-am avut de mers si de stat acolo pana cand li s-a rezolvat problema lor.

Atunci au primit cu multa bunavointa Cuvantul Domnului, dar mai tarziu nu stiu ce vor fi facut. Omul, la necaz, zice orice din gura; numai cand este vorba de implinirea promisiunii, atunci se aleg cei putini, care fac, dintre cei multi, care au zis. De la gara Ciulnita, am mers pe jos sase kilometri pe o poteca peste camp prin lucerna si porumb, pana la Dropia. De departe am vazut o mare de porumb din care se ridicau acoperisurile de stuf si de coceni ale colibelor satului asezate in forma patrata, cu cate trei strazi largi intr-o parte si alte trei in cealalta, asezate in forma de cruce. La mijloc erau cateva cladiri mai mari: primaria, scoala, dispensarul, pravalia, militiaGardianul ne-a dus la militie, care era langa primarie. Acolo era un ofiter care ne-a luat buletinele de identitate, aplicandu-ne pe ele o stampila, D.

O.: domiciliu obligatoriu. Dupa ce mi s-a spus ca de aici nu am voie sa ma deplasez nicaieri decat la munca si inapoi pe o raza de doisprezece kilometri, m-a avertizat foarte serios ca orice incalcare a dispozitiei acesteia va atrage dupa sine o pedeapsa foarte severa.

Am fost repartizat cu domiciliul la locuinta unui satean de aici, anume Kolenco. i aici voi sta pana cand imi voi gasi un alt loc de munca si de stat, dar tot pe aceasta raza.

La fiecare trei zile sau cel mai tarziu in fiecare duminica va trebui sa ma prezint aici la militie, spre a se convinge supraveghetorul nostru ca noi suntem acolo si ca respectam dispozitia primita. Mos Kolenco locuia undeva mai spre marginea satului. Am aflat usor coliba lui de lut acoperita cu stuf, fiindca toti cei pe care-i intrebam il cunosteau.

In partea unde locuia mos Kolenco erau asezati basarabenii, dintre care era si el; in alta parte macedonenii, in alta sarbii din Banat si in alta nemtii. De la mos Kolenco am aflat ca satul fusese facut abia de trei, patru ani, de prin 1950-1951, cand au fost adusi aici cei luati in cateva nopti de pe la granita cu Serbia ori dintre alti refugiati sau persoane nesuferite de stapanire si de prin alte parti ale tarii, din Bucovina, din Oltenia, din Ardeal Atunci s-au infiintat aici in Campia Baraganului vreo douazeci de astfel de sate. Dropia era unul dintre acestea.

Cand s-a hotarat strangerea tuturor acestor oameni aici a fost un lucru mare. Trebuie sa se fi lucrat cu mult timp inainte la planurile si la pregatirile aducerii aici a tuturor acestor oameni, luati pe neasteptate, noaptea, pe la orele unu, doua, din casele lor. Mos Kolenco ne spunea ca in noaptea aceea au venit doi soldati si, intrand in casa, i-au spus:In doua ceasuri fix trebuie sa fii gata sa pleci la gara, sa fii imbarcat in vagon. Peste un alt ceas pleaca trenul. Hai, gata, cinci minute au si trecut! Aveam numai vaca si carul, spunea el. Am pus acolo ce am putut strange din toata casa si in doua ceasuri eram la gara. Am fost incarcati doi intr-un vagon, cu vacuta si carul, noi doi: eu si baba Casa si cu tot ce am putut strange in viata mi-au ramas acolo si n-am mai vazut nimic din ea de atunci.

Am ajuns aici in luna iunie, cand inca graul era verde. Era numai campie si graul verde cat vedeai cu ochii. Aici locul era parcelat si la fiecare cincisprezece ari era batut in pamant un tarus cu un numar. Mi s-a aratat aici locul acesta cu tarusul si mi s-a spus: Aici e locul tau! Cosesti graul si-ti faci casa. Lemnaria o sa ti-o dea statul, pamantul ti-l pregatesti singur. E vara, ai timp pana la iarna. Sa nu crezi ca vei mai merge in alte parti de aici. Iti faci casa, ai. Nu-ti faci casa, dormi la iarna afara. Ai inteles? Eu sunt patit, adauga el, am mai trait o data zile de astea, cand am plecat din Basarabia in Banat si stiu ca tot ce mi se spune rau mi se intampla. Mi-am facut un adapost in pamant, am tras carul deasupra, am legat vaca la car si am inceput sa pregatesc pamantul pentru construirea colibei. Lemne au inceput sa ne dea de la gara. Le-am adus de acolo cu carul cu vacuta, tragand la jug de-o parte eu, de-o parte vaca. Asa le-am adus lemnele de acoperis, geamurile, usile, tot ce vezi aici. Apoi am acoperit cu coceni de porumb, apoi cu stuf i peste doua luni am avut bordeiul acesta gata asa cum il vezi.

Altii au zis: Nu ramanem noi aici. Ce sa putem face numai din maini si din pamant? Pana la urma au sa ne duca in alta parte, n-au sa ne lase sa inghetam aici! i radeau de mine cand eu am luat in serios porunca si-mi facusem casuta.

Nu va inselati, le-am zis. Stapanirea nu glumeste! Aici iernam! Apucati-va mai bine si va faceti casa pana ce este timp frumos. Mai tarziu va fi mai greu. Dar cei mai multi nu m-au crezut. i-au facut adaposturi in pamant si dormeau acolo. Dar la prima ploaie mare, santurile lor s-au umplut cu apa, le-au udat toate lucrurile si prin carute si, vazand ca n-au incotro, s-au apucat si ei de lucru cu totii.

La inceput ne-au adus apa aici cu o cisterna de la Dunare, dar apa nu se ajungea nici pentru oameni, nici pentru animale. Eu deodata cu casuta am inceput sa-mi sap si fantana aici, in locul mai jos, de langa casa. Am sapat singur si am scos tot pamantul in galeata, pe cap, pana am ajuns la apa. Are doisprezece metri adancime. Noroc ca aici pamantul are straturile asezate vertical, asa incat peretii nu se darama, fiindca n-aveam cu ce sa-i zidesc marginile. Asa avem apa toti cei din partea asta. Pe urma au mai facut si altii la fel Acum erau peste tot colibe, toate la fel: o camera, o tinda si o camara. Nici un gard nicaieri. Din loc in loc, cate un mic acoperis pe patru stalpi pentru o vaca ori un cal. Cele mai multe colibe nu aveau nimic decat porumbul crescut pana in casa, aproape cat ea.

Mos Kolenco si babuta lui m-au gazduit in camera, iar ei dormeau in tinda. N-am stat la ei decat cateva zile, pana m-am odihnit putin dupa toate cele prin care trecusem. Dupa aceea intr-o zi i-am ajutat sa aduca niste grau secerat de pe un lot al lui de langa sat. Iar in alta zi m-am dus sa-i ajut sa are o alta bucata de pamant. Atunci am vazut cum ara mos Kolenco. De o parte tragea vaca, pe brazda, iar de cealalta tragea el, pe din afara. De coarnele plugului tinea baba. Avea peste cincizeci de ani, dar nu era slab. Toata vara umbla fara camasa si descult. Avea o piele tabacita de soare, de ploi si de vanturi, iar pe sub piele, niste vene ca niste franghii. Foarte harnic om. Invatat cu munca si cu necazurile, nu cartea de nimic si nu spunea niciodata ca ceva este prea greu si ca nu se poate. Ce mult poti invata de la astfel de oameni, dar ce putini pot fi acestia azi in lume Priveam la mos Kolenco si ma gandeam cu lacrimi la bunicul meu din copilarie Cam asa era si el. Dupa cateva zile am aflat de lucru la un Gostat vecin. Ne-au trimis sa prasim la porumb acum in iulie. Am mai cunoscut acolo vreo cinci, adusi ca si mine din alte inchisori, tot cu D.

O. Ne-am insotit si am inceput sa prasimPorumbul era mai mare ca noi, soarele cald, pamantul uscat, noi toti slabi si bolnavi, de-abia tarandu-ne pe picioare. Am intrebat pe brigadierul care ne dadea de lucru: Cat se plateste aici norma pe zi la prasit? Zece lei, din care opt vi se opreste pentru masa.

Ne-am straduit sa lucram cinstit si cat am putut de mult, pana cand am vazut ca toti se duceau la masa. Atunci am mers si noi Ne-au dat de mancare cat am vrut. Toti se uitau la noi ca la cine stie ce. In sala de mese a mai ramas multa paine de pe la cei care mancasera. Ne-am apucat sa luam painea ramasa si sa mancam pe saturate. O, Dumnezeule bun, ce mare lucru este sa ai paine cata vrei, paine ca sa te saturi!Dar sapele fusesera proaste, iar noi, neobisnuiti; ni se facusera basici in palme de sapa, iar spatele ne ardea, fiindca sapasem prea mult fara camasa, in soare. Ne-am asezat toti la umbra unei capite, in trifoiul verde si nu ne-am mai trezit pana seara. Nimeni nu ne-a mai intrebat nici de norma, nici de sapa. Am cinat si ne-am dus la culcare in dormitorul comun al fermei.

Dormitorul era plin de tigani, tineri si tinere, beti si galagiosi. Unii cantau, altii se certau, injurau, strigau si chiuiau Paturile, pline de purici. Dar cine putea sa doarma in felul acesta? Ne-am luat paturile si am mers departe afara pe iarba, sa ne odihnim macar ceva. Abia am adormit spre ziua, cand s-a mai potolit larma.

Dupa doua zile nici n-am mai putut sta aici. Am inceput toti sa ne cautam, fiecare pe unde puteam, altceva de lucru.

Eu am gasit la magazia de alimente a fermei pe gestionarul Ibrahim, un turc cumsecade, care m-a luat la el ca sa-l ajut la magazie. Am stat si acolo trei zile, dupa care a venit si acolo o gestionara de la o statiune experimentala dintr-o localitate vecina, Ivanesti-Gara, care ne-a invitat pe noi, cei care eram la aceasta ferma, si pe altii ca noi, de la alte ferme, promitandu-ne acolo un loc mai bun. Am mers acolo cu inca cinci. Doi preoti, un medic, un profesor si un tipograf. Ei s-au angajat ingrijitori la felurite animale pentru experiente: preotii, la cobai si iepuri; profesorul si medicul, la vaci; tipograful, la porci. Eu m am angajat la prasitul unui hectar de morcovi dintr-o gradina inconjurata din toate partile cu o fasie de iarba verde si un sir de salcami inalti si umbrosi.

Doua saptamani am prasit singur si am scris, cand la morcovi, cand la umbra. Acolo am inceput sa-mi scot si sa-mi limpezesc pe hartie gandurile ascunse si purtate in suflet atata timp si ani, de cand nu mai avusesem ragazul sa fac in liniste acest lucru. Masa o luam la cantina Bazei, iar dormitorul il aveam impreuna cu ceilalti intr-o incapere de la un capat al unui grajd. Eram destul de linistiti si de multumiti cu starea noastra. De la supraveghetorul nostru din Dropia primisem ordin sa ne prezentam in fiecare duminica dimineata la militia din comuna, iar uneori ne vizita el la locurile noastre de munca.

Cand terminam de prasit la morcovi s-a facut o miscare deosebita pe campul larg din fata Bazei. Au sosit masini incarcate cu materiale de constructii, cu unelte si cu o unitate militara de lucru. Un inginer venit de la Bucuresti cu toate acestea ne-a instiintat ca se deschide aici un santier de constructie pentru largirea Bazei Experimentale. Ca se vor face aici cladiri, instalatii, locuinte, grajduri si altele. Ca vor avea nevoie de mana de lucru, meseriasi, functionari, paznici. i, prin urmare, ne invita si pe noi, cei din situatia cu D.

O., sa ne angajam aici la ce ne putem pricepe sa lucram.

Mie, ca la cel mai liber momentan, mi-a propus sa ma fac mester zidar, fiindca de acest fel de oameni are cea mai mare nevoie acum. Avea un detasament de munca si n-avea mesteri zidari. Cum sa ma fac eu zidar, domnule inginer, i-am zis eu, cand nu stiu nici cum se tine in mana o mistrie? Asta nu-i o problema, zise el. In mai putin de un ceas inveti. Ai sa vezi. Totul este sa vrei.

A avut dreptate.

Mi-a placut totdeauna munca de constructor. Cu aproape douazeci de ani inainte, pe cand eram in Sibiu cu parintele Iosif, ni se spunea, printr-o analogie cu un citat dintr-o veche balada, ca eram o calfa de zidar. De zidar duhovnicesc, bineinteles. Acum ajunsesem un mester zidar de-a binelea, zidar de caramizi si beton. Primele lucrari pe care le-am facut cu echipa de tineri militari care ma serveau au fost trei mari bazine pentru apa necesara santierului care incepea. Dupa ce au fost sapate in pamant, le-am zidit bine cu caramida, le-am tencuit frumos cu mortar de ciment, apoi cu bitum topit le-am izolat complet. Cand le-am vazut gata am trait marea bucurie a primei mele opere de zidarie reusita. eful santierului a fost deplin multumit: Ei, vezi ca am avut dreptate! Acum altele! Avea nevoie de cuptoare pentru cazanele bucatariei. De hornuri pentru aceste cuptoare. De sobe de caramida pentru incalzit in dormitoare, caci vremea se racise. Atunci am devenit constructor si de astfel de lucrari. Daca n-a fost un alt sobar mai bun, le-am facut eu. i s-au folosit de ele asa cum le-am facut eu, ani de zile dupa aceea, pana cand s-a innoit totul cu alt fel de instalatii.

Din banii castigati acolo si trimisi lunar acasa i-am ajutat pe copii la scoala si pe parinti la greutatile mari prin care treceau si ei atunci.

Toamna tarziu, cand nu se mai putea lucra afara, am devenit paznic de noapte la depozitul de materiale al santierului. Asa a trecut tot anul 1954. In anul urmator pana in iunie am lucrat dulgherie cu badita Dani, inca unul dintre cei veniti cu D.

O. Badita Dani era de meserie sculptor, cu scoala terminata in Italia prin 1925. Era un mester batran si priceput la toate, asa ca am avut ce invata, multe, de la el.

Acolo, lucrand cu badita Dani si vorbind cu el despre minunile de arta si sculptura vazute de el prin Roma si Italia, am pus la cale intelegerea ca dupa ce vom ajunge acasa, la Beius, vom lucra impreuna trei monumente de marmora, la trei morminte fata de care simteam ca am trei mari datorii sufletesti. Mormantul parintelui Iosif, de la Sibiu, al fratelui Marini, de la Sasciori si al fratelui Eftimiu Florea, de la Beius. i intr-adevar, cu ajutorul Domnului, aceste lucrari le-am incheiat cu bine in anii de dupa 1964, dupa eliberarea noastra definitiva de prin toate inchisorile.

Cu monumentele fratilor Florea si Marini am izbutit mai usor. Le-am lucrat cu badita Dani in atelierul lui de la Beius. Le-am achitat si le-am predat familiilor, sa le aseze la mormintele lor. Cu al parintelui Iosif lucrurile s-au complicat si totul a fost salvat ca printr-o minune. Dar despre asta poate va veni vremea mai tarziu. Acum lucram deci impreuna cu badita Dani, numai noi doi, la cele mai deosebite lucrari de cofraje: decantoare, ferme, scari spirale si castigam destul de bine pentru noi si pentru ai nostri, dar si pentru normator si sefIn iunie insa m-am imbolnavit grav si a trebuit sa zac saptamani de zile in baraca-dormitor de la santier.

La inceputul lui iulie am obtinut autorizatia de la ofiterul nostru sa ma duc pentru consult medical la Policlinica din Calarasi. Acesta m-a trimis la ASCAR in Bucuresti. Acolo mi-au confirmat boala grava de inima si mi-au interzis sa mai lucrez munci grele.

Tocmai atunci ziarele din Bucuresti anuntasera moartea lui George Enescu, undeva, si el intr-un fel de exil, in Franta, cu un altfel de D.

O. M-a impresionat adanc stirea aceasta. Inca un geniu al neamului nostru care moare printre straini!Cand m-am intors inapoi am mai zacut o vreme si dupa aceea n-am mai putut lucra decat ca paznic la santier, pana in primavara anului...