Trebuie sa trec cat mai repede peste cele douazeci de luni petrecute aici. N-am uitat aproape nimic din chinurile, mizeria, foametea, loviturile, munca, rautatea, cruzimea si josniciile pe care le-am cunoscut, le-am indurat si le am vazut acolo. Le-as fi putut descrie si as fi putut umple astfel multe sute de pagini cu ele. Dar cui []Trebuie sa trec cat mai repede peste cele douazeci de luni petrecute aici. N-am uitat aproape nimic din chinurile, mizeria, foametea, loviturile, munca, rautatea, cruzimea si josniciile pe care le-am cunoscut, le-am indurat si le am vazut acolo.

Le-as fi putut descrie si as fi putut umple astfel multe sute de pagini cu ele. Dar cui folosesc si cui ar folosi toate acestea, cand e plina lumea numai cu astfel de descrieri? Scopul meu n-a fost sa spun aici nici nume, nici intamplari neplacute, ci numai invataminte. N-as fi vrut sa le pomenesc nici pe acestea cateva pe care am fost silit sa le scriu, daca n-ar fi fost legate de numele si de faptele lor niste invataminte vesnice. i cred ca Dumnezeul nostru, Care ne-a chemat in Lucrarea evanghelica a Oastei Sale, tocmai de aceea m-a si dus pe acolo, ca sa mi se deschida o data ochii si sa pot cunoaste si eu ce fel de fapturi si ce fel de caractere se pot ivi in Lucrarea Evangheliei. Sa ni se deschida tuturora ochii asupra lor si, cunoscandu-i, sa luam niste masuri pentru a nu-i lasa sa mai faca neopriti tot raul de care, am vazut cu surprindere si consternare ca pot fi in stare. Neavand nici un strop de frica de Dumnezeu ori de simtamant uman in ei.

Daca n-am fi fost dusi impreuna cu ei si n-am fi fost tinuti acolo luni si ani, zile si nopti, pana la deplina lamurire, niciodata nu i-am fi cunoscut. Fiindca afara n-ai nici timpul, nici conditia pentru asta. Astfel ei ar fi ramas mereu facand, din starea asta, tot raul fara a fi impiedicati de nimeni. Iar samanta lor, harnici cum sunt in a face raul, s-ar fi raspandit pretutindeni, pana ar fi otravit si ar fi nimicit toata holda minunata a Oastei Domnului. Dar cine mai stie cati dintre acestia mai rabda Dumnezeu pe pamantul Lui!Dumnezeu n-a lasat insa nimic ascuns. De aceea a facut El lamurirea asta, asa cum numai El putea s-o faca. Slava vesnica Lui! Acum, o data ce pozitiile ne-au fost clarificate, va merge fiecare pe calea ce constient si liber si-a ales-o. i vor vedea la urma toti cine a fost inteleptul si cine nebunul. Viu este Dumnezeul Adevarului si Dreptatii. El sa ne rasplateasca fiecaruia dintre noi asa dupa cum am gandit si am facut, nu numai maine sub pamant, ci si astazi pe el. Cand hernia mea a inceput sa ma supere mai tare din cauza eforturilor, mi am facut un brau din carpe si asa am lucrat mai departe, ca sa nu ma despart de sufletele care incepeau sa-L afle pe Domnul. Dar cand starea generala mi s-a inrautatit si n-am mai putut deloc sa muncesc, am ajuns pe totdeauna iarasi la inapti, intr-o camera mare, cu multi altii, unde nu mai aveam nici un cunoscut. Ce bine este sa incepi un lucru bun chiar de la inceput! In felul acesta pui tu primele pietre la zidaria noua pe care o incepi si, lucrand cu chibzuinta si dragoste, ai mereu sfanta bucurie de a vedea totul crescand in armonie si frumusete prin ajutorul Cuvantului si Duhului Sfant.

Marele Mester si Ziditor lucra impreuna cu noi. Fie binecuvantat pentru sporul sfant pe care ni l-a dat si acolo si pe care El Singur il cunoaste!Sub camera asta fusese una dintre bisericile in care ma rugasem si lucrasem in primavara lui 1948, acum saisprezece ani, cand fusesem aici pentru prima data. Ce uriasa deosebire fata de atunci! Acum sunt aici alti oameni, dar cu aceleasi suferinte, nevoi si trebuinte. Ce prilej de a le aduce pe Hristos! Chiar de la inceput insa descopeream, oriunde eram dus, si pe vrajmasul-duh care ma urmarea neincetat. Intai ii simteam in spate, ca pe o arsura, prezenta lui inapoia mea. Cand ma intorceam, il cunosteam indata in omul in care intrase, desi acest om imi era complet necunoscut si ca nume, si ca infatisare. De dincolo de ochii lui vedeam privindu-ma duhul vrajmas. i, ascunsa dupa fata sa, vedeam fata primejdioasa pe care acum ma obisnuisem s-o cunosc atat de bine, incat de fiecare data cand ma mutam undeva gandeam: Ia sa vad, in cine se intrupeaza aici urmaritorul meu. i cum va incepe el sa ma loveasca aici! La Caransebes avusesem destul de lucru cu el. La Oradea, la fel; la Deva, la Ghencea, la Beius, la Grind, peste tot.

Cand am fost in camerele cu politisti, l-am descoperit in mai multi. In cele cu militari, la fel; aici acum iarasi intr-unul.

Indata ce incepeam cercul de meditatie si rugaciune, iata-l! Venea aproape, dar nu intre noi. Se prefacea ca doarme, dar tragea cu urechea sa auda tot ce vorbesc. Din cand in cand ii surprindeam ochii sticlind reci si primej diosi ca de sarpe, ochii care se deschideau ingusti si iscoditori spre mine. Atunci simteam sageata lor rece si ascutita si primejdia amenintatoare. Dar indata ce privirile noastre se intalneau, ochii lui se ascundeau iarasi, grabiti, indaratul pleoapelor prefacute ca dorm.

Peste cateva zile se cerea la raportul confidential al comandantului, cu gand hotarat sa ma toarne ca fac propaganda religioasa . Dar Dumnezeu, Care il lovise peste gura de atatea ori, ii dadea mereu si acum palme la fel. i astfel scapam de fiecare data pentru o vreme de amenintarile luiUneori, cel in care se intrupase si cu care, personal, nu avusesem nimic imi cerea iertare pentru raul pe care intentionase sa mi-l faca ori chiar mi-l facuse. Bineinteles ca-l iertam din toata inima pe bietul om, stiind ca intr-adevar nu el era vinovatul, ci vrajmasul-duh. Era aici, acum, cu mine si unul care lucrase la echipa de inmormantari. Ce lucruri fioroase ne povestea! Eram doi, spunea el. Aproape in fiecare noapte eram chemati la lucru. Aveam un cal si o caruta cu care duceam de la morga inchisorii la cimitir pe cei ce se eliberasera pe totdeauna din celulele astea. Cum faceati treaba asta? Ne lua gardianul, scoteam mortul de unde zacea, ii luam hainele, lasandu-i numai camasa, apoi il puneam in lada cu care sunt dusi toti mortii, il incarcam in caruta, apoi dincolo de marginea cimitirului sapam o groapa si-l rasturnam din lada. Dupa aceea acopeream groapa si-i puneam la cap un tarus cu un numar. Numarul lui. i gata. Veneam inapoi cu caruta si cu gardianul. Nimeni nu mai stia numele celui ingropat sub tarusul cu numar. Cand va disparea tarusul cu numar, nu se va mai sti nici atat. Pana la Invierea cea mare, am zis eu, a lui Dumnezeu, cand vor iesi afara toti mortii acestia, marturisind totul in fata Marelui Judecator! Cata vreme ai fost gropar? Numai vreo doua luni. N-am mai putut sta. Ai ingropat multi? Nu stiu cati! Mai stii pe cine? Vreun nume cunoscut stii? Am avut aici niste frati buni care au murit. Nu cumva ai auzit de Mandroni Valer, de Rosu Ioan, de Neagu Ioan? Nu, decat de Aurelian Pana.

Am tresarit. De Aurelian Pana, zici? Da! L-ai cunoscut? Era un mare boier, proprietar de multe mii de hectare de pamant in Baragan, fost ministru. Cand am fost cu domiciliu obligatoriu, acum zece ani, acolo, am fost paznic de camp pe locurile unde fusese mosia lui. Ce-mi spusesera bietii oameni care muncisera acolo era aproape de necrezut, cum ii chinuia acest bogatas nemilostiv si rau. Nu le da aproape nimic. Ii tinea mai rau ca pe vitele cu care munceau. Stateau inghesuiti cate trei familii intr-o casuta si n aveau loc din cele douasprezece mii de hectare ale boierului nici macar sa-si puna putin bumbac sau canepa pentru camasa din spate. Ii muncea si-i batea ca pe vite. Cand trecea pe ulitele lor in trasura lui cu sase cai, vizitiii lui croiau cu biciul pe oricine nu ingenunchea pe marginea drumului pana ce trecea el. Nu stiu daca era cu adevarat chiar asa sau numai ei ziceau, dar cred ca in cea mai mare parte spuneau adevarul. Chiar asa si era! Cu mine lucra atunci la ingropari un tigan care fusese chiar din Ivanesti, unul dintre satele de pe mosia lui. tiu, la Ivanesti am fost si eu. iganul, cand l-a vazut, l-a recunoscut si si-a adus bine aminte ca si el a fost croit odata cu biciul chiar de boier, pentru nu stiu ce. Cand l-a vazut tiganul cum era el acum, radea si spunea: Bine ti-a facut Dumnezeu! Atunci aveai o suta cincizeci de kilograme, acum n-ai nici patruzeci. Numai din lungime n-ai pierdut. Cum, sa fi pierdut el chiar o suta de kilograme? Dumnezeu l-a ajuns sa fie pedepsit chiar cu faptele lui. Infometase pe altii l-au infometat si altii pe el. Batjocorise pe altii l-au batjocorit si altii pe el. A fost pus in reeducarea care l-a adus in starea asta. Trebuia sa stea in picioare, gol, in fata reeducatorului sau si sa spuna de o suta, de o mie de ori celui care il intreba:De unde ai pe tine, ma banditule, Aurelian Pana, aceste piei si aceasta grasime care atarna pe trupul tau blestemat? Iar el trebuia de o suta, de o mie de ori sa raspunda:Din sudoarea taranului roman pe care l-am asuprit si l-am batut! Atunci ai sa stai aici pana vei da inapoi tot! i a stat pana cand din cele o suta cincizeci de kilograme cate trebuia sa fi avut la cei doi metri inaltime a mai ramas cu vreo patruzeci de kilograme. Numai dupa aceea a putut muri. Pielea atarna pe oasele lui intr-un mod care te inspaimanta. In mormant s-a dus gol-golut, cu picioarele taiate si asezate langa el. De ce taiate? Nu incapea in lada cea pentru toti. Picioarele ii atarnau afara din lada. Gardianul il intreba pe tigan:Acum ce-i faci? Incape el indata, dom sef , zise tiganul. i luand toporul, ii reteza picioarele de pe la genunchi si le arunca peste trup, in lada. Asa m-a retezat si el pe mine cu biciul, zise tiganul razand. I-am platit datoria. Dumnezeu mi-a ascultat gandul care l-am pus atunci cand m-a lovit el pe mine. Asa s-a dus in vesnicie Aurelian Pana, boierul cu douasprezece mii de hectare de pamant, care-i infometa pe oameni si ii lasa goi: infometat si golCe cutremuratoare este cateodata judecata lui Dumnezeu chiar si pe pamant, nu numai sub el! O, daca ar invata din aceste intamplari si cei ce mai fac acum sau vor mai face in viitor asa ceva! Sa nu uite nimeni, nici sa nu se insele nimeni cu privire la rasplata care ii vine sigur, odata, fiecaruia, dupa cum face.

N-as fi povestit nici intamplarea asta, cum nu povestesc nici altele, sute, pe care le-am auzit sau le-am vazut. Dar am fost prea martor eu insumi la cele legate de acestea. i am vrut macar cu un exemplu sa ilustrez un invatamant pe care n-as vrea sa nu-l amintesc celor ce au atata nevoie, mai ales acuma, de el! Daca va mai fi cineva sa-l ia aminte Aici, in inchisoare, se rezolva bine si problema timpului pe care oamenii nu reusesc sa si-o rezolve bine afara niciodata. Afara, cei mai multi oameni, foarte preocupati de toate, n-au timp pentru meditatie, pentru interiorizare, pentru Dumnezeu si pentru mantuirea sufletului lor niciodata. Aici insa au atata timp! Pacat insa ca cei mai multi nu stiu ce sa faca cu el. Unii invata limbi straine de la altii, scriindu-si cuvinte si fraze scurte pe cioburi de sticla unse cu sapun Altii joaca sah cu figuri de paine framantata cu scuipat si cu sapun, riscand fiecare pedepse grele daca sunt prinsi. Altii peticesc tot timpul la camasile rupte, cu ata trasa din prosop si cu ace confectionate din sarme, cu urechile scobite cu cioburi de sticla Cei mai multi au devenit atat de nervosi si de nerabdatori, incat nu stii cum sa te mai porti cu ei ca sa nu-i vezi izbucnind in certuri isterice si chiar in batai. Nimeni nu-si mai poate stapani decat cu foarte mare greutate nervii bolnavi. i nu-i de mirare. Unii traiesc in conditiile astea de cate cincisprezece-douazeci de ani. i chiar mai multiLa plimbare eram scosi aproape zilnic cate zece, cincisprezece minute, toti in aceeasi curte care in 1948 era goala si libera; in 1960 avea sase tarcuri de scanduri in forma de floare cu sase petale. La mijlocul florii era ghereta paznicului, ridicata cu cativa metri deasupra, ca sa ne vada pe toti. Acum, in 1964, floarea tarcurilor nu mai era de scandura, ca altadata, ci de zid gros de caramida si piatra, peste care nu se mai putea vedea si auzi nimic ca atunci cand erau scandurile cu gauri si cu crapaturi printre care ne puteam vedea si chiar atinge cu cate un deget unii pe altii.

Acum nu mai puteau trece peste garduri decat porumbeii, zecile, sutele de porumbei, care se pripasisera si se inmulteau singuri prin podurile si acoperisurile inalte ale inchisorii acesteia, prin care nu mai umbla nimeni niciodata. Ei erau singurele fiinte prietenoase dintre zidurile acestea. Veneau pana la noi si ciuguleau faramiturile de turtoi de pe la geamuri sau din mainile celor ce-si rupeau din putinul lor ca sa-i hraneasca si pe ei. Porumbeii erau, intr-adevar, un dar al lui Dumnezeu aici la Gherla, dupa cum fusesera ciocarliile la Periprava-Grind sau randunelele la Jilava Oamenii inchisi, care zaceau pe aici de zeci de ani de zile, ajunsesera sa nu mai poata suporta si suferi om din pricina multului rau suferit de la om. Doreau sa vada numai pasari, numai gaze, numai flori, numai altceva, dar nu om. Pentru acestia erau atat de necesare si de pretioase aceste pasari Li se si alcatuise un fel de cantec: ie, Doamne, toata slava,c-ai lasat cu sfant temeirandunele la Jilava,ciocarlii la Peripravasi la Gherla porumbei ori: Pe deasupra si pe subfalfaie cate-un hulubsi saruta cu racoarelunga dorului dogoare Astfel a trecut si primavara anului 1964. Incepuse un suflu nou. Hrana se imbunatatise mult. Incepuse o alta perioada de reeducare, dar altfel decat cea din urma cu ani In camera se aduceau ziare si carti de citit. Slujbasii inchi sorii se purtau acum mai omeneste. Eram scosi, din cand in cand, in holul mare unde incepuse sa ruleze filmeNoi asteptam aceste ocazii nu atat pentru filmele care rulau, ci pentru ca in felul acela, fiind scosi cu gramada, puteam sa ne strecuram prin intuneric inainte sau inapoi, spre a ne gasi si intalni cu frati si cunoscuti de prin alte camere. Pana ce eram prinsi de catre paznici ori pana ce se termina filmul, noi aveam timp sa povestim ce aveam impreuna.

Intr-o zi am fost dusi cu totii in clubul inchisorii se facuse si asa ceva! iar acolo comandantul ne-a comunicat marea, negraita minune: decretul de amnistie care sosise si incepuse sa se aplice treptat. Slavit sa fie Domnul, am soptit eu cu lacrimi, ca a adus si acest ceas atat de mult asteptat! Anii erau in Mana Lui.

Am vazut atunci o priveliste unica. La auzirea marii bucurii, unii strigau, altii cantau, altii plangeau, unii se prabusisera in genunchi. Toti aveau siroaie de lacrimi pe obraji. O, ce mare, ce stralucita, ce cutremuratoare este o zi de liberare!Ferestrele nu mai aveau acum obloane.

La toate camerele, oamenii stateau de dimineata pana seara in picioare, privind pe geamuri, sa vada prin curte pe cei ce erau scosi cu tot bagajul si trecuti in curtea cealalta pentru liberare. Acum nimeni nu mai avea rabdare pentru nimic. Oamenii nu mai puteau sa manance, nici sa doarma, nici sa mai faca nimic, nici sa mai vorbeasca despre altceva decat despre plecare si despre acasa. Nervii le erau incordati pana la rupere. Ochii le erau mereu la usa si urechile atintite nu auzeau decat pasi care parca veneau cu listele de liberare.

Intr-adevar, se sfarsise si vremea si lucrul pe care il avusesem de facut si aici.

Atunci veni, in sfarsit, la timp si ziua de 22 iunie 1964. Solstitiul. Cea mai mare zi din acel an si din toti. Cea mai inalta zi din 1964. Ziua solstitiului insorit si luminos, cand soarele trona stapan peste intregul cer, cand lumina era in culmea biruintei si puterii ei asupra intunericului, cand se elibera totul de sub puterea umbrelor si cand tot ce zacuse in ascuns iesea la lumina.

Atunci era ziua a doua de Rusalii. Sarbatoarea Sfintei Treimi. Dupa treizeci si patru de ani de la prima mea inviere, Rusaliile de acum aveau sa-mi aduca alta. Liberarea mea avea sa fie darul Intregii Fiinte a lui Dumnezeu. A Tatalui si a Fiului, si a Sfantului Duh, cum fusese si convertirea mea in 8 iunie 1930.

Dupa ce listele decretului cutreierasera si cutremurasera prin toate celulele, deschizand zavoare si rupand lanturi sub care putrezisera de ani si ani intunecati atata tinerete, atatea trupuri, sperante, iubiri si vieti venira, in sfarsit, si in celula noastra. Usa se tranti larg de perete si aparu comandantul cu lista. Primul nume citit fu al meu. Prezent! raspunsei eu.

Un fior ceresc ma patrunse de sus pana jos si soptii: Slavit sa fii Tu, Iisuse Doamne! Ai sosit Afara cu tot bagajul! Am fost dusi la magazia de bagaje. Mi-am primit tot ce mi se luase acum aproape sase ani, cand fusesem arestat, de data asta a saptea oara. Nici unii dintre fratii arestati o data cu mine nu erau printre cei ce se incolonau acum pentru plecarea la gara. Atunci fusese iarna, iar acum era in plina vara. Hainele groase si caciulile cu care eram imbracati atunci ne erau acum atat de grele si caldeLa iesire, ne-au mai facut o perchezitie, ca sa nu luam cu noi nimic din inchisoare Ascunsesem totusi ceva: amintirile! Astea nu ni le-au putut afla.

Insa nimeni dintre cei care imi scotoceau traista mea n-au vazut ce plina si grea era ea de adevarurile si cantarile nemuritoare pe care le scoteam eu de acolo. De atatia ani tot scot din ea si inca tot mai sunt. Dar si de lacrimi si de dureri, iata ce plina a fost!Nu stiam unde ma voi duce, nu stiam daca mai am casa ori familie. Anii lungi, cand nu primisem nici o veste, puteau sa-mi fi nimicit tot ce aveam afara, fara ca eu sa fi aflat aici nimic.

Imi stiam baiatul la Cluj. Voi merge deocamdata acolo, sa-l aflu si sa vad unde sa ma pot duce apoi. Gandeam atunci cu amar: Azi nu ma-ntorc la nimeni de-aceea vin la toti,de mult n-am cui fi tata,nici fiu n-am cui, nici sot O, daca macar fratemai am cuiva sa-i fiu,tot nu ma-ntorc zadarnicsi nu vin prea tarziu Stateam singur in multimea celor din compartimentul meu si priveam pe fereastra trenului la frumusetea si libertatea soarelui si a lumii din afara mea. Toti pomii se leganau fericiti, toate pasarile cantau fericite, toate florile zambeau cu fetele pline de fericire, tot soarele stralucea fericit. Pretutindeni picura fericita cantarea si tremura fericit harul. Toate acestea, pentru ca in inima mea era o cantare nemuritoare si fericita Uitasem dintr-o data tot ce fusese amar si intunecat, ca si cum totul ar fi fost ingropat acolo in acel loc blestemat in care s-au ingropat atatea sperante si s-au dezgropat atatea disperari.

Dintr-o data, prinsei o putere noua, si o nebiruita speranta de inviere pentru Lucrarea Domnului limpezita si orientata deplin de acum imi umplu sufletul. Holdele de grau frumos si curat care da in copt mi se parura campul nostru duhovnicesc care ne cerea pregatirea bratelor si a uneltelor harnice.

Secerisul se anunta bogat si aproape. Lucrul va trebui organizat cat mai bine si lucratorii vor trebui lamuriti si indrumati cat mai temeinic si mai limpede, nu numai ce au de facut, dar si cum trebuie sa faca, spre a nu se mai pierde si a nu se mai instraina nimic. Cum s-a pierdut si s-a instrainat atat de mult pana acum. Prea mult si prea de mult Am ajuns la Cluj, trecand pe langa Sannicoara, unde facusem cu mainile mele si alor mei casa care mi-a fost confiscata impreuna cu tot ce aveam acolo. Poate ni se va reda iarasi, ca sa avem si noi unde sa locuim acum dupa ce s-a vazut ca fusesem condamnati pe nedrept. Poate nu Daca anii chinuiti nu ni se mai pot da inapoi, sa ne fie redate macar cele ce ne-au fost confiscate prin aceeasi nedreptate prin care am fost condamnati. Ar fi drept si ar fi macar asta cinstit. Nu se poate sa se faca altfel. Acolo, la Raturi, poate vor fi facut tot asa. Cine stie cine va mai fi si acolo!Tot nu cunosteam inca nici acum cu adevarat oamenii acestia si legile lor. Ajuns la Cluj, l-am cautat pe Viorel unde il stiam cu serviciul in 1958; apoi l-am regasit unde locuia. Era acum casatorit, avea si un copil de un an Toti copiii mei se casatorisera intre timp. Fiecare cum a putut si pe unde i-a randuit Dumnezeu. La casatoria nici unuia dintre ei nu am putut ajunge. Nu stiam inca nimic despre starea celorlalti din familia mea, dar nu ma framanta atat de mult grija lor trupeasca, fiindca eram incredintat ca Dumnezeu le va fi purtat de grija. Eram ingrijorat de starea sufleteasca a lor si a fratilor din tara, dupa atatia ani de la luarea noastra dintre ei. Cum vor fi trecut ei prin marile incercari si furtuni? Cat de adanc vor fi patruns printre ei marile rataciri si dezbinari? In ce fel mai inainteaza Oastea Domnului spre marele ei tel si rost? Cat mai lucreaza ea in mijlocul Bisericii noastre primenirea evanghelica si in mijlocul poporului nostru nasterea lui din nou? S-au identificat oare lucratorii ei tot mai mult cu aceste datorii sfinte, ori s-au lasat atrasi de momelile vrajmase ale invataturilor despre...