Fii sincer cu tine însuți
Imi amintesc de entuziasmul pe care-l aveam in fiecare an cand eram copil si apoi adolescent, cand semnele de sfarsit de vara apareau. Se intrezarea inainte inceperea unui nou an scolar. Nu simteam ca revin la ceva ce cunosteam in anul precedent, ci era o oportunitate pentru ceva nou. In anii tineretii, secretul aflarii unor []Imi amintesc de entuziasmul pe care-l aveam in fiecare an cand eram copil si apoi adolescent, cand semnele de sfarsit de vara apareau. Se intrezarea inainte inceperea unui nou an scolar. Nu simteam ca revin la ceva ce cunosteam in anul precedent, ci era o oportunitate pentru ceva nou. In anii tineretii, secretul aflarii unor noutati avea in spate dorinta unui nou eu. Desigur, acest nou eu nu a aparut niciodata.
In luna august a anului 1965, am fost fortat sa intru intr-o scoala noua, o combinatie intre un liceu si o facultate. A fost inceputul vietii mele ca adolescent. Eram in 1965 si simteam nevoia de ceva cool . Imi amintesc cum mi-am cumparat haine scolare si alte cateva lucruri care atunci erau considerate la moda. Ma reinventam. Nu a functionat.
Ascuns in aproape orice noua experienta, cred, este ademenirea noului sine . Noul sine, desigur, este mai intelept decat cel vechi si nu va face aceleasi greseli. Noul sine incepe cu o tabula rasa imaginara, cu bagajele trecutului lasate in urma. Noul sine presupune amnezie colectiva din partea tuturor celorlalti.
Multe dintre aceste vise exista, fara indoiala, in inima fiecarui convertit religios. Imi amintesc ca am citit frustrarea profunda exprimata de un convertit la Ortodoxie ca nu a vazut nici o dovada a indumnezeirii in viata sa. Indraznesc sa spun ca si in ceea ce priveste imbunatatirea morala nu a vazut nicio schimbare.
Am avut ocazia, in timpul pelerinajului meu recent, de a auzi monahi ortodocsi experimentati vorbind despre viata crestina in general si despre monahism, in special. Am fost surprins ca a aparut un subiect comun pentru ambele tabere (mireni si monahi): Trebuie sa fim sinceri cu noi insine . Monahul care intra in viata incercand sa fie altcineva decat el insusi nu va supravietui. Unul dintre parinti a observat ca este din ce in ce mai greu sa gasesti candidati buni pentru viata monahala aratand tipuri de personalitati dezordonate atat de des intalnite in culturile noastre.
La nivel personal, am fost uimit de cat de multe lucruri ne-au fost impartasite in aceste discutii, si care au multe in comun cu cele pe care le-am scris eu insumi. Cand se intampla astfel de lucruri, marturisesc ca simt o liniste ca am inteles si eu ceva corect. Am auzit aceste lucruri de la un monah pe care l-am auzit pentru prima data invatand despre sinele fals , deci presupun ca nu ar trebui sa fiu surprins.
Inventarea sinelui (si reinventarea lui), la fel ca fanteziile mele din copilarie, este imaginara. Este un efort risipit in care totul merge in directia gresita. Intr-adevar nu putem fi altii decat suntem; orice altceva in plus este o fatada, o falsa zona imaginara asemenea satului Potemkin. Astfel de eforturi nu pot fi niciodata examinate.
Adevaratul efort este calatoria spre adevaratul sine. Parintele Sofronie a spus destul de succint: Calea in sus este calea in jos . Modul de gandire in cultura noastra moderna este unul de progres constant, de a ne stradui sa fim altceva decat ceea ce suntem. Modelul clasic din sanul Bisericii face contrariul se indreapta spre o mai profunda si mai profunda...
In luna august a anului 1965, am fost fortat sa intru intr-o scoala noua, o combinatie intre un liceu si o facultate. A fost inceputul vietii mele ca adolescent. Eram in 1965 si simteam nevoia de ceva cool . Imi amintesc cum mi-am cumparat haine scolare si alte cateva lucruri care atunci erau considerate la moda. Ma reinventam. Nu a functionat.
Ascuns in aproape orice noua experienta, cred, este ademenirea noului sine . Noul sine, desigur, este mai intelept decat cel vechi si nu va face aceleasi greseli. Noul sine incepe cu o tabula rasa imaginara, cu bagajele trecutului lasate in urma. Noul sine presupune amnezie colectiva din partea tuturor celorlalti.
Multe dintre aceste vise exista, fara indoiala, in inima fiecarui convertit religios. Imi amintesc ca am citit frustrarea profunda exprimata de un convertit la Ortodoxie ca nu a vazut nici o dovada a indumnezeirii in viata sa. Indraznesc sa spun ca si in ceea ce priveste imbunatatirea morala nu a vazut nicio schimbare.
Am avut ocazia, in timpul pelerinajului meu recent, de a auzi monahi ortodocsi experimentati vorbind despre viata crestina in general si despre monahism, in special. Am fost surprins ca a aparut un subiect comun pentru ambele tabere (mireni si monahi): Trebuie sa fim sinceri cu noi insine . Monahul care intra in viata incercand sa fie altcineva decat el insusi nu va supravietui. Unul dintre parinti a observat ca este din ce in ce mai greu sa gasesti candidati buni pentru viata monahala aratand tipuri de personalitati dezordonate atat de des intalnite in culturile noastre.
La nivel personal, am fost uimit de cat de multe lucruri ne-au fost impartasite in aceste discutii, si care au multe in comun cu cele pe care le-am scris eu insumi. Cand se intampla astfel de lucruri, marturisesc ca simt o liniste ca am inteles si eu ceva corect. Am auzit aceste lucruri de la un monah pe care l-am auzit pentru prima data invatand despre sinele fals , deci presupun ca nu ar trebui sa fiu surprins.
Inventarea sinelui (si reinventarea lui), la fel ca fanteziile mele din copilarie, este imaginara. Este un efort risipit in care totul merge in directia gresita. Intr-adevar nu putem fi altii decat suntem; orice altceva in plus este o fatada, o falsa zona imaginara asemenea satului Potemkin. Astfel de eforturi nu pot fi niciodata examinate.
Adevaratul efort este calatoria spre adevaratul sine. Parintele Sofronie a spus destul de succint: Calea in sus este calea in jos . Modul de gandire in cultura noastra moderna este unul de progres constant, de a ne stradui sa fim altceva decat ceea ce suntem. Modelul clasic din sanul Bisericii face contrariul se indreapta spre o mai profunda si mai profunda...
