Credinţă şi îndoială
IPS Antonie de Suroj Credinta e adesea inteleasa de oameni ca o capitulare a ratiunii, a inteligentei. Cu alte cuvinte, credinta incepe in momentul in care nu mai pot gandi creativ, atunci cand renunt la orice incercare de a pricepe rational pentru ca problema e asa de absurda, incat singura cale de a o infrunta []IPS Antonie de SurojCredinta e adesea inteleasa de oameni ca o capitulare a ratiunii, a inteligentei. Cu alte cuvinte, credinta incepe in momentul in care nu mai pot gandi creativ, atunci cand renunt la orice incercare de a pricepe rational pentru ca problema e asa de absurda, incat singura cale de a o infrunta e sa spun cred . Ei bine, acesta poate fi un act de credulitate, un act de lasitate, sau un act preliminar, plin de intelepciune, care ne invata sa nu tragem concluzii pana nu am inteles despre ce este vorba. Dar aceasta nu e credinta asa cum au inteles-o marii oameni din toate religiile si, in mod special, asa cum o intelege crestinismul.
In Epistola catre Evrei, in capitolul al unsprezecelea, credinta e definita ca dovedirea lucrurilor nevazute . Noi, in general, punem accent pe lucrurile nevazute , uitand de dovedirea sau certitudinea lor. Atunci cand ne gandim la credinta, ne gandim la cele nevazute , dar in loc de dovedire, ne raportam fata de ele cu un semn de intrebare. Apoi, pentru a rezolva problema, acceptam intr-un mod pueril, adesea lipsit de inteligenta, ceea ce ne spun altii de obicei bunicii nostri, sau altcineva caruia alegem sa-i dam crezare (adesea, din motive nu foarte intemeiate). Dar, daca vom incerca sa vedem cum se naste credinta in sufletele acelor oameni, titani ai credintei, sfintii, vom descoperi ca intotdeauna ea se naste in urma unei experien- te care adevereste lucrurile nevazute ca sigure experienta care ii indeamna, odata ce au descoperit ca invizibilul este la fel de real ca si vizibilul, sa mearga mai departe, sa cerceteze cele nevazute cu metode proprii.()Ce trebuie sa facem ori de cate ori suntem pusi in fata unei asemenea credinte, este sa o confruntam cu experienta. Sa ne intrebam daca am experimentat-o. i daca nu am facut-o, atunci ramane un teren pe care sa-l cercetam. Ceva care ne-a fost transmis de cineva care stie, dar care noua ne este necunoscut. Este promitator, dar trebuie sa-si dovedeasca promisiunea si in viitor. Totusi, inca nu putem spune: tiu. Sunt sigur. Cunosc din experienta . Acest gen de credinta credinta cuiva care pur si simplu crede lucrurile pe cuvant mai devreme sau mai tarziu va fi rapusa de viata si de problemele ei, mai exact de indoiala sau, daca preferati, de nedumerire . Ceea ce se intampla atat de des cu oamenii atunci cand sunt tineri li se ofera cateva certitudini pe care le accepta cu incredere, fie de la parinti, invatatori, apropiati sau mediul social in care traiesc. Dupa aceasta, acest minimum de credinta este pastrata ca un fel de comoara. Ne dezvoltam in multe directii, dar constiinta noastra despre lumea nevazuta si despre certitudinea ei nu mai creste odata cu noi. i vine un moment in jurul varstei de 18 ani (sau mai devreme, ori mai tarziu) cand copilul din noi copilasul de 8 anisori, care a acumulat toata credinta de care a fost capabil atunci si care si-a format o anumita viziune asupra lumii, care este desigur copila- reasca se confrunta, in interiorul sau, cu un adversar. O fata, un tanar (de 18, 20 sau 25 de ani) ii spune: Prostii! Doar nu crezi astfel de lucruri! . Apoi incepe o polemica care va sfarsi invingand credinta pentru simplul fapt ca este o disputa dintre un copilas cu o inima...
In Epistola catre Evrei, in capitolul al unsprezecelea, credinta e definita ca dovedirea lucrurilor nevazute . Noi, in general, punem accent pe lucrurile nevazute , uitand de dovedirea sau certitudinea lor. Atunci cand ne gandim la credinta, ne gandim la cele nevazute , dar in loc de dovedire, ne raportam fata de ele cu un semn de intrebare. Apoi, pentru a rezolva problema, acceptam intr-un mod pueril, adesea lipsit de inteligenta, ceea ce ne spun altii de obicei bunicii nostri, sau altcineva caruia alegem sa-i dam crezare (adesea, din motive nu foarte intemeiate). Dar, daca vom incerca sa vedem cum se naste credinta in sufletele acelor oameni, titani ai credintei, sfintii, vom descoperi ca intotdeauna ea se naste in urma unei experien- te care adevereste lucrurile nevazute ca sigure experienta care ii indeamna, odata ce au descoperit ca invizibilul este la fel de real ca si vizibilul, sa mearga mai departe, sa cerceteze cele nevazute cu metode proprii.()Ce trebuie sa facem ori de cate ori suntem pusi in fata unei asemenea credinte, este sa o confruntam cu experienta. Sa ne intrebam daca am experimentat-o. i daca nu am facut-o, atunci ramane un teren pe care sa-l cercetam. Ceva care ne-a fost transmis de cineva care stie, dar care noua ne este necunoscut. Este promitator, dar trebuie sa-si dovedeasca promisiunea si in viitor. Totusi, inca nu putem spune: tiu. Sunt sigur. Cunosc din experienta . Acest gen de credinta credinta cuiva care pur si simplu crede lucrurile pe cuvant mai devreme sau mai tarziu va fi rapusa de viata si de problemele ei, mai exact de indoiala sau, daca preferati, de nedumerire . Ceea ce se intampla atat de des cu oamenii atunci cand sunt tineri li se ofera cateva certitudini pe care le accepta cu incredere, fie de la parinti, invatatori, apropiati sau mediul social in care traiesc. Dupa aceasta, acest minimum de credinta este pastrata ca un fel de comoara. Ne dezvoltam in multe directii, dar constiinta noastra despre lumea nevazuta si despre certitudinea ei nu mai creste odata cu noi. i vine un moment in jurul varstei de 18 ani (sau mai devreme, ori mai tarziu) cand copilul din noi copilasul de 8 anisori, care a acumulat toata credinta de care a fost capabil atunci si care si-a format o anumita viziune asupra lumii, care este desigur copila- reasca se confrunta, in interiorul sau, cu un adversar. O fata, un tanar (de 18, 20 sau 25 de ani) ii spune: Prostii! Doar nu crezi astfel de lucruri! . Apoi incepe o polemica care va sfarsi invingand credinta pentru simplul fapt ca este o disputa dintre un copilas cu o inima...
