![Practicile caritabile în Biserica Ortodoxă[1] (Milostenia)](/assets/uploads/thumbs/850x475x2/prayers/default/defaultPrayer4.jpg "Practicile caritabile în Biserica Ortodoxă[1] (Milostenia)")
Practicile caritabile în Biserica Ortodoxă[1] (Milostenia)
. Cat priveste ideea insasi ca Biserica Ortodoxa ar fi mai curand contemplativa decat activa , avand despre caritate o conceptie mai degraba interiorizata decat exteriorizata, spirituala, iar nu institutionala, este falsa intr-un sens si adevarata in altul. E falsa daca se intelege prin aceasta ca actiunea e respinsa in numele contemplatiei, in schimb e adevarata [].
Cat priveste ideea insasi ca Biserica Ortodoxa ar fi mai curand contemplativa decat activa , avand despre caritate o conceptie mai degraba interiorizata decat exteriorizata, spirituala, iar nu institutionala, este falsa intr-un sens si adevarata in altul.
E falsa daca se intelege prin aceasta ca actiunea e respinsa in numele contemplatiei, in schimb e adevarata daca se considera ca, in perspectiva ortodoxa, actiunea nu poate fi niciodata autonoma, ci trebuie sa fie intotdeauna intemeiata pe o raportare la Dumnezeu, care acorda valoare spirituala relatiei cu celalalt. Caritatea interioara si caritatea exterioara apar ca doua modalitati complementare si indisociabile: caritatea ca atitudine spirituala interioara se exteriorizeaza in comportament, actiune si vietuire exterioara, pe care le inspira, le orienteaza, le dinamizeaza si le spiritualizeaza; iar acestea, la randul lor, concretizeaza si autentifica atitudinea interioara.
Din perspectiva ortodoxa, practicile caritabile nu cauta un sens crestin decat printr-un raport cu Dumnezeu, trait in mod subiect de cel care le implineste, in care acestea sa-si afle izvorul, infaptuirea si telul, ceea ce le deosebeste de actul filantropic, de actiunea umanitara si de autorul social lipsite de o perspectiva crestina. De aceea, din punct de vedere ortodox, nu poate exista o actiune caritabila pur institutionala, obiectiva si autonoma, care sa nu implice in mod activ, in savarsirea ei, viata spirituala a celor ce o implinesc, singura care ii poate acorda semnificatia si valoarea ei crestina.
Milostenia face parte din procesul de transformare spirituala a crestinului. In acest sens Sf. Ioan Gura de Aur face o afirmatie ce poate parea paradoxala si chiar socanta daca nu se tine seama de contextul si intentia ei pedagogica; astfel, el spune ca: Dumnezeu a poruncit milostenia nu atat pentru ajutorarea nevoiasilor, cat pentru folosul duhovnicesc al celor ce o fac. De aceea, potrivit naturii ei, milostenia nu este activism, ci virtute, adica, mai inainte de orice, o buna obisnuinta a sufletului.
Valorizarea trupului a facut ca, in mod firesc, grija fata de trupul aproapelui sa fie socotita de traditia ortodoxa drept o dimensiune fundamentala a practicilor caritabile. Daca putem defini practicile caritabile drept un ajutor acordat aproapelui, acest ajutor trebuie sa raspunda tuturor nevoilor sale, care privesc toate laturile fiintei lui: nevoi materiale (hrana, ingrijirea trupului, locuinta, loc de munca), dar dupa cum subliniaza adesea Parintii si nevoi spirituale: aducandu-l la Dumnezeu, daca s-a instrainat de El. In Sf Scriptura si in scrierile patristice, prin cuvantul milostenie , termenul grec din care provine eleemosune inseamna, pe langa fapta de milostenie si mila , compatimire . Astfel spus, practicile caritabile constau si in sprijinul psihologic si in ajutorul duhovnicesc acordate aproapelui sub forma consolarii si imbarbatarii. In fine, iubirea de aproapele, caritatea, socotita in spiritualitatea ortodoxa drept suma tuturor virtutilor, implica o...
Cat priveste ideea insasi ca Biserica Ortodoxa ar fi mai curand contemplativa decat activa , avand despre caritate o conceptie mai degraba interiorizata decat exteriorizata, spirituala, iar nu institutionala, este falsa intr-un sens si adevarata in altul.
E falsa daca se intelege prin aceasta ca actiunea e respinsa in numele contemplatiei, in schimb e adevarata daca se considera ca, in perspectiva ortodoxa, actiunea nu poate fi niciodata autonoma, ci trebuie sa fie intotdeauna intemeiata pe o raportare la Dumnezeu, care acorda valoare spirituala relatiei cu celalalt. Caritatea interioara si caritatea exterioara apar ca doua modalitati complementare si indisociabile: caritatea ca atitudine spirituala interioara se exteriorizeaza in comportament, actiune si vietuire exterioara, pe care le inspira, le orienteaza, le dinamizeaza si le spiritualizeaza; iar acestea, la randul lor, concretizeaza si autentifica atitudinea interioara.
Din perspectiva ortodoxa, practicile caritabile nu cauta un sens crestin decat printr-un raport cu Dumnezeu, trait in mod subiect de cel care le implineste, in care acestea sa-si afle izvorul, infaptuirea si telul, ceea ce le deosebeste de actul filantropic, de actiunea umanitara si de autorul social lipsite de o perspectiva crestina. De aceea, din punct de vedere ortodox, nu poate exista o actiune caritabila pur institutionala, obiectiva si autonoma, care sa nu implice in mod activ, in savarsirea ei, viata spirituala a celor ce o implinesc, singura care ii poate acorda semnificatia si valoarea ei crestina.
Milostenia face parte din procesul de transformare spirituala a crestinului. In acest sens Sf. Ioan Gura de Aur face o afirmatie ce poate parea paradoxala si chiar socanta daca nu se tine seama de contextul si intentia ei pedagogica; astfel, el spune ca: Dumnezeu a poruncit milostenia nu atat pentru ajutorarea nevoiasilor, cat pentru folosul duhovnicesc al celor ce o fac. De aceea, potrivit naturii ei, milostenia nu este activism, ci virtute, adica, mai inainte de orice, o buna obisnuinta a sufletului.
Valorizarea trupului a facut ca, in mod firesc, grija fata de trupul aproapelui sa fie socotita de traditia ortodoxa drept o dimensiune fundamentala a practicilor caritabile. Daca putem defini practicile caritabile drept un ajutor acordat aproapelui, acest ajutor trebuie sa raspunda tuturor nevoilor sale, care privesc toate laturile fiintei lui: nevoi materiale (hrana, ingrijirea trupului, locuinta, loc de munca), dar dupa cum subliniaza adesea Parintii si nevoi spirituale: aducandu-l la Dumnezeu, daca s-a instrainat de El. In Sf Scriptura si in scrierile patristice, prin cuvantul milostenie , termenul grec din care provine eleemosune inseamna, pe langa fapta de milostenie si mila , compatimire . Astfel spus, practicile caritabile constau si in sprijinul psihologic si in ajutorul duhovnicesc acordate aproapelui sub forma consolarii si imbarbatarii. In fine, iubirea de aproapele, caritatea, socotita in spiritualitatea ortodoxa drept suma tuturor virtutilor, implica o...
