In Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin Slavit sa fie Domnul! Intr-adevar, se cuvine din toata inima sa laudam si sa slavim Numele cel Sfant al lui Dumnezeu, Tatal nostru cel Ceresc, Mantuitorul nostru preaiubit si Duhul Sfant, Dulcele, Scumpul nostru Mangaietor, pentru bucuria nespus de mare pe care o simtim []In Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. AminSlavit sa fie Domnul!Intr-adevar, se cuvine din toata inima sa laudam si sa slavim Numele cel Sfant al lui Dumnezeu, Tatal nostru cel Ceresc, Mantuitorul nostru preaiubit si Duhul Sfant, Dulcele, Scumpul nostru Mangaietor, pentru bucuria nespus de mare pe care o simtim in seara aceasta. i cred ca acesta este simtamantul pe care-l avem fiecare dintre noi. Pentru ca toti fratii care mai dinainte au primit de la Domnul, de la Duhul Sfant, indemnul sa spuna un cuvant din inima lor, din inima lor plina de bucurie in aceasta seara, la acest eveniment, au marturisit acest simtamant.

Intr-adevar, dupa cum de la inceput ne-am rugat din toata inima cu totii si-am cerut aici, cu staruinta si cu incredere, venirea Domnului Iisus, a Maicii Sfinte, a duhurilor tuturor celor sfinti si alesi ai lui Dumnezeu, a duhurilor sfintilor ingerilor carora El le porunceste sa ne-nsoteasca in toate caile noastre, am simtit adanc, din inima, ca aceasta rugaciune ni s-a ascultat si ni s-a implinit.

Nu simtiti cum va arde inima uneori, cum vi se umezesc ochii de lacrimi, cum va vibreaza sufletul la cantarile Domnului, la rugaciunile Lui, la cuvintele marturisite aici cu lacrimi si ascultate cu lacrimi? Oare nu este aceasta dovada prezentei lui Dumnezeu si a Duhului Sfant in mijlocul nostru? Ba da. Pentru ca noi am venit aici, iubind din toata inima pe Dumnezeu, sa-I multumim si sa-L slavim pentru harul cel nespus de mare si felurit pe care ni-l da in toate privintele. In tara noastra binecuvantata de Dumnezeu, in care-L putem slavi pe Dumnezeu liberi si ne putem bucura de intalnirile noastre fericite, cum sa nu ne rugam atunci pentru mai-marii nostri? Pentru cei care vegheaza de paza la hotarele tarii noastre sa ne putem bucura in liniste de rodul muncii noastre si de bucuria de a vorbi limba dulce a parintilor nostri in care ne rugam Dumnezeului nostru cu cele mai dulci dintre cuvinte, in care putem canta Domnului si Mantuitorului nostru cele mai dulci dintre cantari, in care putem sa-I multumim Lui cu cele mai dulci rugaciuni si-n care putem sa ne-aducem aminte de mai-marii nostri care ne-au vestit noua Sfantul Cuvant al lui Dumnezeu, prin care noi am ajuns la cunostinta acestui mare har in care suntem astazi; si [pentru ca pe acestea] le putem lasa urmasilor nostri, copiilor nostri si copiilor copiilor nostri cum le-au lasat inaintasii nostri sfinti (cum au fost Neagoe Basarab si Mircea, si tefan, si ceilalti, cronicarii), care ne-au vestit noua cu aceleasi cuvinte cu care ne-au vorbit sfintii evanghelisti aceleasi adevaruri sfinte care sunt temelia credintei noastre bune si strabune, in care cinstim si slavim pe Dumnezeu in Biserica noastra, pe temeiul invataturii pe care ne-au lasat-o Mantuitorul prin apostolii Sai si ei prin urmasii lor, sfintii nostri parinti, al caror nume il cinstim si fata de care suntem datori pentru totdeauna sa le respectam cu recunostinta memoria si sa le-ascultam cu evlavie fiecare indemn pe care ni l-au dat. Pentru ca in aceste indemnuri si-n ascultarea lor intocmai sta puterea noastra de viata, de durata, de libertate pe pamantul parintilor nostri si sub cerul in care odihnesc sufletele lor si pe care-l putem lasa si noi deplin incredintati ca-l vor mosteni fericiti si urmasii nostri, daca si ei vor urma intocmai aceste bune invataturi pe care ni le-au lasat noua inaintasii nostri sfinti, la sfarsitul felului de vietuire al carora ni s-a lasat noua sfanta porunca sa privim si sa-l urmam.

Binecuvantam pe Domnul in seara aceasta, in familia aceasta binecuvantata in care si pe parintii acestor tineri ii stim de cand erau copii. Sunt multe zeci de ani de cand am venit pentru prima data in satul acesta si in familia aceasta.

Ii multumim lui Dumnezeu ca drumurile noastre batatorite cu credinta si presarate cu lacrimi si cu dragoste, Dumnezeu le-a binecuvantat. i numarul celor care-L iubesc pe Dumnezeu si numarul celor binecuvantati care s-au nascut in aceasta familie binecuvantata a sporit mereu. i iata, unul dintre ei, cel dintai din generatia aceasta tanara, ne-a prilejuit astazi o sarbatoare asa de minunata, in care putem sa ne bucuram slavind pe Dumnezeu si-ndemnandu-ne, si desfatandu-ne sufletele din Sfantul Lui Cuvant si din ascultarea marturisirii facute de unele dintre cele mai alese si mai scumpe suflete pe care le are Dumnezeu in tara asta.

Binecuvantam din toata inima pe Domnul in aceasta seara binecuvantata, in acest loc binecuvantat. i-I multumim lui Dumnezeu nu numai pentru toti impreuna, ci pentru fiecare in parte dintre cei pe care Dumnezeu v-a chemat si v-a pus pe inima gandul sa osteniti pana aici si sa aveti dragostea si ravna de a asculta cu atentie aceste cuvinte sfinte care nu pe orice drum se gasesc si nu in orice zi se aud. De aceea, chiar daca vi s-ar cere in aceasta seara ceva mai multa oboseala decat alte dati, ceva mai multa renuntare la somn, la odihna, la liniste, la comoditate decat alte dati, nu va para, nu va para rau! Somnul, odihna, mancarea, linistea le putem gasi oricand. Dar un Cuvant al lui Dumnezeu atat de cald, o prezenta binecuvantata a Domnului atat de vie in mijlocul nostru, niste adevaruri atat de necesare pentru fiecare dintre noi nu oricand le gasim. De aceea merita sa ostenim, merita sa sacrificam mult mai mult decat, de fapt, ni se cere sa sacrificam, pentru ca sa putem pune la inima noastra astfel de indemnuri si sa putem scrie pe tablita inimii si mintii noastre niste astfel de sfaturi de care vom avea multa, foarte multa, cea mai multa nevoie in viitor.

Oamenii toti se plang astazi si pe multi ii auzi plangandu-se ca n-au cu ce sa traiasca. Dar pe nimeni n-auzi zicand, plangandu-se ca n-are cu ce sa moara. Toti oamenii se gandesc cu ce sa traiasca. Cati se gandesc insa cu ce sa moara? Ca sa se gandeasca sa stranga de-acum comori, pentru ca sa poata muri in pace. Niste avutii cu care sa poata sa se prezinte in fata lui Dumnezeu, dupa cum a spus Mantuitorul: Nu va strangeti pe pamant comori pe care le roade molia, le fura hotii si le strica rugina. Strangeti-va comori in ceruri, unde nici molia, nici hotul, nici rugina nu le prapadeste, care raman pentru viata vesnica! .

Uite, in seara aceasta, in noaptea aceasta, in ceasurile acestea, preaiubiti frati si surori, strangeti-va aceste comori sfinte in inimi sa ni le strangem in inimile noastre. Pentru ca vom avea cea mai mare nevoie de ele maine, cand si noi vom trece din aceasta existenta trecatoare in existenta vesnica, peste pragul scurt al mortii, care nu este un sfarsit, ci este un inceput. Existenta aceasta este asa de trecatoare! Cand o avem inainte, ni se pare cat de mult va tine! Cat de lunga va fi! i cand o avem inapoi, ni se pare ca a fost un vis, ni se pare ca nici n-a fost. Insa existenta cealalta, in care trecem de-aici, este eterna. Sa ne strangem comori pentru trecerea aceasta; ca acolo, cand vom fi primiti, sa nu fim gasiti cu bratele goale, cu vasul gol, cu inima goala, cu candela sufletului nostru stinsa. Ci sa ne gaseasca Dumnezeu ca pe cele cinci fecioare intelepte care si-au strans din timp oleiul in candelele vietii lor. i cand a venit mirele, le-a gasit arzand Inima lor ardea, cuvantul lor ardea, ochii lor ardeau, sufletul lor ardea. Pentru ca era in ele, in sufletele lor, aprinsa dragostea de Dumnezeu care arde, care face ca cuvantul sa arda, ochii sa arda, genunchii sa arda, inima sa arda, cantarea sa arda, lacrimile sa arda. Aceasta este candela pe care o asteapta Dumnezeu si o doreste El arzand de la noi in clipa aceea. O credinta arzatoare, o ravna arzatoare pentru Dumnezeu, o dragoste arzatoare, o nadejde plina de foc pentru Dumnezeu, o viata traita in slujba lui Dumnezeu, arzand de dragoste pentru Hristos. Cat de scumpa este o inima care arde, asta numai Dumnezeu o stie si-n vesnicie se va vedea.

Sunt doua zone in lumea aceasta pe care ar trebui sa le cautam mai des, in care sufletele noastre se-nvioreaza si toata fiinta noastra capata putere; in care ne desprindem de prezentul acela coplesitor, impovarator, greoi care ne chinuie adeseori pe foarte multi dintre noi. i [dintre] aceste doua valori si aceste zone minunate, una ne intoarce spre trecut si alta spre viitor. Cautati muntele si istoria. Astea doua sunt cele mai inalte si mai stralucite zone in care sufletul nostru se uneste cu viitorul si se hraneste, si se intareste, si se desavarseste, si se contopeste cu trecutul.

Ieri am trecut printre munti, astazi am trecut prin istorie. Ieri am urcat pe cea mai inalta culme pe care am putut urca vreodata. Am fost la peste 2000 de metri inaltime venind peste Transfagarasan incoace , acolo unde inceteaza orice vegetatie si unde numai stancile si numai lumina, si numai cerul liber si larg iti umplu sufletul cu cel mai curat ozon si cu cea mai curata putere si prospetime, si sanatate. Acolo, in cateva clipe de rugaciune, m-am atins de ceea ce este superlativul fiintei noastre, partasia cu Dumnezeu.

O, daca mai des si mai mult am petrece noi sus pe munte, in rugaciune singuri! Atunci am intelege de ce cu atata putere, cu atata dragoste a dorit Domnul rugaciunea singur pe munte si de ce cu-atata putere S-a intors de-acolo, biruind toate puterile vrajmasului, intelegand pe toti cei care sufereau, ajutand si iubind pe toti cei care aveau nevoie de El.

Avem nevoie de munti. Urcati-va! Nu putem decat sa-i deplangem pe cei care nu s-au urcat niciodata pe un varf de munte, sa stea singuri si sa se roage inconjurati de cerul lui Dumnezeu si de ingerii care domina pe muntii acestia si care plutesc deasupra lor. Cautati macar o data sa va urcati pe-un munte sau pe o inaltime si sa stati acolo singuri seara si sa va rugati. Veti intelege de ce Domnul dorea rugaciunea si de ce capata atata putere si atata har, si rabdare cand venea de la rugaciune jos, in vale. i chiar daca noi nu putem cu picioarele noastre sa ne mai urcam pe munti, urcati-va prin duhul, urcati-va prin rugaciune, interiorizati-va sufleteste si disciplinati-va gandul si vointa si inaltati-va pe muntii rugaciunii. i, singuri in fata lui Dumnezeu, marturisiti-I dragostea si cereti-I puterea sa biruiti. Muntele este locul cel inalt si stralucit in care capeti totdeauna putere si in care te-ntalnesti totdeauna real, puternic, stralucit cu Dumnezeu.

Astazi am fost in istorie. M-am coborat adanc in rugaciune. Am ingenuncheat aseara la Curtea de Arges si astazi la Manastirea Dealu. Acolo am strigat: Neagoe! Manole! Ana! Zidurile voastre vorbesc! Dragostea voastra si jertfa voastra catre Dumnezeu si pentru El vorbesc si astazi, dupa cinci sute de ani! M-am dus in manastirea aceea si m-am gandit: daca, trupeste, ne-am culca cu fata in sus, cu capul in altar si cu picioarele la scarile de la intrare, chiar unde ne vine inima, este locul in care este un semn pe zid ca acolo a fost ingropata Ana jertfa dragostei lui Manole, datorita careia au ramas in picioare aceste ziduri. E-o legenda, desigur! Dar noi credem ca in legenda aceasta este un atat de adanc adevar! i chiar daca, din punct de vedere trupesc, aceasta ar fi o legenda, duhovniceste, sufleteste, aceasta este o realitate. Acolo zace o jertfa care striga si va striga in veci. Pentru ca dragostea ingropata undeva si jertfa ingropata undeva sunt nemuritoare. Raman pentru totdeauna biruitoare si stralucite. i orice lucrare in care este ingropata jertfa si dragoste rezista, dainuie, va trai in veci. Toate lucrarile in care cineva si-a ingropat jertfa si dragostea dainuiesc; au o durata si o valoare vesnica.

De aceea binecuvantam pe Dumnezeu pentru toti acei mari oameni ai istoriei noastre care au ingropat nu numai in manastirile noastre si-n pamantul, si-n mormintele noastre, ci-n istoria noastra, jertfa si dragostea lor. Cati dintre cei care si-au dat viata aparand libertatea poporului nostru si fiinta neamului nostru nu-si vor fi-ngropat mai inainte de a-si ingropa viata, si-au ingropat dragostea lor. Cate iubiri vor fi-ngropate in pamantul acesta! Cate lacrimi ca ar putea fi scaldat si acoperit ca-ntr-o mare in lacrimile cate s-au varsat de catre toti cei care si-au inmormantat dragostea si jertfa lor aparand fiinta si istoria noastra!Astazi am fost la Manastirea Dealu, unde este inmormantat capul unui mare om, al unui mare viteaz al lui Dumnezeu. Nu stiu de ce luna aceasta august ne-a adus aminte despre doua jertfe la fel de mari. Despre doua capete care-au cazut sub sabia calaului care a vrut sa ucida strigatul lui Dumnezeu si strigatul dreptatii. Alaltaieri a cazut capul Sfantului Ioan Botezatorul. Am sarbatorit aceasta tragica, dramatica, dureroasa amintire, cand un tiran si-o desfranata au omorat un sfant. Asasinul acela, Irod, l-a omorat pe Sfantul Ioan Botezatorul. I a taiat capul pentru pacat. i-un strain a taiat capul lui Mihai Viteazul undeva langa Campia Turzii. Doi martiri doi sfinti ai lui Dumnezeu care-au murit aparand dreptatea, neprihanirea, Evanghelia, Numele lui Dumnezeu.

Am ramas adanc impresionat. Dar am gandit adanc la acel mare adevar. Nu victimele au murit! Asasinii au murit. Asasinii acestor victime sfinte. A murit Irod pentru vecii vecilor nu numai in focul iadului si-n osanda tuturor celor care i-au auzit numele. A murit si Basta si toti cei straini si vrajmasi care l-au ucis pe viteazul si marele nostru Mihai. Dar ei n-au murit! N-a murit Ioan Botezatorul! N-a murit Mihai! Toti cei care-au cazut pentru Evanghelie si pentru dreptate n au murit. Ei traiesc si vor trai in veci!Marele nostru istoric Iorga a scris un cuvant asa de frumos despre Mihai Viteazul in Manastirea Dealu. Zice: Mihai traieste, el n-a murit! El traieste in sufletele tuturor romanilor, in istoria neamului acestuia. In pietrele ramase. In libertatea si-n unitatea neamului nostru pentru care-a luptat el, unul dintre cei dintai. i-a cazut el, una dintre cele dintai jertfe, pentru care, pan la urma, Dumnezeu a implinit acest ideal si ne-a adus si pe noi la bucuria acestei impliniri .

Avem nevoie uneori nu numai sa ne inaltam pe munti in rugaciune, pentru ca sa ne contopim sufletele cu Dumnezeu si sa-nvatam vesnicia, si sa-nva tam cat de adanc trebuie sa pretuim noi lucrurile care nu se vad. Avem nevoie sa ne-adancim uneori si in trecut, in sfanta noastra istorie, pentru ca sa ne-ncalzim de-acolo viata si inimile noastre si sa-nvatam din pildele inaintasilor nostri cum trebuie sa iubim noi pe Dumnezeu, cum trebuie sa iubim noi credinta, cum trebuie sa iubim Biserica noastra si-nvatatura care ne-a ramas noua de la inaintasii nostri.

Astazi un frate m-a intrebat: Frate, spune-mi, de ce oare in Biblie se aminteste despre Darius, despre Cir, despre alti imparati, si nu se vorbeste nimic despre Alexandru Macedon, care a fost si el unul dintre cei mai mari cuceritori de pe vremea lui? . i poate ca si altcineva se va fi intrebat. () [ i i-am raspuns ca in Biblie sunt amintiti] numai acei oameni, mari sau mici, care au avut o relatie si o atingere cu Cuvantul lui Dumnezeu, cu cunoasterea si cu partasia lucrarii lui Dumnezeu. Toti cei care n-au avut nici un fel de relatie, nici un fel de atingere cu Dumnezeu, cat de mari sa fi fost pe pamant, au trecut pentru totdeauna in uitarea cea vesnica si nimeni nu-si va mai aminti niciodata de ei.

De ce se pomeneste cu atata adoratie si frumusete si cu atata respect, si cu atata pretuire numele lui Mircea, al lui Neagoe, al lui tefan, al lui Mihai? Oamenii acestia si-au legat viata lor de Hristos, de Dumnezeu, de lauda si de slava lui Dumnezeu. Ei au inaltat lacasuri de rugaciune lui Dumnezeu. i au vrut sa dovedeasca prin toate acestea ca cea mai inalta tinta si mai frumoasa parte si trasatura a vietii lor era inchinata dragostei de Dumnezeu. Ca din dragoste pentru Dumnezeu au fost in stare sa-si dea viata si pentru neamul acesta, pentru pamantul acesta, pentru cerul acesta, pentru credinta aceasta. De aceea numele lor este nemuritor si ei vor fi pomeniti si pe pamant, si in ceruri, pentru ca ei si au legat numele si amintirea lor de Hristos printr-o credinta puternica, prin tr o adoratie adanca, din care-au rasarit nu numai faptele lor mari, ci si dovezile dragostei lor atat de mari fata de Dumnezeu, incat au fost in stare sa sacrifice si timpul lor, si viata, si eforturile lor, si tot ce-au avut, pentru a-I inalta lui Dumnezeu unele dintre cele mai nemuritoare si mai frumoase opere.

Daca n-ati fost la Curtea de Arges, va rog va rog din toata inima, duceti va! Duceti-va, sa vedeti acolo in fiecare trasatura de condei, in fiecare sculptura, cat de mica si neinsemnata, cata arta, cata rabdare, cata evlavie, cata ravna, cata munca, cata jertfa au pus acolo, din dragoste pentru Dumnezeu, cei care au lasat aceste urme nesterse si minunate. In cea mai neinsemnata particica a zidului, nu-i nimic neglijat, ci totul este sculptat, incrustat, asezat cu cea mai adanca, mai curata si mai sfanta delicatete sufleteasca, cum faci numai pentru draga inimii tale in momentele cele mai scumpe ale casniciei tale cu cea preaiubita pe care-o ai. Atat de mult s-au unit sufletele acestor oameni cu Dumnezeu, incat au cautat, din dragoste pentru Hristos ca pentru cea mai iubita fiinta, sa faca orice lucru patruns si sfintit de cea mai adanca curatie si delicatete, si gingasie a acestei dragoste a lor fata de Dumnezeu.

Comparand faptele noastre cu ceea ce au facut ei, nivelul credintei noastre, adica, si al cunoasterii noastre de-acum despre Dumnezeu comparandu-l cu al lor, cel de-atunci, noi suntem niste pigmei; niste nimicuri. Oricat de mult si de frumos am fi facut noi ceva pentru Dumnezeu, este incomparabil mai mic si mai neinsemnat decat ceea ce au facut ei, la nivelul lor. Cat de frumoase lucruri au facut ei pentru Dumnezeu! Ce facem noi pentru Dumnezeu? i, daca facem ceva, cata frumusete, cata gingasie, cata lacrima, cata vibratie sufleteasca, cat cutremur sufletesc punem noi in putinul pe care-l facem, pentru ca Dumnezeu sa Se uite cu bucurie si sa primeasca cu placere ceea ce-I dam noi?In istorie pot fi pomeniti mari criminali de popoare, care-au dus pana la marginile lumii vestea cuceririlor lor. Dar Biblia nu poate vorbi despre acestia decat cum vorbeste despre gloata aceea care n-are nici numar, nici valoare. Care n-au avut pentru Dumnezeu absolut nimic bun, dar care se duce asa ca o gramada de gunoi la focul si la osanda, si la murdaria vesnica, pentru ca n-au facut nimic pentru Dumnezeu. Nu numai nimic frumos: dar tot ce-au facut au facut urat, murdar, nevrednic, ucigas.

De aceea vor ramane vesnic inscrisi si-n istoria Bisericii, si-n cerul lui Dumnezeu numele acelor mari oameni sfinti care, fie ca au facut o manastire, fie ca au facut patruzeci de manastiri, fie ca au dat numai doi banuti ca vaduva din templu, au facut, la nivelul conditiilor si al posibilitatilor lor, tot ce-au putut mai mult si...