Despre rugăciune – Învăţătura stareţilor de la Mânăstirea Valaam din Meteora
1. Despre rugaciunea graita. Cu un cuvant, prescurtat, ea se spune astfel: Doamne miluieste Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul! Iar in forma ei deplina se zice astfel: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul: La inceput, ea se rosteste in cea mai mare parte in chip silit si fara []1. Despre rugaciunea graita. Cu un cuvant, prescurtat, ea se spune astfel: Doamne miluieste Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul! Iar in forma ei deplina se zice astfel: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul:La inceput, ea se rosteste in cea mai mare parte in chip silit si fara placere si, pe masura indeletnicirilor si silirii de sine, numai daca exista intentia ca, prin mijlocirea rugaciunii sa se micsoreze, cu ajutorul darului lui Dumnezeu patimile multilaterale, ea se va face printr-o deasa exercitare, pe masura micsorarii patimilor, din ce in ce mai usoara, mai placuta si mai de dorit.
In vremea rugaciunii graite trebuie sa ne straduim in tot chipul sa ne tinem de cugetarea in cuvintele rugaciunii, sa le spunem fara graba, sa ne concentram toata atentia in gandurile exprimate prin cuvinte, iar cand mintea va fi trasa spre ganduri straine, sa o introducem din nou fara tulburare in cuvintele rugaciunii (Scara, cuvantul 28, cap. 17).
Mintea nu capata repede nerisipirea si nu atunci cand vrem noi, ci atunci cand ne vom smeri si cand ne va binecuvanta Dumnezeu.
Acest dar dumnezeiesc nu se constata prin durata timpului, nici prin cantitatea rugaciunii, ci prin smerenia inimii si prin darul lui Iisus Hristos si prin silirea de toate in lucrarea ei.
Din rugaciunea graita atent, se face trecerea spre rugaciunea mintala, care se numeste astfel atunci, cand ne atintim spre Dumnezeu numai cu mintea, sau Il vedem pe Dumnezeu.2. Despre rugaciunea mintii. In timpul cand facem rugaciunea mintii, in chip necesar trebuie sa tinem luarea aminte in inima inaintea Domnului. Pe masura osardiei noastre si grijii noastre smerite in rugaciune, daruieste Dumnezeu mintii noastre intaiul dar, care este adunarea si concentrarea in rugaciune! Cand atentia catre Dumnezeu se face neraspandita, atunci ea este o atentie harica, iar propria noastra atentie este intotdeauna silita. De la o asemenea rugaciune mintala se face trecerea spre rugaciunea launtrica a inimii, numai daca este un invatator experimentat, foarte potrivit si liber. Cand suntem uniti cu Dumnezeu prin simtamintele inimii, iar dragostea pentru Dumnezeu ne umple inimile, atunci o astfel de rugaciune se numeste a inimii.3. Despre rugaciunea launtrica a inimii. In Evanghelie scrie: Cine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine si sa-si ia crucea sa. Daca am aplica aceste cuvinte la lucrarea rugaciunii, atunci ele ar avea urmatoarea semnificatie: cine vrea sa se nevoiasca dupa lege in nevointa rugaciunii, sa se lepede mai intai de voia sa si de propriile intelegeri, iar apoi sa-si aduca osteneala sufleteasca si trupeasca, de care nu scapam in aceasta nevointa. Lasandu-ne in intregime in grija neadormita a lui Dumnezeu, trebuie sa induram in chip smerit si cu blandete aceasta osteneala pentru binele adevarat care se daruieste de la Dumnezeu unui rugator plin de osardie la timpul sau, cand Dumnezeu prin darul sau va pune hotare mintii noastre si o va aseza in chip nemiscat cu pomenirea lui Dumnezeu in inima. Cand o astfel de stare a mintii devine ceva firesc si permanent, primeste la Parinti denumirea unirea mintii cu inima; intr-o astfel de intocmire, mintea nu mai are dorinta sa fie in afara inimii, ci dimpotriva, daca dupa anumite imprejurari sau prin vorba multa ea va fi tinuta in afara de atentia inimii, atunci i se trezeste o neretinuta dorinta sa se intoarca din nou inlauntrul sau cu un fel de sete duhovniceasca si sa se ocupe iarasi cu o osardie cu zidirea casei sale launtrice. Intr-o asemenea intocmire a inimii din capul omului, toate trec inlauntrul inimii si atunci parca o lumina de gand ii lumineaza tot launtrul sau, si orice ar face, ar vorbi, ar cugeta, totul se face cu deplina constiinta si atentie. Atunci el poate vedea lamurit, ce fel de ganduri, ce fel de intentii si dorinti vin spre el si isi sileste cu placere mintea, inima si vointa spre ascultarea de Hristos, pentru indeplinirea oricarei porunci dumnezeiesti si parintesti; dar orice abatere de la ele, el o netezeste prin simtamantul unei...
In vremea rugaciunii graite trebuie sa ne straduim in tot chipul sa ne tinem de cugetarea in cuvintele rugaciunii, sa le spunem fara graba, sa ne concentram toata atentia in gandurile exprimate prin cuvinte, iar cand mintea va fi trasa spre ganduri straine, sa o introducem din nou fara tulburare in cuvintele rugaciunii (Scara, cuvantul 28, cap. 17).
Mintea nu capata repede nerisipirea si nu atunci cand vrem noi, ci atunci cand ne vom smeri si cand ne va binecuvanta Dumnezeu.
Acest dar dumnezeiesc nu se constata prin durata timpului, nici prin cantitatea rugaciunii, ci prin smerenia inimii si prin darul lui Iisus Hristos si prin silirea de toate in lucrarea ei.
Din rugaciunea graita atent, se face trecerea spre rugaciunea mintala, care se numeste astfel atunci, cand ne atintim spre Dumnezeu numai cu mintea, sau Il vedem pe Dumnezeu.2. Despre rugaciunea mintii. In timpul cand facem rugaciunea mintii, in chip necesar trebuie sa tinem luarea aminte in inima inaintea Domnului. Pe masura osardiei noastre si grijii noastre smerite in rugaciune, daruieste Dumnezeu mintii noastre intaiul dar, care este adunarea si concentrarea in rugaciune! Cand atentia catre Dumnezeu se face neraspandita, atunci ea este o atentie harica, iar propria noastra atentie este intotdeauna silita. De la o asemenea rugaciune mintala se face trecerea spre rugaciunea launtrica a inimii, numai daca este un invatator experimentat, foarte potrivit si liber. Cand suntem uniti cu Dumnezeu prin simtamintele inimii, iar dragostea pentru Dumnezeu ne umple inimile, atunci o astfel de rugaciune se numeste a inimii.3. Despre rugaciunea launtrica a inimii. In Evanghelie scrie: Cine vrea sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine si sa-si ia crucea sa. Daca am aplica aceste cuvinte la lucrarea rugaciunii, atunci ele ar avea urmatoarea semnificatie: cine vrea sa se nevoiasca dupa lege in nevointa rugaciunii, sa se lepede mai intai de voia sa si de propriile intelegeri, iar apoi sa-si aduca osteneala sufleteasca si trupeasca, de care nu scapam in aceasta nevointa. Lasandu-ne in intregime in grija neadormita a lui Dumnezeu, trebuie sa induram in chip smerit si cu blandete aceasta osteneala pentru binele adevarat care se daruieste de la Dumnezeu unui rugator plin de osardie la timpul sau, cand Dumnezeu prin darul sau va pune hotare mintii noastre si o va aseza in chip nemiscat cu pomenirea lui Dumnezeu in inima. Cand o astfel de stare a mintii devine ceva firesc si permanent, primeste la Parinti denumirea unirea mintii cu inima; intr-o astfel de intocmire, mintea nu mai are dorinta sa fie in afara inimii, ci dimpotriva, daca dupa anumite imprejurari sau prin vorba multa ea va fi tinuta in afara de atentia inimii, atunci i se trezeste o neretinuta dorinta sa se intoarca din nou inlauntrul sau cu un fel de sete duhovniceasca si sa se ocupe iarasi cu o osardie cu zidirea casei sale launtrice. Intr-o asemenea intocmire a inimii din capul omului, toate trec inlauntrul inimii si atunci parca o lumina de gand ii lumineaza tot launtrul sau, si orice ar face, ar vorbi, ar cugeta, totul se face cu deplina constiinta si atentie. Atunci el poate vedea lamurit, ce fel de ganduri, ce fel de intentii si dorinti vin spre el si isi sileste cu placere mintea, inima si vointa spre ascultarea de Hristos, pentru indeplinirea oricarei porunci dumnezeiesti si parintesti; dar orice abatere de la ele, el o netezeste prin simtamantul unei...
