Sfântul Nicolae Cabasila – Adormirea Maicii Domnului
OMILIE LA SLAVITA ADORMIRE A PREASFINTEI MAICI A LUI DUMNEZEU SOCOTESC CA NIMENI NU TRECE CU VEDEREA ca nu este nimic mai greu, decat a lua aminte ceea ce trebuie in osteneala de acum. Cat despre mine, imi e greu sa gasesc cuvinte in aceasta zi, cand eu gandesc ca toti oamenii sunt datori Fecioarei []OMILIE LA SLAVITA ADORMIRE A PREASFINTEI MAICI A LUI DUMNEZEUSOCOTESC CA NIMENI NU TRECE CU VEDEREA ca nu este nimic mai greu, decat a lua aminte ceea ce trebuie in osteneala de acum. Cat despre mine, imi e greu sa gasesc cuvinte in aceasta zi, cand eu gandesc ca toti oamenii sunt datori Fecioarei cu fapte atat de mari, caci nu e cu putinta sa nadajduim ca bietele noastre cuvinte sa apropie maretia realitatilor. Deci nimeni sa nu nadajduiasca sa ne plece catre trufie! si, dealtfel, unde ar fi trufia? N-ar fi de bun simt sa te ascunzi in fata infrangerii, dupa ce vei fi fost pus in fata unor lucruri atat de inalte, caci acolo unde nimeni nu poate izbandi, nimeni nu poate fi invinuit de nebagare de seama. i pentru ca mi-am potrivit cuvantul cu puterile mele, ma indrept spre cantarile de proslavire, adaugand doar pe acestea, pe care nu le incerc spre a face cunoscute ascultatorilor darurile celei pe care o cant, si care lor le scapasera caci nimeni nu trece cu vederea ceea ce este bine al tuturor dar este spre folosul sufletului meu faptul ca incerc sa-mi amintesc, atat cat este cu putinta, incepatura mantuirii mele. Caci aceasta este pricina, mi se pare pentru care toti o canta pe Preasfanta. Nimeni n-a putut pune la cale aceasta fapta plina de slava, fara a urmari, in vreun fel acest scop, caci nu doar ca Ea este acum vrednica de toate cantarile noastre, pentru Cel pe Care L-a zamislit, ci era vrednica de acestea chiar mai inainte de a-L fi daruit oamenilor.
Netagaduit ca Fecioara este cea pe care o cantasera proorocii in cantarile lor de Dumnezeu insuflate. Dintotdeauna a ales Dumnezeu un lucru vrednic de cinstire: Casa, Arca ori Cortul Sfant al lui Moise, sau oricare altul dintre aceste lucruri cu care se faleau evreii oricare ar fi numele lor, toate aceste minuni o inchipuiau pe Fecioara; si daca aceste lucruri fiintau, daca ele au fost facute vrednice de cinstire inca de la inceput, este doar pentru a o vesti si a o arata mai inainte oamenilor. Dar ce zic eu? Toate laudele care au putut fi inchinate vreodata oamenilor, care sa fi laudat intregul nostru neam omenesc laolalta sau chiar numai pe cativa dintre noi, trebuie privite ca fiind savarsite in socoteala Fecioarei. Caci nu este, si nu poate fi vrednic de cinste nici un bine, nici mai mic, nici mai mare, care nu a fost dobandit prin aceasta noua Maica si prin zamislirea ei cea noua si nu doar incepand de la aceasta zamislire, ci chiar inainte de ea, pentru timpurile de dinainte ca si pentru cele ce vor urma.
Parga intregii creatiiA ADAR, DACA NOI FACEM TOTUL spre a-L dobandi pe Dumnezeu, si daca acesta este tocmai sfarsitul oricarui bine, aceasta n-ar fi fost cu putinta oamenilor fara darurile pe care ni le daruieste Fecioara. Cum, deci sa nu purtam noi acest folos, daca Ea e pricina de lauda pentru tot ceea ce poate fi cinstit printre oameni pentru ca pricina oricarui bine pentru noi este aceasta unire cu Dumnezeu, pe care noi o datoram Fecioarei? Trebuie, deci sa recunoastem si sa cantam in Ea pricina oricarei frumuseti, pricina a tot ceea ce este vrednic de a fi proslavit si cinstit, si sa rostim cu glas mare ca doar Ei trebuie sa-i inchinam orice binecuvantare. i trebuie sa-i fim cu desavarsire multumitori Preafericitei, chiar si pentru starea noastra, si pentru toate lucrurile fiintei omenesti. Mai mult inca, asemenea si cerul, pamantul, soarele si toate cele cate sunt, toate au venit la viata si toate sunt prin Fecioara Preafericita, in acelasi chip cum roada este cea care a facut sa rasara pomul. Caci, daca noi trebuie sa laudam pomul pentru rodul lui, oricine se bucura de pom a laudat rodul.
Oare cine este cel ce poate nesocoti ca tot ceea ce este de cinste printre fiinte, toata frumusetea si toata gingasia daca-i vreo virtute si ceva care sa merite lauda (Filimon 4, 8), dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel nu le datoram decat Fecioarei?Desi am putea spune ca judecata pe care a indreptat-o Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, cand El spunea ca ele sunt bune si bune foarte (Facere 1,31) este tot o binecuvantare a Fecioarei.
Astfel a fost Ea cantata deja de multa vreme. Aceasta se vede preabine din ceea ce noi am spus deja, si anume ca Preafericita este parga intregii zidiri, si ca aceasta este menirea sa de a fi in lume. Or, intrucat in tot lucrul, roada este cea care duce la viata firea ce se indreapta spre pieire cea care, prin rodnicie, o face sa apara noua, ca la inceput cine a innoit faptura omeneasca? De unde vine aceasta innoire? Cine a preschimbat aceasta lume? Fara indoiala ca, daca cerul a primit noi locuitori, innoiti in fire, Fecioara este cea care i-a dus de pe pamant acolo; iar daca pamantul a fost locuinta Omului Celui nou, a Stapanului Cerului, aceasta s-a intamplat deoarece a rodit nu poama cea veche, spinii si maracinii pacatului (Evrei 6, 8), ci noua floare a dreptatii , Fecioara. Nu doar ca Ea a izgonit pe cele vechi si le-a aratat tuturor cum sa redobandeasca plinatatea vietii, ci chiar cerul primeste prin Ea un trup mai bun, curat de toata intunecarea si intinaciunea, la fel luna, pamantul si stelele. Or, pentru ca nu-i este cu putinta zidirii sa se ridice din intinaciune, cu atat mai putin cu cat fiii lui Dumnezeu nu-si redobandisera slobozenia, a trebuit ca Fecioara sa-i daruiasca rascumpararea acestei libertati, pe Intaiul-Nascut din morti (Coloseni 1, 15-21).
Ea este deci cea care va slobozi pamantul din stricaciune si ii va implini dorinta daruindu-i aceasta nestricaciune pe care el o astepta suspinand (Romani 8, 22), dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel, asa incat, ceea ce I-a spus lui Dumnezeu Proorocul: din rodul lucrurilor Tale se va satura pamantul (Psalm 103,14), inseamna ca rodul la care se face trimitere, si pe care il ravneste pamantul, este Fecioara, caci aceasta este slava aratata de Mantuitorul, de care pamantul se va satura dupa cum spune Scriptura (Psalm 16, 15). i daca ceea ce Scriptura numeste pamant sunt oamenii, si ei sunt cei carora Fecioara le va implini rugaciunile, va veni astfel ziua pe care au ravnit-o Proorocii (Matei 13, 17). Netagaduit este ca la aceasta bucurie, dupa care am tanjit inca de cand am pierdut starea noastra cea dintai, nimeni, nici printre ingeri, nici printre oameni n-au putut sa ne calauzeasca. Fara a putea gasi prin noi insine calea intoarcerii, am cazut inca mai jos, plangand cu vaiete, fara a mai dori altceva. Or, de aceasta bucurie singura Fecioara ne-a ingaduit sa ne bucuram, numai Ea ne-a implinit dorinta, unindu-ne cu Cel Care este Singurul vrednic de a fi dorit si o data uniti cu El nu mai putem cauta nimic altceva si aceasta printr-o asemenea unire prin care ne aflam in partasie cu El, nu printr-un chip de a trai, nici printr-un anume loc, ci prin insasi firea noastra. i chiar mai mult, Ea n-a daruit mila sa doar oamenilor si acestei lumi, ca si cum ar fi ingradit cerul ca margine a binefacerilor sale, ci a intrecut cerul si l-a acoperit cu slava sa (Avacum 3, 3). Intr-adevar, vremurile s-au plinit chiar si pentru ingeri, pentru incepatorii si Stapanii si lumina a rasarit pentru ei, caci Ea le-a ingaduit sa ajunga inca mai intelepti si mai curati ca inainte si sa cunoasca mai bine bunatatea si intelepciunea lui Dumnezeu. Caci, prin Ea, incepatoriile si Puterile au putut cunoaste intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, precum si adancimea bogatiei, a intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu6, ca si cum ei au avut toti nevoie, pentru a vedea de ochii sau de lumina Preafericitei. Ea singura este calauza oricarui suflet si a oricarui duh catre adevarul lui Dumnezeu.6 Acest citat intareste: Efeseni 3, 10; Romani 11, 33.
Astfel, Fecioara a putut plasmui un cer nou si un pamant nou (Apocalipsa 21, 1) sau, mai bine zis, este Ea insasi acest cer nou si pamant nou: pamant pentru ca Ea vine de aici si nou, pentru ca nu i-a urmat pe stramosii sai, nici n-a mostenit plamada cea veche, caci Ea este cea care, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel, infatiseaza noua framantatura (Romani 11, 16), si face incepatura unui neam nou. i cine nu stie de ce este Ea cer? si inca un cer nou, caci este dincolo de toate cele vechi, fiind fara asemanare deasupra oricarei intinaciuni, si ca atat in vechime, cat si mai de curand, precum si in aceste zile mai din urma, Ea a fost daruita oamenilor dupa fagaduinta dumnezeiasca pe care ne-a lasat-o Isaia: Eu va voi da un cer nou si un pamant nou (Isaia 65, 17). Sau, daca voiti, Fecioara este un pamant si un cer minunat si mai presus de fire, intrucat s-a ridicat deasupra pamantului si a intrecut cerul in maretie si in neprihanire. In maretie, pentru ca a cuprins pe Cel necuprins in neprihanire, pentru ca de ceea ce nu le era ingaduit oamenilor sa vada cu ochii, numai daca s-ar fi sfasiat si s-ar fi intredeschis cerurile, acum nimic nu-i mai poate impiedica sa se bucure. Mai mult chiar, Ea ii calauzeste pe cei care suie catre Dumnezeu, chiar atunci cand cerul este piedica. Atunci cand acesta nu mai poate sa mijloceasca, daca Fecioara nu ar starui la Dumnezeu pentru oameni, n-ar fi cu putinta celor de aici, de jos sa se impartaseasca de cele de dincolo.
Ori, este bine stiut ca cerul nu a putut suferi stralucirea Dumnezeirii si s-a deschis la trecerea Lui, caci de indata ce Duhul Se pogori asupra Celui deopotriva in slava cu El, slavitul Ioan vazu cerurile deschizandu-se (Marcu 1, 10). Dar cand Duhul Se pogori asupra Preafericitei (Luca 1, 35), Ea s-a putut bucura de o pace inca mai mare, aceeasi despre care Sfantul Apostol Pavel spunea ca ea covarseste orice minte (Filipeni 4,7). Fecioara a devenit mai presus de fire locasul Ipostasului Mantuitorului Insusi, Care nu cunoaste totusi marginire. Ea L-a purtat cu usurinta pana la vremea randuita si L-a nascut fara dureri. De asemenea, ceea ce Proorocul numeste cerul cerurilor si care i se cuvine doar lui Dumnezeu, caci cerul cerurilor este al Domnului (Psalm 113, 24)7 este Fecioara Preafericita. Cerul insusi nu e curat inaintea ochilor Sai (Iov 15, 15), este spus, in timp ce aceea care sta langa Domnul (Psalm 44, 11), nu doar ca e curata de orice rau, ci e frumoasa, si nu doar frumoasa, ci preafrumoasa caci tu esti intru totul frumoasa (Cantarea Cantarilor 4, 7). Or, aici judecata nu este omeneasca, ci Dumnezeu Insusi este Cel Care o marturiseste frumoasa pe Preafericita, si inca intru glasul mare al minunarii: ce frumoasa esti tu, draga Mea! (Cantarea Cantarilor 1, 14 si 4, 1). i totusi, dupa Scriptura toate faptele dreptatii omenesti sunt mai intinate decat un vesmant lepadat, inaintea lui Dumnezeu (Isaia 64,5), si ele sunt numite rautate. Vedem, astfel cum dreptatea Fecioarei iese din marginirile omenesti si le intrece, si asta nu putin sau mult, ci, pentru a cuprinde acestea intr-un chip de pilda, Ea intrece intr-atat firea de rand, incat nici ca se poate masura departarea.
Impacarea muritorilorDIN ACEASTA PRICINA a acoperit Ea toata rautatea omeneasca, aratand ca oamenii erau vrednici de a se uni cu Dumnezeu si pamantul de a fi salasul Domnului. Toti s-au abatut impreuna netrebnici s-au facut; nu este cel ce face bunatate, nu este pana la unul. Unele versiuni ale Psalmilor cuprind expresia cerul cerului abatut, impreuna netrebnici s-au facut (Psalm 13, 3), nici unul nu putea veni in ajutor neamului nostru aflat in primejdie, nici sa opreasca noianul pacatului. Nici preotii, nici judecatorii, nici adunarea Proorocilor, nici toti cei care erau de partea lui Dumnezeu si de la care se putea astepta vreo indreptare pentru neamul nostru, nici unul dintre acestia nu putea face nimic pentru ceilalti, caci ei nu s-au putut arata pe ei insisi lipsiti de orice vina, nici de orice pedeapsa, si atunci cand au parasit aceasta lume au fost inghititi de iad. Tot asa era cu neputinta ca si noi sa ne reintoarcem la viata cea dintai, caci oamenii nu-si puteau fi de ajuns lor insisi. ingerii, cerand cu noi si pentru noi binele nostru se opinteau sa lupte alaturi de noi, insa multimea relelor noastre i-a biruit; iar Singurul a Carui suferinta era de trebuinta era urat de oameni din pricina pacatelor lor. Caci El a privit pe pamant, si nu era nimeni care sa aibe minte, care sa caute pe Dumnezeu (Psalm 13, 2-3). Pamantul era atunci ca un trup doborat de boala, in care cel care ar fi vrut sa-1 ingrijeasca nu ar mai fi gasit nimic din care sa-i fi redobandit sfintenia (Isaia 1, 5-6). Ori, in dragostea Sa pentru om, Dumnezeu voia pentru noi mantuirea, dar nu avea pe nimeni cu care sa inceapa, dupa dreptate, impartirea milei Sale. Caci acolo e Legea dreptatii dumnezeiesti: binefacerile care imbunatatesc firea noastra uneori chiar fara ca noi sa voim , dar care ridica si vointa noastra si miscarile launtrice, care fac sa Se salasluiasca Dumnezeu in noi si care ne dau pacea care vine dintru inaltime; cu adevarat mari sunt aceste binefaceri. Ele intrec orice nadejde omeneasca, dar nu sunt daruite tuturor, ci acelora carora le-a fost dinainte dat sa-si aduca partea lor de osteneala. De aceea, inainte ca Domnul sa Se pogoare, inainte ca El sa implineasca tainele care duceau inapoi, la starea ei dintru inceput vointa noastra cazuta din dragostea lui Dumnezeu, era nevoie de o dreptate omeneasca, nu doar atat cat era de trebuinta pentru a fi pe potriva rautatii, ci in chip miraculos mai mare. Astfel trebuia sa se inlature firea cea rea si sa se stearga rusinea pacatului, si asa trebuia stavilita furia vrajmasului, pentru ca Dumnezeu sa intinda mana oamenilor spre impacare.
Asa stateau lucrurile, si Fecioara a daruit lumii aceasta minunata dreptate. Ea a fost pentru noi ca o curatire si o ispasire, curatind intreg neamul nostru. Ca un suvoi de lumina, sau ca o vapaie, Ea a impartasit din propria sa stralucire tuturor celor de care s-a apropiat. Asa dupa cum lumina de aici apare ca frumusete a lucrurilor vazute, insa ea n-a fost data tuturor acestor lucruri, ci numai soarelui, tot asa frumusetea oamenilor si toata nobletea firii lor, harul cu care se impodobea firea inainte de a cadea de la Dumnezeu si pe care l-ar fi pastrat inca, daca ar fi pazit Legea Sa si dreptatea pe care o avea si pe care trebuia s-o pastreze dar pe care n-o mai are sunt impreunate doar in Fecioara. Ea este cea care i-a indreptat pe toti oamenii (Romani 5,18-19), ceea ce si Sfantul Apostol Pavel a spus despre Mantuitorul, si Ea a fost ca o comoara, sau mai bine zis ca un izvor, sau altceva, pentru care nu mai gasesc cuvinte, al temeliei sfinteniei oamenilor.
De aceea, dintre oamenii tuturor veacurilor, Ea singura a putut locui in Sfanta Sfintelor, daruita ca jertfa inaintemergatoare si curatitoare, inaintea Marii Jertfe aduse pentru intregul neam omenesc. In acest fel a intrat Iisus ca inaintemergator in Sfanta Sfintelor (Evrei 6,20; 9,12) si asa a patruns Preafericita inaintea Mantuitorului, dincolo de catapeteasma Sfintei Sfintelor, aducandu-se Tatalui. Hristos a desavarsit impacarea Tatalui cu oamenii, murind pe Cruce, dar aceasta s-a intamplat pentru ca Preafericita, infatisandu-se lui Dumnezeu, il facuse deja sa Se plece intr-atat spre impacare, incat a trimis un impaciuitor printre oameni, facand din Acest Mijlocitor un Frate al celor pentru care El trebuia sa ajunga pana la Dumnezeu, pentru a-i putea cere ca pe unii din acelasi neam cu Sine. Caci El trebuia sa se faca in toate asemanator fratilor Sai, pentru a deveni milostiv si credincios arhiereu in cele catre Dumnezeu, pentru curatirea pacatelor poporului (Evrei 2, 17). Avand amandoua firile in Ipostasul Sau unic fiind si ceea ce suntem noi, si ceea ce este Dumnezeu El S-a facut partas fiecarei firi, si deci ca unire a lui Dumnezeu cu oamenii, impacare si pace si dragoste si tot ce se revarsa dintru acestea.
Preafericita este pe de o parte o faptura omeneasca, prin cei din care isi trage obarsia; dar pe de alta parte Ea se inrudeste cu Dumnezeu vreau sa zic prin dreptatea sa mai presus de fire. In ceea ce este om, Ea le face cinste oamenilor si, prin cealalta parte, Il indeamna pe Dumnezeu sa-i iubeasca pe oameni, biruindu-L prin frumusetea Ei. Or, Mantuitorul a platit rascumpararea cu care noi eram datori, caci nu se vadea nimic de care El sa fie vinovat, intrucat El n-a savarsit nici un pacat (1 Petru 2, 22), dar le-a purtat pe ale noastre si a patimit pentru noi (Isaia 53,4). A fost de ajuns suferinta unuia Singur Care nu cunostea nici o nedreptate tinand loc de rascumparare, pentru a-i slobozi pe oameni de toate greselile lor, trecand cu vederea toata nepasarea si imprastierea mintii lor. Unica si singura printre toti oamenii, Preafericita, daruind un suflet vrednic de Dumnezeu a putut lua apararea celorlalti.
De aceea Ea a fost singura pe care Dumnezeu a numit-o Preafericita, intre toti cei carora le-a vorbit odinioara in multe feluri si in multe chipuri. Caci n-a fost nimeni care sa fie atat de slobod de pacat pentru a putea fi dezrobit de rascumparare, intr-adevar, Dumnezeu ne-a osandit pe toti la suferinta si la chinuri, atat de mare era pedeapsa oamenilor pentru ca au incalcat legea bucuriei si a pacii. Dar, socotind-o pe Preafericita vrednica de a se bucura si de a fi numita plina de har si binecuvantata (Luca 1, 28), Domnul a aratat ca nu este oaresce de care El sa fie prihanit din toate cele de care firea omeneasca s-a facut vinovata.
Unirea cu DumnezeuERA DE NEAPARATA TREBUIN A ca aceasta noua jertfa, care ne pregatea pentru multimea curatirilor de care aveam nevoie sa fie neprihanita si sfanta. Caci daca altarul care este izvodul si chipul darurilor Fecioarei este Sfanta Sfintelor, ce nume s-ar cuveni sa-i dam acesteia intru adevar? Cu adevarat, altarul este cu mult mai prejos decat Fecioara, ale carei umbra si chip ii sunt, fiind ca la o departare cu neputinta de masurat. Caci, zice Sfantul Apostol Pavel, Heruvimii acopera altarul cu umbra lor (Evrei 9, 5); dar pe Cea vrednica de toata slava nu sunt Heruvimii cei care au acoperit-o, nici altii care sunt mai mari decat ei, ci insusi Acela Caruia ii slujesc, este puterea Celui Preainalt cea care a umbrit-o, cum a marturisit Gavriil. De altfel, jertfa este mai sfanta decat altarul, caci prin jertfa este slavit acela, si cea care ii daruieste sfintenia este stropirea cu sange, insa Fecioara Preafericita, este cu atat mai sfanta decat orice jertfa, incat nici nu se poate spune. Caci sangele acestei noi jertfe nu este doar primit de altar si mistuit de foc, ci Dumnezeu Insusi este Cel Care l-a luat asupra Lui si care S-a invesmantat cu el, precum cu haina mantuirii si cu vesmantul bucuriei (Isaia 61, 10), pentru a-i pazi pe oameni de tot raul si de toata chinuirea. Nu S-a rusinat sa Se invesmanteze astfel. i-a facut din aceasta o pricina de slava si de vrednicie imparateasca, si atunci cand, luandu- i asupra aceasta hlamida, S-a aflat in partasie cu oamenii, traind...
Netagaduit ca Fecioara este cea pe care o cantasera proorocii in cantarile lor de Dumnezeu insuflate. Dintotdeauna a ales Dumnezeu un lucru vrednic de cinstire: Casa, Arca ori Cortul Sfant al lui Moise, sau oricare altul dintre aceste lucruri cu care se faleau evreii oricare ar fi numele lor, toate aceste minuni o inchipuiau pe Fecioara; si daca aceste lucruri fiintau, daca ele au fost facute vrednice de cinstire inca de la inceput, este doar pentru a o vesti si a o arata mai inainte oamenilor. Dar ce zic eu? Toate laudele care au putut fi inchinate vreodata oamenilor, care sa fi laudat intregul nostru neam omenesc laolalta sau chiar numai pe cativa dintre noi, trebuie privite ca fiind savarsite in socoteala Fecioarei. Caci nu este, si nu poate fi vrednic de cinste nici un bine, nici mai mic, nici mai mare, care nu a fost dobandit prin aceasta noua Maica si prin zamislirea ei cea noua si nu doar incepand de la aceasta zamislire, ci chiar inainte de ea, pentru timpurile de dinainte ca si pentru cele ce vor urma.
Parga intregii creatiiA ADAR, DACA NOI FACEM TOTUL spre a-L dobandi pe Dumnezeu, si daca acesta este tocmai sfarsitul oricarui bine, aceasta n-ar fi fost cu putinta oamenilor fara darurile pe care ni le daruieste Fecioara. Cum, deci sa nu purtam noi acest folos, daca Ea e pricina de lauda pentru tot ceea ce poate fi cinstit printre oameni pentru ca pricina oricarui bine pentru noi este aceasta unire cu Dumnezeu, pe care noi o datoram Fecioarei? Trebuie, deci sa recunoastem si sa cantam in Ea pricina oricarei frumuseti, pricina a tot ceea ce este vrednic de a fi proslavit si cinstit, si sa rostim cu glas mare ca doar Ei trebuie sa-i inchinam orice binecuvantare. i trebuie sa-i fim cu desavarsire multumitori Preafericitei, chiar si pentru starea noastra, si pentru toate lucrurile fiintei omenesti. Mai mult inca, asemenea si cerul, pamantul, soarele si toate cele cate sunt, toate au venit la viata si toate sunt prin Fecioara Preafericita, in acelasi chip cum roada este cea care a facut sa rasara pomul. Caci, daca noi trebuie sa laudam pomul pentru rodul lui, oricine se bucura de pom a laudat rodul.
Oare cine este cel ce poate nesocoti ca tot ceea ce este de cinste printre fiinte, toata frumusetea si toata gingasia daca-i vreo virtute si ceva care sa merite lauda (Filimon 4, 8), dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel nu le datoram decat Fecioarei?Desi am putea spune ca judecata pe care a indreptat-o Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, cand El spunea ca ele sunt bune si bune foarte (Facere 1,31) este tot o binecuvantare a Fecioarei.
Astfel a fost Ea cantata deja de multa vreme. Aceasta se vede preabine din ceea ce noi am spus deja, si anume ca Preafericita este parga intregii zidiri, si ca aceasta este menirea sa de a fi in lume. Or, intrucat in tot lucrul, roada este cea care duce la viata firea ce se indreapta spre pieire cea care, prin rodnicie, o face sa apara noua, ca la inceput cine a innoit faptura omeneasca? De unde vine aceasta innoire? Cine a preschimbat aceasta lume? Fara indoiala ca, daca cerul a primit noi locuitori, innoiti in fire, Fecioara este cea care i-a dus de pe pamant acolo; iar daca pamantul a fost locuinta Omului Celui nou, a Stapanului Cerului, aceasta s-a intamplat deoarece a rodit nu poama cea veche, spinii si maracinii pacatului (Evrei 6, 8), ci noua floare a dreptatii , Fecioara. Nu doar ca Ea a izgonit pe cele vechi si le-a aratat tuturor cum sa redobandeasca plinatatea vietii, ci chiar cerul primeste prin Ea un trup mai bun, curat de toata intunecarea si intinaciunea, la fel luna, pamantul si stelele. Or, pentru ca nu-i este cu putinta zidirii sa se ridice din intinaciune, cu atat mai putin cu cat fiii lui Dumnezeu nu-si redobandisera slobozenia, a trebuit ca Fecioara sa-i daruiasca rascumpararea acestei libertati, pe Intaiul-Nascut din morti (Coloseni 1, 15-21).
Ea este deci cea care va slobozi pamantul din stricaciune si ii va implini dorinta daruindu-i aceasta nestricaciune pe care el o astepta suspinand (Romani 8, 22), dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel, asa incat, ceea ce I-a spus lui Dumnezeu Proorocul: din rodul lucrurilor Tale se va satura pamantul (Psalm 103,14), inseamna ca rodul la care se face trimitere, si pe care il ravneste pamantul, este Fecioara, caci aceasta este slava aratata de Mantuitorul, de care pamantul se va satura dupa cum spune Scriptura (Psalm 16, 15). i daca ceea ce Scriptura numeste pamant sunt oamenii, si ei sunt cei carora Fecioara le va implini rugaciunile, va veni astfel ziua pe care au ravnit-o Proorocii (Matei 13, 17). Netagaduit este ca la aceasta bucurie, dupa care am tanjit inca de cand am pierdut starea noastra cea dintai, nimeni, nici printre ingeri, nici printre oameni n-au putut sa ne calauzeasca. Fara a putea gasi prin noi insine calea intoarcerii, am cazut inca mai jos, plangand cu vaiete, fara a mai dori altceva. Or, de aceasta bucurie singura Fecioara ne-a ingaduit sa ne bucuram, numai Ea ne-a implinit dorinta, unindu-ne cu Cel Care este Singurul vrednic de a fi dorit si o data uniti cu El nu mai putem cauta nimic altceva si aceasta printr-o asemenea unire prin care ne aflam in partasie cu El, nu printr-un chip de a trai, nici printr-un anume loc, ci prin insasi firea noastra. i chiar mai mult, Ea n-a daruit mila sa doar oamenilor si acestei lumi, ca si cum ar fi ingradit cerul ca margine a binefacerilor sale, ci a intrecut cerul si l-a acoperit cu slava sa (Avacum 3, 3). Intr-adevar, vremurile s-au plinit chiar si pentru ingeri, pentru incepatorii si Stapanii si lumina a rasarit pentru ei, caci Ea le-a ingaduit sa ajunga inca mai intelepti si mai curati ca inainte si sa cunoasca mai bine bunatatea si intelepciunea lui Dumnezeu. Caci, prin Ea, incepatoriile si Puterile au putut cunoaste intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu, precum si adancimea bogatiei, a intelepciunii si stiintei lui Dumnezeu6, ca si cum ei au avut toti nevoie, pentru a vedea de ochii sau de lumina Preafericitei. Ea singura este calauza oricarui suflet si a oricarui duh catre adevarul lui Dumnezeu.6 Acest citat intareste: Efeseni 3, 10; Romani 11, 33.
Astfel, Fecioara a putut plasmui un cer nou si un pamant nou (Apocalipsa 21, 1) sau, mai bine zis, este Ea insasi acest cer nou si pamant nou: pamant pentru ca Ea vine de aici si nou, pentru ca nu i-a urmat pe stramosii sai, nici n-a mostenit plamada cea veche, caci Ea este cea care, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel, infatiseaza noua framantatura (Romani 11, 16), si face incepatura unui neam nou. i cine nu stie de ce este Ea cer? si inca un cer nou, caci este dincolo de toate cele vechi, fiind fara asemanare deasupra oricarei intinaciuni, si ca atat in vechime, cat si mai de curand, precum si in aceste zile mai din urma, Ea a fost daruita oamenilor dupa fagaduinta dumnezeiasca pe care ne-a lasat-o Isaia: Eu va voi da un cer nou si un pamant nou (Isaia 65, 17). Sau, daca voiti, Fecioara este un pamant si un cer minunat si mai presus de fire, intrucat s-a ridicat deasupra pamantului si a intrecut cerul in maretie si in neprihanire. In maretie, pentru ca a cuprins pe Cel necuprins in neprihanire, pentru ca de ceea ce nu le era ingaduit oamenilor sa vada cu ochii, numai daca s-ar fi sfasiat si s-ar fi intredeschis cerurile, acum nimic nu-i mai poate impiedica sa se bucure. Mai mult chiar, Ea ii calauzeste pe cei care suie catre Dumnezeu, chiar atunci cand cerul este piedica. Atunci cand acesta nu mai poate sa mijloceasca, daca Fecioara nu ar starui la Dumnezeu pentru oameni, n-ar fi cu putinta celor de aici, de jos sa se impartaseasca de cele de dincolo.
Ori, este bine stiut ca cerul nu a putut suferi stralucirea Dumnezeirii si s-a deschis la trecerea Lui, caci de indata ce Duhul Se pogori asupra Celui deopotriva in slava cu El, slavitul Ioan vazu cerurile deschizandu-se (Marcu 1, 10). Dar cand Duhul Se pogori asupra Preafericitei (Luca 1, 35), Ea s-a putut bucura de o pace inca mai mare, aceeasi despre care Sfantul Apostol Pavel spunea ca ea covarseste orice minte (Filipeni 4,7). Fecioara a devenit mai presus de fire locasul Ipostasului Mantuitorului Insusi, Care nu cunoaste totusi marginire. Ea L-a purtat cu usurinta pana la vremea randuita si L-a nascut fara dureri. De asemenea, ceea ce Proorocul numeste cerul cerurilor si care i se cuvine doar lui Dumnezeu, caci cerul cerurilor este al Domnului (Psalm 113, 24)7 este Fecioara Preafericita. Cerul insusi nu e curat inaintea ochilor Sai (Iov 15, 15), este spus, in timp ce aceea care sta langa Domnul (Psalm 44, 11), nu doar ca e curata de orice rau, ci e frumoasa, si nu doar frumoasa, ci preafrumoasa caci tu esti intru totul frumoasa (Cantarea Cantarilor 4, 7). Or, aici judecata nu este omeneasca, ci Dumnezeu Insusi este Cel Care o marturiseste frumoasa pe Preafericita, si inca intru glasul mare al minunarii: ce frumoasa esti tu, draga Mea! (Cantarea Cantarilor 1, 14 si 4, 1). i totusi, dupa Scriptura toate faptele dreptatii omenesti sunt mai intinate decat un vesmant lepadat, inaintea lui Dumnezeu (Isaia 64,5), si ele sunt numite rautate. Vedem, astfel cum dreptatea Fecioarei iese din marginirile omenesti si le intrece, si asta nu putin sau mult, ci, pentru a cuprinde acestea intr-un chip de pilda, Ea intrece intr-atat firea de rand, incat nici ca se poate masura departarea.
Impacarea muritorilorDIN ACEASTA PRICINA a acoperit Ea toata rautatea omeneasca, aratand ca oamenii erau vrednici de a se uni cu Dumnezeu si pamantul de a fi salasul Domnului. Toti s-au abatut impreuna netrebnici s-au facut; nu este cel ce face bunatate, nu este pana la unul. Unele versiuni ale Psalmilor cuprind expresia cerul cerului abatut, impreuna netrebnici s-au facut (Psalm 13, 3), nici unul nu putea veni in ajutor neamului nostru aflat in primejdie, nici sa opreasca noianul pacatului. Nici preotii, nici judecatorii, nici adunarea Proorocilor, nici toti cei care erau de partea lui Dumnezeu si de la care se putea astepta vreo indreptare pentru neamul nostru, nici unul dintre acestia nu putea face nimic pentru ceilalti, caci ei nu s-au putut arata pe ei insisi lipsiti de orice vina, nici de orice pedeapsa, si atunci cand au parasit aceasta lume au fost inghititi de iad. Tot asa era cu neputinta ca si noi sa ne reintoarcem la viata cea dintai, caci oamenii nu-si puteau fi de ajuns lor insisi. ingerii, cerand cu noi si pentru noi binele nostru se opinteau sa lupte alaturi de noi, insa multimea relelor noastre i-a biruit; iar Singurul a Carui suferinta era de trebuinta era urat de oameni din pricina pacatelor lor. Caci El a privit pe pamant, si nu era nimeni care sa aibe minte, care sa caute pe Dumnezeu (Psalm 13, 2-3). Pamantul era atunci ca un trup doborat de boala, in care cel care ar fi vrut sa-1 ingrijeasca nu ar mai fi gasit nimic din care sa-i fi redobandit sfintenia (Isaia 1, 5-6). Ori, in dragostea Sa pentru om, Dumnezeu voia pentru noi mantuirea, dar nu avea pe nimeni cu care sa inceapa, dupa dreptate, impartirea milei Sale. Caci acolo e Legea dreptatii dumnezeiesti: binefacerile care imbunatatesc firea noastra uneori chiar fara ca noi sa voim , dar care ridica si vointa noastra si miscarile launtrice, care fac sa Se salasluiasca Dumnezeu in noi si care ne dau pacea care vine dintru inaltime; cu adevarat mari sunt aceste binefaceri. Ele intrec orice nadejde omeneasca, dar nu sunt daruite tuturor, ci acelora carora le-a fost dinainte dat sa-si aduca partea lor de osteneala. De aceea, inainte ca Domnul sa Se pogoare, inainte ca El sa implineasca tainele care duceau inapoi, la starea ei dintru inceput vointa noastra cazuta din dragostea lui Dumnezeu, era nevoie de o dreptate omeneasca, nu doar atat cat era de trebuinta pentru a fi pe potriva rautatii, ci in chip miraculos mai mare. Astfel trebuia sa se inlature firea cea rea si sa se stearga rusinea pacatului, si asa trebuia stavilita furia vrajmasului, pentru ca Dumnezeu sa intinda mana oamenilor spre impacare.
Asa stateau lucrurile, si Fecioara a daruit lumii aceasta minunata dreptate. Ea a fost pentru noi ca o curatire si o ispasire, curatind intreg neamul nostru. Ca un suvoi de lumina, sau ca o vapaie, Ea a impartasit din propria sa stralucire tuturor celor de care s-a apropiat. Asa dupa cum lumina de aici apare ca frumusete a lucrurilor vazute, insa ea n-a fost data tuturor acestor lucruri, ci numai soarelui, tot asa frumusetea oamenilor si toata nobletea firii lor, harul cu care se impodobea firea inainte de a cadea de la Dumnezeu si pe care l-ar fi pastrat inca, daca ar fi pazit Legea Sa si dreptatea pe care o avea si pe care trebuia s-o pastreze dar pe care n-o mai are sunt impreunate doar in Fecioara. Ea este cea care i-a indreptat pe toti oamenii (Romani 5,18-19), ceea ce si Sfantul Apostol Pavel a spus despre Mantuitorul, si Ea a fost ca o comoara, sau mai bine zis ca un izvor, sau altceva, pentru care nu mai gasesc cuvinte, al temeliei sfinteniei oamenilor.
De aceea, dintre oamenii tuturor veacurilor, Ea singura a putut locui in Sfanta Sfintelor, daruita ca jertfa inaintemergatoare si curatitoare, inaintea Marii Jertfe aduse pentru intregul neam omenesc. In acest fel a intrat Iisus ca inaintemergator in Sfanta Sfintelor (Evrei 6,20; 9,12) si asa a patruns Preafericita inaintea Mantuitorului, dincolo de catapeteasma Sfintei Sfintelor, aducandu-se Tatalui. Hristos a desavarsit impacarea Tatalui cu oamenii, murind pe Cruce, dar aceasta s-a intamplat pentru ca Preafericita, infatisandu-se lui Dumnezeu, il facuse deja sa Se plece intr-atat spre impacare, incat a trimis un impaciuitor printre oameni, facand din Acest Mijlocitor un Frate al celor pentru care El trebuia sa ajunga pana la Dumnezeu, pentru a-i putea cere ca pe unii din acelasi neam cu Sine. Caci El trebuia sa se faca in toate asemanator fratilor Sai, pentru a deveni milostiv si credincios arhiereu in cele catre Dumnezeu, pentru curatirea pacatelor poporului (Evrei 2, 17). Avand amandoua firile in Ipostasul Sau unic fiind si ceea ce suntem noi, si ceea ce este Dumnezeu El S-a facut partas fiecarei firi, si deci ca unire a lui Dumnezeu cu oamenii, impacare si pace si dragoste si tot ce se revarsa dintru acestea.
Preafericita este pe de o parte o faptura omeneasca, prin cei din care isi trage obarsia; dar pe de alta parte Ea se inrudeste cu Dumnezeu vreau sa zic prin dreptatea sa mai presus de fire. In ceea ce este om, Ea le face cinste oamenilor si, prin cealalta parte, Il indeamna pe Dumnezeu sa-i iubeasca pe oameni, biruindu-L prin frumusetea Ei. Or, Mantuitorul a platit rascumpararea cu care noi eram datori, caci nu se vadea nimic de care El sa fie vinovat, intrucat El n-a savarsit nici un pacat (1 Petru 2, 22), dar le-a purtat pe ale noastre si a patimit pentru noi (Isaia 53,4). A fost de ajuns suferinta unuia Singur Care nu cunostea nici o nedreptate tinand loc de rascumparare, pentru a-i slobozi pe oameni de toate greselile lor, trecand cu vederea toata nepasarea si imprastierea mintii lor. Unica si singura printre toti oamenii, Preafericita, daruind un suflet vrednic de Dumnezeu a putut lua apararea celorlalti.
De aceea Ea a fost singura pe care Dumnezeu a numit-o Preafericita, intre toti cei carora le-a vorbit odinioara in multe feluri si in multe chipuri. Caci n-a fost nimeni care sa fie atat de slobod de pacat pentru a putea fi dezrobit de rascumparare, intr-adevar, Dumnezeu ne-a osandit pe toti la suferinta si la chinuri, atat de mare era pedeapsa oamenilor pentru ca au incalcat legea bucuriei si a pacii. Dar, socotind-o pe Preafericita vrednica de a se bucura si de a fi numita plina de har si binecuvantata (Luca 1, 28), Domnul a aratat ca nu este oaresce de care El sa fie prihanit din toate cele de care firea omeneasca s-a facut vinovata.
Unirea cu DumnezeuERA DE NEAPARATA TREBUIN A ca aceasta noua jertfa, care ne pregatea pentru multimea curatirilor de care aveam nevoie sa fie neprihanita si sfanta. Caci daca altarul care este izvodul si chipul darurilor Fecioarei este Sfanta Sfintelor, ce nume s-ar cuveni sa-i dam acesteia intru adevar? Cu adevarat, altarul este cu mult mai prejos decat Fecioara, ale carei umbra si chip ii sunt, fiind ca la o departare cu neputinta de masurat. Caci, zice Sfantul Apostol Pavel, Heruvimii acopera altarul cu umbra lor (Evrei 9, 5); dar pe Cea vrednica de toata slava nu sunt Heruvimii cei care au acoperit-o, nici altii care sunt mai mari decat ei, ci insusi Acela Caruia ii slujesc, este puterea Celui Preainalt cea care a umbrit-o, cum a marturisit Gavriil. De altfel, jertfa este mai sfanta decat altarul, caci prin jertfa este slavit acela, si cea care ii daruieste sfintenia este stropirea cu sange, insa Fecioara Preafericita, este cu atat mai sfanta decat orice jertfa, incat nici nu se poate spune. Caci sangele acestei noi jertfe nu este doar primit de altar si mistuit de foc, ci Dumnezeu Insusi este Cel Care l-a luat asupra Lui si care S-a invesmantat cu el, precum cu haina mantuirii si cu vesmantul bucuriei (Isaia 61, 10), pentru a-i pazi pe oameni de tot raul si de toata chinuirea. Nu S-a rusinat sa Se invesmanteze astfel. i-a facut din aceasta o pricina de slava si de vrednicie imparateasca, si atunci cand, luandu- i asupra aceasta hlamida, S-a aflat in partasie cu oamenii, traind...
