Dragostea pentru vrăjmaşi după Sfântul Siluan Atonitul
Prof. GHEORGHIOS I. MANTZARIDIS Dragostea ocupa locul central in crestinism caracterizand felul de a fi al lui Dumnezeu si firea Lui Dumnezeu care este iubire, comuniune de persoane, Treime de o fiinta si nedespartita. Iar iubirea lui Dumnezeu se descopera lumii prin energiile Lui. Creatia lumii, conservarea ei si intreaga lucrare a iconomiei lui Dumnezeu, []Prof. GHEORGHIOS I. MANTZARIDISDragostea ocupa locul central in crestinism caracterizand felul de a fi al lui Dumnezeu si firea Lui Dumnezeu care este iubire, comuniune de persoane, Treime de o fiinta si nedespartita. Iar iubirea lui Dumnezeu se descopera lumii prin energiile Lui. Creatia lumii, conservarea ei si intreaga lucrare a iconomiei lui Dumnezeu, care culmineaza cu intruparea lui Hristos, este lucrare a iubirii dumnezeiesti. Omul, ca faptura dupa icoana si asemanarea lui Dumnezeu, oglindeste in natura, in firea lui, dumnezeiasca dragoste, desavarsindu-se prin participarea si altoirea lui iubirii dumnezeiesti.
Teama si emotie cuprind sufletul meu, atunci cand vreau sa scriu despre dragostea lui Dumnezeu zice Sfantul Siluan Atonitul. Inima mea este saraca si nu are puterea sa descrie iubirea Domnului. Daca Sfantul Siluan este stapanit de asemenea sentimente, cand voieste sa scrie despre dragostea lui Dumnezeu, ce ar trebui sa se intample cu noi cand incercam sa ne apropiem de un asemenea subiect. Din moment ce, totusi, iubirea are un loc central in credinta noastra, si in masura in care aceasta caracterizeaza firea lui Dumnezeu s-ar cuveni sa o caracterizeze si pe a noastra, fie si intr-o forma mai nedeslusita, avand datoria sa o cercetam, pe cat ne este cu putinta, ajutati de experienta si didascalia Parintilor Bisericii noastre, si in mod special a Sfantului Siluan Atonitul, care a vorbit cu atata insistenta despre iubirea fata de vrajmasi.
Parintele Sofronie, fiu duhovnicesc si biograf al Sfantului Siluan, in deja clasica lucrare, Sfantul Siluan Atonitul, scrie referitor la acesta, ca impartea oamenii, nu in dusmani sau prieteni, ci in cati l-au cunoscut pe Dumnezeu si cati inca nu-L cunosc 1. Constiinta universala si catholica a acestui monah atonit nu trebuia sa imparta deofiintimea umanitatii in prieteneasca sau dusmanoasa, si sa excluda in acest mod universalitatea omului. Iubirea crestina, ca autentica si adevarata iubire, cuprinde si pe dusmani. Iar aceasta iubire asimileaza pe om lui Dumnezeu.
Cine iubeste pe Dumnezeu, tine poruncile Lui. Iar implinirea poruncilor lui Dumnezeu se rezuma in implinirea dublei porunci a iubirii: iubeste pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este prima si marea porunca. A doua, si la fel cu cea dintai, iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se atarna toata legea si profetii (Matei 22, 37 40).
Prioritatea apartine iubirii de Dumnezeu. Iubirea aceasta cultiva si iubirea de aproapele. Dar si iubirea de aproapele duce la iubirea de Dumnezeu. Astfel, iubirea de Dumnezeu se impleteste indestructibil cu iubirea de aproapele. In realitate este vorba de o singura iubire cu dubla energie, care se imparte indivizibil la Dumnezeu si la aproapele. Dupa cum ramarca si parintele Sofronie, iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele alcatuiesc o singura viata. Pentru aceasta, daca cineva crede ca traieste in Dumnezeu si iubeste pe Dumnezeu, dar uraste pe fratele sau, se afla in ratacire. Numai asa, prin porunca a doua ni se ofera posibilitatea sa constatam daca traim cu adevarat in Dumnezeul cel Adevarat 2.
Porunca iubirii de Dumnezeu se adreseaza intregului a fi al omului. Nu exista vreo regiune sau ceva ce tine de existenta umana, care sa nu trebuiasca sau sa nu poata sa participe la iubirea lui Dumnezeu. Omul este chemat sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata inima lui, cu tot sufletul sau si cu cu tot cugetul sau. Astfel, intreg omul se uneste cu Dumnezeu si devine comun vietii dumnezeiesti. Cum se poate insa trai si exprima aceasta iubire a omului de Dumnezeu? La aceasta intrebare ne raspunde Insusi Hristos: cel ce cunoaste si implineste poruncile Mele, acela este cel ce Ma iubeste (Ioan 14, 21). Iubirea omului de Dumnezeu se traieste si se exprima prin implinirea poruncilor Lui.
Nu toti oamenii iubesc in acelasi mod pe Dumnezeu. Descriind, Sfantul Siluan, treptele diferite ale iubirii omului catre Dumnezeu, scrie: exista iubire mica, exista iubire de mijloc, exista si desavarsita. Cine se teme de pacat, acela iubeste pe Dumnezeu. Cine are pietate, acela iubeste mai mult. Cine are in sufletul sau foc si bucurie, acela iubeste mult mai mult. Cine are harul si in sufletul si in trupul sau, acela are iubirea desavarsita. O asemenea iubire a dat Duhul Sfant martirilor si numai cu aceasta au rabdat cu barbatie toate chinurile 3.
A doua mare porunca cheama pe om sa iubeasca pe aproapele sau ca pe sine insusi. Iubirea aceasta se poate trai in doua planuri: a) psihologic sau social, si b) existential sau in plan duhovnicesc. In primul cadru, credinciosul, fara sa depaseasca starea de dezagregare ce exista intre el insusi si aproapele sau, iubeste pe aproapele precum se iubeste pe sine. Aceasta iubire poate fi cea mai inalta forma a dragostei ce se poate constata in lumea noastra, nu este insa si cea mai desavarsita, pe care o poate trai crestinul. Desavarsirea iubirii crestine se afla in planul existentialist sau duhovnicesc, unde piere orice stare de dezagregare intre eu si tu. In planul acesta crestinul nu mai distinge intre sine si aproapele, ci iubeste pe aproapele sau ca pe sine insusi, il iubeste ca parte a intregului si nedespartitului trup, din care face si el parte. Il iubeste, descoperind in persoana lui veritabilul sau sine, insasi viata sa. Fratele nostru, zice, este viata noastra 4. Prin implinirea acestei porunci se traieste deofiintimea neamului omenesc. Iar realizarea poruncii indrepteaza intreaga umanitate spre a deveni un unic Om 5.
Intr-un asemenea cadru devine evident ca aproapele se considera fiecare om dincolo de orice diferentiere. Aproapele nu se determina prin elemente obiective, ci se apropie cu dragoste si se slujeste prin disponibilitate si sacrificiu. Aproapele nu este doar cunoscutul ci si strainul, nu este doar prietenul ci si dusmanul. Prin excelenta, iubirea catre dusmani reprezinta indiciul esential al iubirii crestine. Este piatra de incercare prin care se poate controla si evidentia in general, existenta ei: daca iubiti pe cei care va iubesc pe voi, ce har veti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei voi, insa, iubiti pe vrajmasii vostri, si faceti bine si imprumutati, nimic asteptand inapoi, si va fi plata voastra multa, si veti fi fiii Celui Preainalt, caci Acesta Drept este si cu cei nerecunoscatori si vicleni (Luca, 6, 32 35).
Domnul zice Sfantul Siluan Atonitul , ne-a dat porunca sa ne iubim unii pe altii si sa iubim pe vrajmasi. Cum, insa, sa ii iubim (pe vrajmasi) daca ne fac rau? Sau, cum sa ii iubim pe aceia care prigonesc Sfanta Biserica? 6. Dragostea aceasta nu e posibila la om, decat prin harul Duhului Sfant. Cine nu a cunoscut pe Duhul Sfant, zice, nu poate intelege cum este posibil sa iubeasca pe vrajmasi, nici nu accepta o asemenea iubire 7. Pentru a primi insa credinciosul harul Sfantului Duh si sa poata iubi pe vrajmasii lui, trebuie sa se lupte. La inceput, precizeaza Sfantul Siluan, sileste inima ta sa iubeasca pe vrajmasi, iar Domnul vazand intentia ta cea buna, iti va darui tot ajutorul. Insasi experienta ta te va convinge de aceasta 8.
Iubirea de vrajmasi nu se dobandeste precum un exercitiu sportiv. Nu este deloc natural sa iubeasca cineva pe acela care urmareste chiar uciderea lui. Dragostea aceasta se traieste numai ca stare harismatica. Pentru a iubi cineva pe dusmanii sai, trebuie sa aiba mare har inlauntrul lui. Harul acesta, dupa Sfantul Siluan Atonitul, nu este desavarsirea, este insa suficient pentru mantuire 9. Credinciosul trebuie sa privegheze continuu, pentru a nu pierde harul acesta. Pentru aceasta, indeamna Sfantul Siluan, indata ce te-a jignit cineva, roaga-te pentru el lui Dumnezeu, si astfel vei pastra pacea lui Dumnezeu in sufletul tau 10.
In legatura cu aceasta tema, pentru a afirma spiritul Crestinatatii, Sfantul Siluan mentioneaza raspunsul pe care l-a dat Hristos celor doi ucenici, lui Ioan si Iacov, cand, in drumul lor spre Ierusalim, samarinenii au refuzat sa-L primeasca. Atunci, propunerii celor doi ucenici, sa coboare foc din cer si sa-i arda pe samarineni, Hristos le spune cu mila: nu am venit sa nimicesc sufletele oamenilor, ci sa le mantuiesc (Luca 9, 55 56) La fel si noi, adauga Sfantul Siluan, avem datoria sa gandim una: sa se mantuiasca toti 11.
Acolo unde exista dusmani, zice Parintele Sofronie, exista si respingere. Prin respingere omul decade inevitabil din comuniunea dumnezeiasca si se afla deja inafara lui Dumnezeu cei care urasc si resping pe fratele lor sunt nedesavarsiti, nu l-au cunoscut pe Dumnezeul cel adevarat, Care este Dragoste ce le imbratiseaza pe toate, si n-au aflat inca drumul ce duce la Acesta 12. Cine gandeste raul pentru vrajmasii lui, subliniaza si Sfantul Siluan, inseamna ca nu are dragostea lui Dumnezeu si n-a cunoscut inca pe Dumnezeu. Inseamna ca mai degraba duhul cel viclean a intrat in inima lui si aduce ganduri rele, deoarece, dupa cuvintele Domnului, din inima ies gandurile rele sau bune 13.
Ura dezbina oamenii. Vine in antiteza cu deofiintimea firii lor si reprezinta o boala si o stare nenaturala. De aceea si iubirea pentru aproapele nu poate fi desavarsita daca nu cuprinde, fara discriminare, toti oamenii. Sfantul Maxim Marturisitorul subliniaza urmatoarele: daca insa pe unii ii urasti, iar pe altii nici nu ii iubesti nici nu ii urasti, pe altii iubindu-i, insa in mod egal, iar pe unii ii iubesti mult, din aceasta inegalitate cunoaste ca departe esti de desavarsirea dragostei, care presupune a iubi in mod egal pe toti oamenii 14.
Iubirea de aproapele nu poate fi temelia iubirii de Dumnezeu. Binenteles, iubirea de aproapele se leaga desavarsit cu iubirea de Dumnezeu. Izvorul insa al iubirii este Dumnezeu. Pentru aceasta, iubirea autentica pentru om se fundamenteaza pe iubirea de Dumnezeu. Iubirea autentica de Dumnezeu se transforma in iubire autentica de om. De aceea si Sfantul Siluan incredinta in continuu ca cine nu iubeste pe vrajmasi, intru el nu exista iubirea lui Dumnezeu si in el nu a locuit inca harul Acestuia 15. Omul percepe de obicei iubirea egocentric si interesat. Se absolutizeaza pe sine si uita ca iubirea lui nu este Dumnezeu, ci Dumnezeu este iubirea. Iar daca iubirea omului nu se acorda cu vointa lui Dumnezeu, inseamna ca aceasta nu este adevarata, ci prefacuta sau iubitoare de trup.
Se intampla, uneori, ca iubirea omului sa se orienteze doar spre Dumnezeu si sa-l uite pe om, sau sa se indrepte numai spre om si sa-L iute pe Dumnezeu. In ambele cazuri, iubirea nu este adevarata. Dupa cum precizeaza Apostolul si Evanghelistul Ioan, daca cineva spune, iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau uraste, mincinos este. Caci daca nu iubeste pe fratele pe care il vede, pe Dumnezeu, pe care nu-L vede, cum poate sa-L iubeasca? i aceasta porunca avem de la Acesta, ca cel ce iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau (I Ioan, 4 20 21). Harul lui Dumnezeu, scrie Sfantul Siluan, vine si ramane avand dragoste catre fratele 16.
Iubirea este congenitala omului ca cuvantul roditor. In acelasi timp iubirea este si poruncita spre implinire. Iubirea, ca si cuvant roditor, exista in natura umana, in timp ce implinirea poruncii este exercitiu al virtutii si rod al Duhului Sfant (vezi Galateni 5, 22). Din aceasta deducem ca iubirea constituie un dat ontologic al fiintei omenesti. Fara pazirea poruncilor iubirii, dupa cum s-a predicat de catre Hristos si s-a descoperit in persoana Lui, cu viata si moartea Lui, cuvantul roditor, ce exista in om, nu poate aduce roada.
Prima experienta a dragostei se impartaseste omului prin iubirea materna, inca din viata intrauterina. De acolo incepe simtirea si trairea ei in lume. Este si motivul pentru care lipsirea de dragostea materna are consecinte traumatizante pentru sufletul copiilor. Iubirea mamei este iubire naturala, care cuprinde si elemente dezinteresate. Din aceasta perspectiva iubirea materna reprezinta cea mai profunda forma de iubire naturala. Pe cat de profunda este iubirea, precizeaza Sfantul Siluan, pe atat de mare e suferinta 17. Pentru aceasta suferinta materna este si cea mai mare in planul vietii naturale.
Scopul vietii morale a Crestinului trebuie sa fie intotdeauna trecerea de la iubirea interesata la cea dezinteresata. Iar acest lucru nu este deloc usor sau simplu. Interesul reprezinta cel mai puternic suport al omului perisabil si muritor, izvoraste din simtul de autoconservare si se leaga de frica de moarte. Dimpotriva, dezinteresul presupune spirit de sacrificiu si depasirea fricii de moarte. Aceste deziderate care sunt nerealizabile pentru om, devin realizabile prin lucrarea harului lui Dumnezeu, ce elibereaza omul din perisabil (stricaciune) si din moarte si-l conduce spre inviere si viata adevarata.
Trairea iubirii dezinteresate este influentata, dupa cum este natural, si de catre factori externi. Constiinta comuna, care precumpanea in societatea traditionala taraneasca, spiritul kinovial pe care l-a cultivat monahismul si constituia idealul vietii sociale al popoarelor ortodoxe, au inraurit pozitiv in aceasta directie. Din contra, spiritul individualist al modernismului si orientarea utilitarista a vietii contemporane si a culturii contemporane nu ajuta...
Teama si emotie cuprind sufletul meu, atunci cand vreau sa scriu despre dragostea lui Dumnezeu zice Sfantul Siluan Atonitul. Inima mea este saraca si nu are puterea sa descrie iubirea Domnului. Daca Sfantul Siluan este stapanit de asemenea sentimente, cand voieste sa scrie despre dragostea lui Dumnezeu, ce ar trebui sa se intample cu noi cand incercam sa ne apropiem de un asemenea subiect. Din moment ce, totusi, iubirea are un loc central in credinta noastra, si in masura in care aceasta caracterizeaza firea lui Dumnezeu s-ar cuveni sa o caracterizeze si pe a noastra, fie si intr-o forma mai nedeslusita, avand datoria sa o cercetam, pe cat ne este cu putinta, ajutati de experienta si didascalia Parintilor Bisericii noastre, si in mod special a Sfantului Siluan Atonitul, care a vorbit cu atata insistenta despre iubirea fata de vrajmasi.
Parintele Sofronie, fiu duhovnicesc si biograf al Sfantului Siluan, in deja clasica lucrare, Sfantul Siluan Atonitul, scrie referitor la acesta, ca impartea oamenii, nu in dusmani sau prieteni, ci in cati l-au cunoscut pe Dumnezeu si cati inca nu-L cunosc 1. Constiinta universala si catholica a acestui monah atonit nu trebuia sa imparta deofiintimea umanitatii in prieteneasca sau dusmanoasa, si sa excluda in acest mod universalitatea omului. Iubirea crestina, ca autentica si adevarata iubire, cuprinde si pe dusmani. Iar aceasta iubire asimileaza pe om lui Dumnezeu.
Cine iubeste pe Dumnezeu, tine poruncile Lui. Iar implinirea poruncilor lui Dumnezeu se rezuma in implinirea dublei porunci a iubirii: iubeste pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este prima si marea porunca. A doua, si la fel cu cea dintai, iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti. In aceste doua porunci se atarna toata legea si profetii (Matei 22, 37 40).
Prioritatea apartine iubirii de Dumnezeu. Iubirea aceasta cultiva si iubirea de aproapele. Dar si iubirea de aproapele duce la iubirea de Dumnezeu. Astfel, iubirea de Dumnezeu se impleteste indestructibil cu iubirea de aproapele. In realitate este vorba de o singura iubire cu dubla energie, care se imparte indivizibil la Dumnezeu si la aproapele. Dupa cum ramarca si parintele Sofronie, iubirea de Dumnezeu si iubirea de aproapele alcatuiesc o singura viata. Pentru aceasta, daca cineva crede ca traieste in Dumnezeu si iubeste pe Dumnezeu, dar uraste pe fratele sau, se afla in ratacire. Numai asa, prin porunca a doua ni se ofera posibilitatea sa constatam daca traim cu adevarat in Dumnezeul cel Adevarat 2.
Porunca iubirii de Dumnezeu se adreseaza intregului a fi al omului. Nu exista vreo regiune sau ceva ce tine de existenta umana, care sa nu trebuiasca sau sa nu poata sa participe la iubirea lui Dumnezeu. Omul este chemat sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata inima lui, cu tot sufletul sau si cu cu tot cugetul sau. Astfel, intreg omul se uneste cu Dumnezeu si devine comun vietii dumnezeiesti. Cum se poate insa trai si exprima aceasta iubire a omului de Dumnezeu? La aceasta intrebare ne raspunde Insusi Hristos: cel ce cunoaste si implineste poruncile Mele, acela este cel ce Ma iubeste (Ioan 14, 21). Iubirea omului de Dumnezeu se traieste si se exprima prin implinirea poruncilor Lui.
Nu toti oamenii iubesc in acelasi mod pe Dumnezeu. Descriind, Sfantul Siluan, treptele diferite ale iubirii omului catre Dumnezeu, scrie: exista iubire mica, exista iubire de mijloc, exista si desavarsita. Cine se teme de pacat, acela iubeste pe Dumnezeu. Cine are pietate, acela iubeste mai mult. Cine are in sufletul sau foc si bucurie, acela iubeste mult mai mult. Cine are harul si in sufletul si in trupul sau, acela are iubirea desavarsita. O asemenea iubire a dat Duhul Sfant martirilor si numai cu aceasta au rabdat cu barbatie toate chinurile 3.
A doua mare porunca cheama pe om sa iubeasca pe aproapele sau ca pe sine insusi. Iubirea aceasta se poate trai in doua planuri: a) psihologic sau social, si b) existential sau in plan duhovnicesc. In primul cadru, credinciosul, fara sa depaseasca starea de dezagregare ce exista intre el insusi si aproapele sau, iubeste pe aproapele precum se iubeste pe sine. Aceasta iubire poate fi cea mai inalta forma a dragostei ce se poate constata in lumea noastra, nu este insa si cea mai desavarsita, pe care o poate trai crestinul. Desavarsirea iubirii crestine se afla in planul existentialist sau duhovnicesc, unde piere orice stare de dezagregare intre eu si tu. In planul acesta crestinul nu mai distinge intre sine si aproapele, ci iubeste pe aproapele sau ca pe sine insusi, il iubeste ca parte a intregului si nedespartitului trup, din care face si el parte. Il iubeste, descoperind in persoana lui veritabilul sau sine, insasi viata sa. Fratele nostru, zice, este viata noastra 4. Prin implinirea acestei porunci se traieste deofiintimea neamului omenesc. Iar realizarea poruncii indrepteaza intreaga umanitate spre a deveni un unic Om 5.
Intr-un asemenea cadru devine evident ca aproapele se considera fiecare om dincolo de orice diferentiere. Aproapele nu se determina prin elemente obiective, ci se apropie cu dragoste si se slujeste prin disponibilitate si sacrificiu. Aproapele nu este doar cunoscutul ci si strainul, nu este doar prietenul ci si dusmanul. Prin excelenta, iubirea catre dusmani reprezinta indiciul esential al iubirii crestine. Este piatra de incercare prin care se poate controla si evidentia in general, existenta ei: daca iubiti pe cei care va iubesc pe voi, ce har veti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei voi, insa, iubiti pe vrajmasii vostri, si faceti bine si imprumutati, nimic asteptand inapoi, si va fi plata voastra multa, si veti fi fiii Celui Preainalt, caci Acesta Drept este si cu cei nerecunoscatori si vicleni (Luca, 6, 32 35).
Domnul zice Sfantul Siluan Atonitul , ne-a dat porunca sa ne iubim unii pe altii si sa iubim pe vrajmasi. Cum, insa, sa ii iubim (pe vrajmasi) daca ne fac rau? Sau, cum sa ii iubim pe aceia care prigonesc Sfanta Biserica? 6. Dragostea aceasta nu e posibila la om, decat prin harul Duhului Sfant. Cine nu a cunoscut pe Duhul Sfant, zice, nu poate intelege cum este posibil sa iubeasca pe vrajmasi, nici nu accepta o asemenea iubire 7. Pentru a primi insa credinciosul harul Sfantului Duh si sa poata iubi pe vrajmasii lui, trebuie sa se lupte. La inceput, precizeaza Sfantul Siluan, sileste inima ta sa iubeasca pe vrajmasi, iar Domnul vazand intentia ta cea buna, iti va darui tot ajutorul. Insasi experienta ta te va convinge de aceasta 8.
Iubirea de vrajmasi nu se dobandeste precum un exercitiu sportiv. Nu este deloc natural sa iubeasca cineva pe acela care urmareste chiar uciderea lui. Dragostea aceasta se traieste numai ca stare harismatica. Pentru a iubi cineva pe dusmanii sai, trebuie sa aiba mare har inlauntrul lui. Harul acesta, dupa Sfantul Siluan Atonitul, nu este desavarsirea, este insa suficient pentru mantuire 9. Credinciosul trebuie sa privegheze continuu, pentru a nu pierde harul acesta. Pentru aceasta, indeamna Sfantul Siluan, indata ce te-a jignit cineva, roaga-te pentru el lui Dumnezeu, si astfel vei pastra pacea lui Dumnezeu in sufletul tau 10.
In legatura cu aceasta tema, pentru a afirma spiritul Crestinatatii, Sfantul Siluan mentioneaza raspunsul pe care l-a dat Hristos celor doi ucenici, lui Ioan si Iacov, cand, in drumul lor spre Ierusalim, samarinenii au refuzat sa-L primeasca. Atunci, propunerii celor doi ucenici, sa coboare foc din cer si sa-i arda pe samarineni, Hristos le spune cu mila: nu am venit sa nimicesc sufletele oamenilor, ci sa le mantuiesc (Luca 9, 55 56) La fel si noi, adauga Sfantul Siluan, avem datoria sa gandim una: sa se mantuiasca toti 11.
Acolo unde exista dusmani, zice Parintele Sofronie, exista si respingere. Prin respingere omul decade inevitabil din comuniunea dumnezeiasca si se afla deja inafara lui Dumnezeu cei care urasc si resping pe fratele lor sunt nedesavarsiti, nu l-au cunoscut pe Dumnezeul cel adevarat, Care este Dragoste ce le imbratiseaza pe toate, si n-au aflat inca drumul ce duce la Acesta 12. Cine gandeste raul pentru vrajmasii lui, subliniaza si Sfantul Siluan, inseamna ca nu are dragostea lui Dumnezeu si n-a cunoscut inca pe Dumnezeu. Inseamna ca mai degraba duhul cel viclean a intrat in inima lui si aduce ganduri rele, deoarece, dupa cuvintele Domnului, din inima ies gandurile rele sau bune 13.
Ura dezbina oamenii. Vine in antiteza cu deofiintimea firii lor si reprezinta o boala si o stare nenaturala. De aceea si iubirea pentru aproapele nu poate fi desavarsita daca nu cuprinde, fara discriminare, toti oamenii. Sfantul Maxim Marturisitorul subliniaza urmatoarele: daca insa pe unii ii urasti, iar pe altii nici nu ii iubesti nici nu ii urasti, pe altii iubindu-i, insa in mod egal, iar pe unii ii iubesti mult, din aceasta inegalitate cunoaste ca departe esti de desavarsirea dragostei, care presupune a iubi in mod egal pe toti oamenii 14.
Iubirea de aproapele nu poate fi temelia iubirii de Dumnezeu. Binenteles, iubirea de aproapele se leaga desavarsit cu iubirea de Dumnezeu. Izvorul insa al iubirii este Dumnezeu. Pentru aceasta, iubirea autentica pentru om se fundamenteaza pe iubirea de Dumnezeu. Iubirea autentica de Dumnezeu se transforma in iubire autentica de om. De aceea si Sfantul Siluan incredinta in continuu ca cine nu iubeste pe vrajmasi, intru el nu exista iubirea lui Dumnezeu si in el nu a locuit inca harul Acestuia 15. Omul percepe de obicei iubirea egocentric si interesat. Se absolutizeaza pe sine si uita ca iubirea lui nu este Dumnezeu, ci Dumnezeu este iubirea. Iar daca iubirea omului nu se acorda cu vointa lui Dumnezeu, inseamna ca aceasta nu este adevarata, ci prefacuta sau iubitoare de trup.
Se intampla, uneori, ca iubirea omului sa se orienteze doar spre Dumnezeu si sa-l uite pe om, sau sa se indrepte numai spre om si sa-L iute pe Dumnezeu. In ambele cazuri, iubirea nu este adevarata. Dupa cum precizeaza Apostolul si Evanghelistul Ioan, daca cineva spune, iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau uraste, mincinos este. Caci daca nu iubeste pe fratele pe care il vede, pe Dumnezeu, pe care nu-L vede, cum poate sa-L iubeasca? i aceasta porunca avem de la Acesta, ca cel ce iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau (I Ioan, 4 20 21). Harul lui Dumnezeu, scrie Sfantul Siluan, vine si ramane avand dragoste catre fratele 16.
Iubirea este congenitala omului ca cuvantul roditor. In acelasi timp iubirea este si poruncita spre implinire. Iubirea, ca si cuvant roditor, exista in natura umana, in timp ce implinirea poruncii este exercitiu al virtutii si rod al Duhului Sfant (vezi Galateni 5, 22). Din aceasta deducem ca iubirea constituie un dat ontologic al fiintei omenesti. Fara pazirea poruncilor iubirii, dupa cum s-a predicat de catre Hristos si s-a descoperit in persoana Lui, cu viata si moartea Lui, cuvantul roditor, ce exista in om, nu poate aduce roada.
Prima experienta a dragostei se impartaseste omului prin iubirea materna, inca din viata intrauterina. De acolo incepe simtirea si trairea ei in lume. Este si motivul pentru care lipsirea de dragostea materna are consecinte traumatizante pentru sufletul copiilor. Iubirea mamei este iubire naturala, care cuprinde si elemente dezinteresate. Din aceasta perspectiva iubirea materna reprezinta cea mai profunda forma de iubire naturala. Pe cat de profunda este iubirea, precizeaza Sfantul Siluan, pe atat de mare e suferinta 17. Pentru aceasta suferinta materna este si cea mai mare in planul vietii naturale.
Scopul vietii morale a Crestinului trebuie sa fie intotdeauna trecerea de la iubirea interesata la cea dezinteresata. Iar acest lucru nu este deloc usor sau simplu. Interesul reprezinta cel mai puternic suport al omului perisabil si muritor, izvoraste din simtul de autoconservare si se leaga de frica de moarte. Dimpotriva, dezinteresul presupune spirit de sacrificiu si depasirea fricii de moarte. Aceste deziderate care sunt nerealizabile pentru om, devin realizabile prin lucrarea harului lui Dumnezeu, ce elibereaza omul din perisabil (stricaciune) si din moarte si-l conduce spre inviere si viata adevarata.
Trairea iubirii dezinteresate este influentata, dupa cum este natural, si de catre factori externi. Constiinta comuna, care precumpanea in societatea traditionala taraneasca, spiritul kinovial pe care l-a cultivat monahismul si constituia idealul vietii sociale al popoarelor ortodoxe, au inraurit pozitiv in aceasta directie. Din contra, spiritul individualist al modernismului si orientarea utilitarista a vietii contemporane si a culturii contemporane nu ajuta...
