PERSPECTIVE APUSENE ASUPRA SCRIPTURII ŞI TRADIȚIEI
Am stabilit pana acum perspectiva din care teologii ortodocsi abordeaza Scriptura si Traditia. Sa reluam cele doua aspecte esentiale ale acestei perspective. Mai intai, am observat ca marturia patristica, asa numitul consensus Patrum, este insusi canonul teologiei ortodoxe. Biserica Rasaritului recurge la Sfintii Parinti pentru a intelege Scriptura si Traditia. In al doilea rand, recurgand []Am stabilit pana acum perspectiva din care teologii ortodocsi abordeaza Scriptura si Traditia. Sa reluam cele doua aspecte esentiale ale acestei perspective. Mai intai, am observat ca marturia patristica, asa numitul consensus Patrum, este insusi canonul teologiei ortodoxe. Biserica Rasaritului recurge la Sfintii Parinti pentru a intelege Scriptura si Traditia. In al doilea rand, recurgand la Parinti, Biserica vede si insista asupra marturiei consensuale a Bisericii Primare referitoare la unitatea Scripturii si a Traditiei ca izvoare ale autoritatii ecleziale112. Ar trebui sa fie clar ca aceste doua principii lasa deschisa o problema si mai mare. Admitand ca Rasaritul lucreaza de pe premisa ca Scriptura si Traditia formeaza o singura autoritate in Biserica, ramane sa explicam doar cum Scriptura si Traditia sunt, de fapt, inrudite. Care este natura unitatii lor? Ce pozitie teologica fata de Scriptura si Traditie, pe scurt, se poate dobandi in mod corect din perspectiva acestui consensus Patrum?Inainte de a ne ocupa direct de incercarile teologice contemporane de a defini pozitia ortodoxa, suntem obligati inca o data sa ne intoarcem la un context comparativ si sa largim orizontul cercetarii noastre. Ar fi inutil sa incercam sa captam viziunea ortodoxa unica asupra Scripturii si a Traditiei fara a o plasa in contextul vederilor protestante si romano-catolice asupra problemei. O pozitie unica si foarte complexa nu se poate recunoaste decat prin contrast si comparatie. Mai mult, asa cum vom sustine in capitolul de fata, o incercare de a izola pozitia ortodoxa asupra Scripturii si Traditiei ca izvoare ale autoritatii ecleziale este primejdioasa. Din pacate, asa cum vom vedea in continuare, o mare parte din teologia ortodoxa contemporana abia daca depaseste stadiul de simpla adaptare a perspectivelor teologice apusene, ceea ce duce la o confuzie a pozitiei ortodoxe bona fide. Pentru a sustine inadecventa acestei teologii adaptationale, trebuie sa intelegem presupunerile din care ea se inspira. Prin urmare, un context comparativ este indispensabil.
Ar trebui observat, in acest punct, ca scopul nostru in urmarirea unui curs comparativ nu este sa prezentam pe larg pozitiile teologice apusene asupra autoritatii Scripturii si a Traditiei. Dorim doar sa identificam perspectivele generale din care sunt formulate pozitiile protestanta si romano-catolica, cu scopul de a identifica din nou influenta lor asupra a ceea ce am numit teologia ortodoxa adaptationala . Diferitele pozitii care pot fi deduse din aceste perspective, si care reprezinta spectrul pozitiilor din teologia apuseana, nu pot primi aici atentia noastra. Le trecem doar in revista si admitem limitarile demersului nostru.
Perspectiva protestanta Am remarcat in capitolul intai ca a vorbi de o pozitie protestanta asupra oricarui subiect este un lucru imprecis. Protestantismul cuprinde credinte prea multe si prea diverse pentru a putea fi caracterizat printr-o singura formula. Similar, este greu sa se ajunga la o afirmatie corecta referitoare la perspectivele protestante asupra Scripturii si Traditiei ca surse de autoritate in bisericile lor. Lucrul cel mai bun pe care il putem face in aceasta dilema este sa ne restrangem consideratiile in principal la cele doua miscari reformate proeminente din punct de vedere istoric, acelea ale lui Martin Luther (1483-1546) si Jean Calvin (1509-1564). Cel putin, afirmatiile lor despre Scriptura si Traditie au facut din Luther si Calvin surse importante de doctrina in formularea contemporana a pozitiilor luterane si calvine asupra acestui subiect. Iar gruparile luterane si calvine constituie, fara indoiala, cea mai mare parte a protestantismului de astazi. Desigur, o privire sumara nu poate justifica marea diferenta de opinii chiar din cadrul acestor cercuri denominationale; dar sa speram ca ea poate oferi perspectivele din care izvorasc numeroasele opinii amintite. Aceste perspective, desi limitate in sensul pe care l-am precizat, vor da un orizont comparativ discutiei noastre. Pozitia luterana. Ca element de interes istoric, am putea observa ca atitudinea lui Luther fata de autoritatea Scripturii si a Traditiei nu a fost una care s-a dezvoltat intr-un moment anume al vietii sale. Intr-adevar, ea s-a conturat de-a lungul mai multor ani. Asa numitul principiu al Reformei sola Scriptura [doar Scriptura] , asa cum il numeste un scriitor, nu a fost exprimat in forma sa finala pana in 1520 113 . In vreme ce lucrarile teologice timpurii ale lui Luther, cursurile sale despre psalmi (1513-1515), vadesc o puternica dependenta de Scriptura, ele nu contesta in nici un fel Traditia bisericeasca. De fapt, stilurile sale hermeneutice si exegetice sunt tipice pentru Evul Mediu. Abia mai tarziu autoritatea Scripturii a inlocuit-o in totalitate pe aceea a Traditiei. Dupa descrierea pe care E. J. Taylor o face acestei dezvoltari graduale a pozitiei lui Luther:Esecul papalitatii de a raspunde apelului sau l-a dus pe Luther, in etape succesive, la o pozitie de pe care a provocat, pe baza Scripturii doar, institutia divina si autoritatea functiei papale. Experienta proprie l-a invatat ca Dumnezeu vorbeste direct, prin cuvantul Sau scris, inimii credinciosului si din experienta sa a purces sa cladeasca un nou criteriu al autoritatii. Astfel, insasi maretia geniului sau religios l-a dus la respingerea formelor contemporane ale autoritatii bisericesti si la o anumita intoleranta brusca fata de Traditie114 .
Forma finala a atitudinii lui Luther fata de Scriptura si autoritate este destul de bine reprezentata in tratatul sau despre preotie, adresat Ilustrului senat si poporului din Praga 115. Vorbind despre tunderea si mirungerea baptismala savarsita de preoti, Luther respinge practica ca fiind o superstitie 116, sustinand doar acele practici care sunt pur scripturistice:Ne intereseaza calea curata si adevarata, prescrisa in Sfanta Scriptura, si putin ne preocupa intrebuintarea sau ce au spus sau au facut parintii in aceasta problema. Am spus deja suficient de clar ca de acum inainte nici nu se cade, nici nu ar trebui si nici nu am voi sa fim legati de traditii omenesti, oricat de sfinte si de bine privite ar fi ele117 .
Mai tarziu, in alt pasaj, Luther exprima clar ideea ca numai Scriptura, si nu traditiile incuviintate doar prin folosinta de-a lungul veacurilor si de catre multime 118, poate fi o baza suficienta pentru autoritate in Biserica. El sustine ca si atunci cand o inovatie este foarte recenta, daca ne lumineaza si ne porunceste aici Cuvantul lui Dumnezeu, iar nevoia sufletului ne obliga, atunci noutatea lucrului nu ar trebui sa ne afecteze deloc, ci ar trebui sa ne intereseze maretia Cuvantului 119 .
Ar fi o neglijenta din partea noastra daca am parasi aici discutia asupra lui Luther, parand sa sugeram ca este in toto perspectiva din care s-ar inspira teologia luterana contemporana. De fapt, in argumentele sale, Luther nu renega total Traditia. Intr-un loc vorbeste cu compatimire despre un obicei de demult (din nou, tunderea si mirungerea baptismala) ca fiind abolite si distruse de exemplele contrare si de invataturile paguboase ale papistilor 120. Luther pare sa fie preocupat mai mult de abuzarea de Traditie decat de insuficienta ei ca sursa de autoritate. In plus, asa cum o persoana cu autoritate a afirmat in mod corect, antropologul luteran Philipp Melanchthon (1497-1560) prezinta o perspectiva asupra Traditiei care izvoraste, poate, din pozitia luterana curatata de penita intrucatva polemica a lui Luther. Melanchthon, de fapt, sustine ca Parintii Bisericii primare au fost oameni sfinti si ca, traind atat de aproape in timp de Hristos si de Apostoli, s-ar putea presupune ca scrierile lor exprima fidel marturia Scripturii121. Desi ar trebui sa retinem aceasta perspectiva mai larga asupra Traditiei din cadrul teologiei luterane, nu ar trebui ca, din greseala, sa o luam drept un principiu ce micsoreaza autoritatea preceptului doar Scriptura , care ramane perspectiva luterana de baza.
Pozitia calvina.
In scrierile lui Calvin gasim o repudiere clara a autoritatii Traditiei bisericesti si o la fel de evidenta aprobare a ascendentei absolute a autoritatii Scripturii. In lucrarea Despre necesitatea reformarii Bisericii, Calvin sustine ca traditiile ecleziale apusene, cum ar fi postul de carne vinerea si celibatul preotilor, sunt doar nascociri omenesti, chiar impotriva legii Scripturii:Caci unde este incomparabila maretie a lui Dumnezeu, dupa ce omul muritor a fost ridicat la o asemenea inaltime incat legile lui intrec poruncile vesnice ale lui Dumnezeu? Nu spun ca un apostol a descris infranarea de la carne si interzicerea casatoriei drept o invatatura a diavolilor (I Tim. 4, 1-3). Acesta este desigur un lucru rau; dar hula cea mai mare e sa-l pui pe om deasupra lui Dumnezeu122 .
Mai departe, in alt eseu, el afirma ca adevarata religie a fost toata pervertita prin inerea poruncilor omului 123, si atrage atentia ca prin avertizari care vin din experienta comuna, suntem si mai mult intariti sa nu trecem granitele Scripturii 124 .
Respingerea Traditiei de catre Calvin este facuta, intr-un fel, pe temeiuri hermeneutice. Scriind despre Conciliul din Trent, el adreseaza cuvinte incredibil de dure membrilor conciliului acei fii degenerati si bastarzi ai Scaunului Romei, adica marea desfranata 125. El s-a simtit ofensat de pretentia tridentina ca Scriptura trebuie interpretata de sfanta maica Biserica 126, argumentand ca oricarui vis de baba 127 i s-ar putea da crezare pe baza autoritatii interpretative a Bisericii. i desi recunoaste ca unele traditii pot fi de origine apostolica, el afirma totusi ca altele sunt nevrednice 128 de aceasta recunoastere. Astfel, sustine el, a accede la autoritatea Traditiei conduce potential la aceleasi abuzuri generate de recunoasterea autoritatii interpretative a Bisericii insasi. Mai mult, din moment ce autoritatea interpretativa a Bisericii deriva adesea din marturia Traditiei, Calvin implicit neaga insasi autoritatea Traditiei prin tagaduirea autoritatii interpretative a Bisericii.
Contestand autoritatea interpretativa a Bisericii si autoritatea Traditiei, Calvin aduce impotriva lor marturia unica a Scripturii. El pretinde ca adevarul Scripturii este evident in Scriptura insasi, si ca folosul hermeneutic al Traditiei Bisericii (sau al autoritatii Bisericii in general) este inlocuit de Cuvantul lui Dumnezeu, intrucat adevaratul sau inteles este descoperit de Duhul Sfant:[Calvin] a inteles ca originea si caracterul dumnezeiesc al Scripturii nu depind de vreun certificat recunoscut de atestare de la vreo ierarhie bisericeasca, ci de activitatea Duhului Sfant care poate singur sa il asigure pe credincios ca aceste scrieri nu sunt altceva decat Cuvantul lui Dumnezeu. S-a spus astfel ca Scriptura nu e doar arhiva dumnezeiasca pastrata cu grija, spre consultare la nevoie, pentru a descoperi ceea ce Dumnezeu a vorbit candva profetilor si apostolilor, ci si o rostire imediata a Duhului129 .
Pentru Calvin, Duhul Sfant se afla in Scriptura, Cuvantul lui Dumnezeu, si in crestinul individual care, prin lucrarea Duhului, poate, cu darurile mintii sale, sa recunoasca dreapta interpretare a Scripturii si sa se bizuie pe singura ei autoritate si suficienta pentru mantuire.
Ortodoxia si perspectiva protestanta Am subliniat ca perspectiva ortodoxa asupra autoritatii Scripturii si a Traditiei se remarca prin canonul teologic al apelului la consensus Patrum si prin afirmatia ca Biserica Primara a conceput Scriptura si Traditia intr-o unitate investita cu autoritate. O astfel de perspectiva este divergenta fata de cele doua perspective protestante pe care le-am infatisat. In primul rand, pentru ca despartirea [Traditiei] Parintilor de restul vietii Bisericii este straina de teologia ortodoxa 130, nici Sola Scriptura [si nici] Sola Traditio nu au nici un loc in schema teologiei ortodoxe 131. Mai mult, intrucat separarea Scripturii de Traditie este de neconceput in Rasarit, insasi notiunea artificiala de Scriptura intalnita in formularile luterane si calvine este straina de perspectiva teologica ortodoxa.
Biserica Ortodoxa nu are obligatia de a-si sustine teologia in conformitate cu afirmatiile protestante ca Duhul Sfant vorbeste prin Scripturi. Pentru lumea ortodoxa, Sfintii Parinti, Traditia, Scripturile, Biserica insasi sunt, intr-o unitate perfecta, izvoarele adevarului. Un element nu poate fi despartit de altul, si nici nu poate un singur element sa-si asume autoritatea unica, separat de, si mai presus de interactiunea sa, ca parte, cu celelalte elemente. Prin urmare, ecleziologia ortodoxa nu poate niciodata sa admita ca lucrarea Duhului Sfant este concentrata sau prezenta exclusiv intr-un singur aspect al Bisericii. Biblia si Traditia, sau autoritatea Bisericii sunt, asa cum a afirmat profesorul Nissiotis, in unitate absoluta 132. O biserica in afara acestei unitati nu este Biserica Ortodoxa; Scriptura in afara acestei unitati nu este Scriptura asa cum o recepteaza Biserica Ortodoxa. Intr-adevar, sola Scriptura, in orice imprejurare, este o formula de neconceput pentru Biserica Ortodoxa. Perspectiva romano-catolica Perspectiva romano-catolica asupra Scripturii si Traditiei a fost specificata formal in secolul al saisprezecelea. Conciliul din Trent, rezumand modul in care erau receptate Scriptura si Traditia in Biserica, recunoaste dubla lor autoritate:Adevaruri si indreptare de purtare mantuitoare sunt cuprinse in cartile scrise si in traditiile nescrise, care au ajuns pana la noi, transmise, ca sa spunem asa, din mana in mana Urmand apoi exemplele Sfintilor Parinti drept-credinciosi, Biserica primeste si cinsteste cu evlavie si cucernicie toate cartile Vechiului si Noului Testament, caci unul Dumnezeu este autorul amandurora; de asemenea traditiile, fie ca se refera la credinta sau la...
Ar trebui observat, in acest punct, ca scopul nostru in urmarirea unui curs comparativ nu este sa prezentam pe larg pozitiile teologice apusene asupra autoritatii Scripturii si a Traditiei. Dorim doar sa identificam perspectivele generale din care sunt formulate pozitiile protestanta si romano-catolica, cu scopul de a identifica din nou influenta lor asupra a ceea ce am numit teologia ortodoxa adaptationala . Diferitele pozitii care pot fi deduse din aceste perspective, si care reprezinta spectrul pozitiilor din teologia apuseana, nu pot primi aici atentia noastra. Le trecem doar in revista si admitem limitarile demersului nostru.
Perspectiva protestanta Am remarcat in capitolul intai ca a vorbi de o pozitie protestanta asupra oricarui subiect este un lucru imprecis. Protestantismul cuprinde credinte prea multe si prea diverse pentru a putea fi caracterizat printr-o singura formula. Similar, este greu sa se ajunga la o afirmatie corecta referitoare la perspectivele protestante asupra Scripturii si Traditiei ca surse de autoritate in bisericile lor. Lucrul cel mai bun pe care il putem face in aceasta dilema este sa ne restrangem consideratiile in principal la cele doua miscari reformate proeminente din punct de vedere istoric, acelea ale lui Martin Luther (1483-1546) si Jean Calvin (1509-1564). Cel putin, afirmatiile lor despre Scriptura si Traditie au facut din Luther si Calvin surse importante de doctrina in formularea contemporana a pozitiilor luterane si calvine asupra acestui subiect. Iar gruparile luterane si calvine constituie, fara indoiala, cea mai mare parte a protestantismului de astazi. Desigur, o privire sumara nu poate justifica marea diferenta de opinii chiar din cadrul acestor cercuri denominationale; dar sa speram ca ea poate oferi perspectivele din care izvorasc numeroasele opinii amintite. Aceste perspective, desi limitate in sensul pe care l-am precizat, vor da un orizont comparativ discutiei noastre. Pozitia luterana. Ca element de interes istoric, am putea observa ca atitudinea lui Luther fata de autoritatea Scripturii si a Traditiei nu a fost una care s-a dezvoltat intr-un moment anume al vietii sale. Intr-adevar, ea s-a conturat de-a lungul mai multor ani. Asa numitul principiu al Reformei sola Scriptura [doar Scriptura] , asa cum il numeste un scriitor, nu a fost exprimat in forma sa finala pana in 1520 113 . In vreme ce lucrarile teologice timpurii ale lui Luther, cursurile sale despre psalmi (1513-1515), vadesc o puternica dependenta de Scriptura, ele nu contesta in nici un fel Traditia bisericeasca. De fapt, stilurile sale hermeneutice si exegetice sunt tipice pentru Evul Mediu. Abia mai tarziu autoritatea Scripturii a inlocuit-o in totalitate pe aceea a Traditiei. Dupa descrierea pe care E. J. Taylor o face acestei dezvoltari graduale a pozitiei lui Luther:Esecul papalitatii de a raspunde apelului sau l-a dus pe Luther, in etape succesive, la o pozitie de pe care a provocat, pe baza Scripturii doar, institutia divina si autoritatea functiei papale. Experienta proprie l-a invatat ca Dumnezeu vorbeste direct, prin cuvantul Sau scris, inimii credinciosului si din experienta sa a purces sa cladeasca un nou criteriu al autoritatii. Astfel, insasi maretia geniului sau religios l-a dus la respingerea formelor contemporane ale autoritatii bisericesti si la o anumita intoleranta brusca fata de Traditie114 .
Forma finala a atitudinii lui Luther fata de Scriptura si autoritate este destul de bine reprezentata in tratatul sau despre preotie, adresat Ilustrului senat si poporului din Praga 115. Vorbind despre tunderea si mirungerea baptismala savarsita de preoti, Luther respinge practica ca fiind o superstitie 116, sustinand doar acele practici care sunt pur scripturistice:Ne intereseaza calea curata si adevarata, prescrisa in Sfanta Scriptura, si putin ne preocupa intrebuintarea sau ce au spus sau au facut parintii in aceasta problema. Am spus deja suficient de clar ca de acum inainte nici nu se cade, nici nu ar trebui si nici nu am voi sa fim legati de traditii omenesti, oricat de sfinte si de bine privite ar fi ele117 .
Mai tarziu, in alt pasaj, Luther exprima clar ideea ca numai Scriptura, si nu traditiile incuviintate doar prin folosinta de-a lungul veacurilor si de catre multime 118, poate fi o baza suficienta pentru autoritate in Biserica. El sustine ca si atunci cand o inovatie este foarte recenta, daca ne lumineaza si ne porunceste aici Cuvantul lui Dumnezeu, iar nevoia sufletului ne obliga, atunci noutatea lucrului nu ar trebui sa ne afecteze deloc, ci ar trebui sa ne intereseze maretia Cuvantului 119 .
Ar fi o neglijenta din partea noastra daca am parasi aici discutia asupra lui Luther, parand sa sugeram ca este in toto perspectiva din care s-ar inspira teologia luterana contemporana. De fapt, in argumentele sale, Luther nu renega total Traditia. Intr-un loc vorbeste cu compatimire despre un obicei de demult (din nou, tunderea si mirungerea baptismala) ca fiind abolite si distruse de exemplele contrare si de invataturile paguboase ale papistilor 120. Luther pare sa fie preocupat mai mult de abuzarea de Traditie decat de insuficienta ei ca sursa de autoritate. In plus, asa cum o persoana cu autoritate a afirmat in mod corect, antropologul luteran Philipp Melanchthon (1497-1560) prezinta o perspectiva asupra Traditiei care izvoraste, poate, din pozitia luterana curatata de penita intrucatva polemica a lui Luther. Melanchthon, de fapt, sustine ca Parintii Bisericii primare au fost oameni sfinti si ca, traind atat de aproape in timp de Hristos si de Apostoli, s-ar putea presupune ca scrierile lor exprima fidel marturia Scripturii121. Desi ar trebui sa retinem aceasta perspectiva mai larga asupra Traditiei din cadrul teologiei luterane, nu ar trebui ca, din greseala, sa o luam drept un principiu ce micsoreaza autoritatea preceptului doar Scriptura , care ramane perspectiva luterana de baza.
Pozitia calvina.
In scrierile lui Calvin gasim o repudiere clara a autoritatii Traditiei bisericesti si o la fel de evidenta aprobare a ascendentei absolute a autoritatii Scripturii. In lucrarea Despre necesitatea reformarii Bisericii, Calvin sustine ca traditiile ecleziale apusene, cum ar fi postul de carne vinerea si celibatul preotilor, sunt doar nascociri omenesti, chiar impotriva legii Scripturii:Caci unde este incomparabila maretie a lui Dumnezeu, dupa ce omul muritor a fost ridicat la o asemenea inaltime incat legile lui intrec poruncile vesnice ale lui Dumnezeu? Nu spun ca un apostol a descris infranarea de la carne si interzicerea casatoriei drept o invatatura a diavolilor (I Tim. 4, 1-3). Acesta este desigur un lucru rau; dar hula cea mai mare e sa-l pui pe om deasupra lui Dumnezeu122 .
Mai departe, in alt eseu, el afirma ca adevarata religie a fost toata pervertita prin inerea poruncilor omului 123, si atrage atentia ca prin avertizari care vin din experienta comuna, suntem si mai mult intariti sa nu trecem granitele Scripturii 124 .
Respingerea Traditiei de catre Calvin este facuta, intr-un fel, pe temeiuri hermeneutice. Scriind despre Conciliul din Trent, el adreseaza cuvinte incredibil de dure membrilor conciliului acei fii degenerati si bastarzi ai Scaunului Romei, adica marea desfranata 125. El s-a simtit ofensat de pretentia tridentina ca Scriptura trebuie interpretata de sfanta maica Biserica 126, argumentand ca oricarui vis de baba 127 i s-ar putea da crezare pe baza autoritatii interpretative a Bisericii. i desi recunoaste ca unele traditii pot fi de origine apostolica, el afirma totusi ca altele sunt nevrednice 128 de aceasta recunoastere. Astfel, sustine el, a accede la autoritatea Traditiei conduce potential la aceleasi abuzuri generate de recunoasterea autoritatii interpretative a Bisericii insasi. Mai mult, din moment ce autoritatea interpretativa a Bisericii deriva adesea din marturia Traditiei, Calvin implicit neaga insasi autoritatea Traditiei prin tagaduirea autoritatii interpretative a Bisericii.
Contestand autoritatea interpretativa a Bisericii si autoritatea Traditiei, Calvin aduce impotriva lor marturia unica a Scripturii. El pretinde ca adevarul Scripturii este evident in Scriptura insasi, si ca folosul hermeneutic al Traditiei Bisericii (sau al autoritatii Bisericii in general) este inlocuit de Cuvantul lui Dumnezeu, intrucat adevaratul sau inteles este descoperit de Duhul Sfant:[Calvin] a inteles ca originea si caracterul dumnezeiesc al Scripturii nu depind de vreun certificat recunoscut de atestare de la vreo ierarhie bisericeasca, ci de activitatea Duhului Sfant care poate singur sa il asigure pe credincios ca aceste scrieri nu sunt altceva decat Cuvantul lui Dumnezeu. S-a spus astfel ca Scriptura nu e doar arhiva dumnezeiasca pastrata cu grija, spre consultare la nevoie, pentru a descoperi ceea ce Dumnezeu a vorbit candva profetilor si apostolilor, ci si o rostire imediata a Duhului129 .
Pentru Calvin, Duhul Sfant se afla in Scriptura, Cuvantul lui Dumnezeu, si in crestinul individual care, prin lucrarea Duhului, poate, cu darurile mintii sale, sa recunoasca dreapta interpretare a Scripturii si sa se bizuie pe singura ei autoritate si suficienta pentru mantuire.
Ortodoxia si perspectiva protestanta Am subliniat ca perspectiva ortodoxa asupra autoritatii Scripturii si a Traditiei se remarca prin canonul teologic al apelului la consensus Patrum si prin afirmatia ca Biserica Primara a conceput Scriptura si Traditia intr-o unitate investita cu autoritate. O astfel de perspectiva este divergenta fata de cele doua perspective protestante pe care le-am infatisat. In primul rand, pentru ca despartirea [Traditiei] Parintilor de restul vietii Bisericii este straina de teologia ortodoxa 130, nici Sola Scriptura [si nici] Sola Traditio nu au nici un loc in schema teologiei ortodoxe 131. Mai mult, intrucat separarea Scripturii de Traditie este de neconceput in Rasarit, insasi notiunea artificiala de Scriptura intalnita in formularile luterane si calvine este straina de perspectiva teologica ortodoxa.
Biserica Ortodoxa nu are obligatia de a-si sustine teologia in conformitate cu afirmatiile protestante ca Duhul Sfant vorbeste prin Scripturi. Pentru lumea ortodoxa, Sfintii Parinti, Traditia, Scripturile, Biserica insasi sunt, intr-o unitate perfecta, izvoarele adevarului. Un element nu poate fi despartit de altul, si nici nu poate un singur element sa-si asume autoritatea unica, separat de, si mai presus de interactiunea sa, ca parte, cu celelalte elemente. Prin urmare, ecleziologia ortodoxa nu poate niciodata sa admita ca lucrarea Duhului Sfant este concentrata sau prezenta exclusiv intr-un singur aspect al Bisericii. Biblia si Traditia, sau autoritatea Bisericii sunt, asa cum a afirmat profesorul Nissiotis, in unitate absoluta 132. O biserica in afara acestei unitati nu este Biserica Ortodoxa; Scriptura in afara acestei unitati nu este Scriptura asa cum o recepteaza Biserica Ortodoxa. Intr-adevar, sola Scriptura, in orice imprejurare, este o formula de neconceput pentru Biserica Ortodoxa. Perspectiva romano-catolica Perspectiva romano-catolica asupra Scripturii si Traditiei a fost specificata formal in secolul al saisprezecelea. Conciliul din Trent, rezumand modul in care erau receptate Scriptura si Traditia in Biserica, recunoaste dubla lor autoritate:Adevaruri si indreptare de purtare mantuitoare sunt cuprinse in cartile scrise si in traditiile nescrise, care au ajuns pana la noi, transmise, ca sa spunem asa, din mana in mana Urmand apoi exemplele Sfintilor Parinti drept-credinciosi, Biserica primeste si cinsteste cu evlavie si cucernicie toate cartile Vechiului si Noului Testament, caci unul Dumnezeu este autorul amandurora; de asemenea traditiile, fie ca se refera la credinta sau la...
