DE CE SUNTEM ORTODOCŞI ? ( II )
Pr. prof. dr. Dumitru Staniloae Extras din revista TEOLOGIE I VIA A Nr. 4-8, 1991 2.
Dar prin ultimele descrieri ale spiritualitatii noastre crestine am trecut de la reliefarea importantei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei in ea insasi. Prin Ortodoxie ne-am pastrat credinta crestina de la inceput, sau adevarata credinta, primita o data cu []Pr. prof. dr. Dumitru StaniloaeExtras din revista TEOLOGIE I VIA A Nr. 4-8, 19912.
Dar prin ultimele descrieri ale spiritualitatii noastre crestine am trecut de la reliefarea importantei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei in ea insasi.
Prin Ortodoxie ne-am pastrat credinta crestina de la inceput, sau adevarata credinta, primita o data cu inceputurile existentei noastre ca neam, aceasta credinta constituind astfel o componenta esentiala a spiritualitatii noastre.
In Faptele Apostolilor, ucenicul Apostolului Pavel spune ca in a doua calatorie misionara, deci dupa anul 50 dupa Hristos, ajungand impreuna in Troa, noaptea i s-a aratat lui Pavel o vedenie: Un barbat macedonean sta rugandu-l si zicand: Treci in Macedonia si ne ajuta. i Luca adauga indata: Cand a vazut el aceasta vedenie, am cautat sa plecam indata in Macedonia, intelegand ca Dumnezeu ne cheama sa le vestim Evanghelia Plecand cu corabia am ajuns la Filipi, care este cea dintai cetate a acestei parti a Macedoniei si colonie romana. Iar in aceasta cetate am ramas cateva zile. Acolo cea mai fierbinte primitoare a cuvantului lui Pavel a fost Lidia, care a rugat pe Pavel si pe insotitorii lui sa ramana in casa ei (Fapte 16, 9-15).
Din Filipi, Apostolul Pavel si insotitorii lui au dus crestinismul si in alte orase macedonene, intre care si in Tesalonic si Bereea (Fapte, cap. 17) care pana azi purtand numele de Veria este locuit aproape in intregime de macedoneni. Acesti macedoneni erau traci, care purtau si numele de besi. Besii se intindeau si dincolo de Bosfor, in Bitia, sub numele de Biti. Troia era unul din orasele lor. Ei erau in fond un neam romanic, ca dovada sta faptul ca Enea, nepotul lui Priam, plecand din Troia dupa ce a fost cucerita de traci, se duce in Italia, unde intemeiaza Roma. Dar o dovada despre romanitatea acestor traci sau besi este si faptul ca numai ei raman dupa plecarea armatelor romane din Dacia, si apoi din sudul Dunarii, vorbitori ai limbii romane, cata vreme in Grecia, Egipt, Asia Mica, aceasta limba s-a pierdut. O dovada a romanitatii acestei populatii, dar si a faptului ca ea a fost crestinata inainte de Roma, unde Pavel si probabil si Petru merg abia mai tarziu (Pavel a mers acolo dupa a treia calatorie misionara), este si limba latina, dar o limba latina deosebita de cea raspandita de la Roma in tot Occidentul, care s-a tradus in notiunile fundamentale ale acestei credinte pentru aceasta populatie: Facator si nu Creator, Fecioara si nu Virgo, Inviere si nu Resurection, Tata si nu Pater, Dumnezeu si nu Deus.
Dar ceea ce este important de semnalat este ca poporul nostru, ramas legat de popoarele din Rasarit, a pastrat credinta crestina asa cum a primit-o la inceput, deci in forma ei precizata in scrierile Parintilor din Rasarit.
Iar acest crestinism neschimbat, mentinut cu multa scrupulozitate prin Sinoadele ecumenice si prin Liturghia lui straveche, si-a pastrat nota lui fundamentala: unitatea stransa a sufletului si a creatiei in general cu Dumnezeu, fara ca aceasta unitate sa cada in extrema unei conceptii panteiste.
Astfel, spiritualitatea echilibrata si de larga sinteza a poporului nostru nu se datoreaza numai prezentei lui geografice intre Rasarit si Apusul Europei si caracterului lui pe de o parte latin, pe de alta rasaritean prin credinta lui, ci si faptului ca el si-a insusit de la inceputurile existentei lui si si-a pastrat credinta crestina originara, care reprezinta prin ea insasi un echilibru intre deosebirea lui Dumnezeu de creatie si intre prezenta Lui in creatie. Trecand spre Occident, credinta crestina s-a schimbat in sensul ca Dumnezeu a fost cugetat tot mai despartit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reactie o gandire panteista, de confundare a Lui cu esenta intunecoasa a lumii (Eckhardt, Bohme) sau o gandire sentimentala la un Hristos rastignit in trecut, ca in mistica catolica feminina, nu trait in lucrarea Lui prezenta in noi. In Occident, despartirea lui Dumnezeu de lume a dus in catolicism la intelegerea Bisericii ca avand mai putin prezent pe Hristos in ea, fiind inlocuit de un vicar (loctiitor), preocupat de extinderea puterii lui si a subordonatilor lui in lume, in mod accentuat de stapanirea peste domeniile vietii omenesti in sens politic. Dumnezeu este gandit rational ca o realitate oarecum retrasa in cer si nu traind in lucrarea Lui tainica in suflete. De aceea s-a pus mai putin accent pe rugaciune si pe Taine, prin care se cer si se obtin lucrarile Lui.
Dezvoltarea aceasta si-a gasit formularea nu numai in teoria rolului papei de vicar sau loctiitor al lui Hristos, ci si in respingerea invataturii rasaritene despre energiile sau lucrarile necreate, prin care Dumnezeu este activ in lume, desi prin fiinta ramane neconfundat cu ea. Aceasta a avut drept concluzie invatatura catolica despre caracterul pur creat al gratiei, primita de la Dumnezeu prin rugaciune si data noua prin Sfintele Taine. De aici vine si caracterizarea dispretuitoare din partea catolica, a Tainelor, ca rit. Astfel ii declara pe greco-catolici, catolici de rit bizantin , ritul neinsemnand nimic in distinctia acestora de catolicism. Dar unde ne intalnim propriu-zis cu...
Dar prin ultimele descrieri ale spiritualitatii noastre crestine am trecut de la reliefarea importantei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei in ea insasi. Prin Ortodoxie ne-am pastrat credinta crestina de la inceput, sau adevarata credinta, primita o data cu []Pr. prof. dr. Dumitru StaniloaeExtras din revista TEOLOGIE I VIA A Nr. 4-8, 19912.
Dar prin ultimele descrieri ale spiritualitatii noastre crestine am trecut de la reliefarea importantei Ortodoxiei pentru neamul nostru la prezentarea valorii ei in ea insasi.
Prin Ortodoxie ne-am pastrat credinta crestina de la inceput, sau adevarata credinta, primita o data cu inceputurile existentei noastre ca neam, aceasta credinta constituind astfel o componenta esentiala a spiritualitatii noastre.
In Faptele Apostolilor, ucenicul Apostolului Pavel spune ca in a doua calatorie misionara, deci dupa anul 50 dupa Hristos, ajungand impreuna in Troa, noaptea i s-a aratat lui Pavel o vedenie: Un barbat macedonean sta rugandu-l si zicand: Treci in Macedonia si ne ajuta. i Luca adauga indata: Cand a vazut el aceasta vedenie, am cautat sa plecam indata in Macedonia, intelegand ca Dumnezeu ne cheama sa le vestim Evanghelia Plecand cu corabia am ajuns la Filipi, care este cea dintai cetate a acestei parti a Macedoniei si colonie romana. Iar in aceasta cetate am ramas cateva zile. Acolo cea mai fierbinte primitoare a cuvantului lui Pavel a fost Lidia, care a rugat pe Pavel si pe insotitorii lui sa ramana in casa ei (Fapte 16, 9-15).
Din Filipi, Apostolul Pavel si insotitorii lui au dus crestinismul si in alte orase macedonene, intre care si in Tesalonic si Bereea (Fapte, cap. 17) care pana azi purtand numele de Veria este locuit aproape in intregime de macedoneni. Acesti macedoneni erau traci, care purtau si numele de besi. Besii se intindeau si dincolo de Bosfor, in Bitia, sub numele de Biti. Troia era unul din orasele lor. Ei erau in fond un neam romanic, ca dovada sta faptul ca Enea, nepotul lui Priam, plecand din Troia dupa ce a fost cucerita de traci, se duce in Italia, unde intemeiaza Roma. Dar o dovada despre romanitatea acestor traci sau besi este si faptul ca numai ei raman dupa plecarea armatelor romane din Dacia, si apoi din sudul Dunarii, vorbitori ai limbii romane, cata vreme in Grecia, Egipt, Asia Mica, aceasta limba s-a pierdut. O dovada a romanitatii acestei populatii, dar si a faptului ca ea a fost crestinata inainte de Roma, unde Pavel si probabil si Petru merg abia mai tarziu (Pavel a mers acolo dupa a treia calatorie misionara), este si limba latina, dar o limba latina deosebita de cea raspandita de la Roma in tot Occidentul, care s-a tradus in notiunile fundamentale ale acestei credinte pentru aceasta populatie: Facator si nu Creator, Fecioara si nu Virgo, Inviere si nu Resurection, Tata si nu Pater, Dumnezeu si nu Deus.
Dar ceea ce este important de semnalat este ca poporul nostru, ramas legat de popoarele din Rasarit, a pastrat credinta crestina asa cum a primit-o la inceput, deci in forma ei precizata in scrierile Parintilor din Rasarit.
Iar acest crestinism neschimbat, mentinut cu multa scrupulozitate prin Sinoadele ecumenice si prin Liturghia lui straveche, si-a pastrat nota lui fundamentala: unitatea stransa a sufletului si a creatiei in general cu Dumnezeu, fara ca aceasta unitate sa cada in extrema unei conceptii panteiste.
Astfel, spiritualitatea echilibrata si de larga sinteza a poporului nostru nu se datoreaza numai prezentei lui geografice intre Rasarit si Apusul Europei si caracterului lui pe de o parte latin, pe de alta rasaritean prin credinta lui, ci si faptului ca el si-a insusit de la inceputurile existentei lui si si-a pastrat credinta crestina originara, care reprezinta prin ea insasi un echilibru intre deosebirea lui Dumnezeu de creatie si intre prezenta Lui in creatie. Trecand spre Occident, credinta crestina s-a schimbat in sensul ca Dumnezeu a fost cugetat tot mai despartit de lume, ceea ce a trezit uneori ca reactie o gandire panteista, de confundare a Lui cu esenta intunecoasa a lumii (Eckhardt, Bohme) sau o gandire sentimentala la un Hristos rastignit in trecut, ca in mistica catolica feminina, nu trait in lucrarea Lui prezenta in noi. In Occident, despartirea lui Dumnezeu de lume a dus in catolicism la intelegerea Bisericii ca avand mai putin prezent pe Hristos in ea, fiind inlocuit de un vicar (loctiitor), preocupat de extinderea puterii lui si a subordonatilor lui in lume, in mod accentuat de stapanirea peste domeniile vietii omenesti in sens politic. Dumnezeu este gandit rational ca o realitate oarecum retrasa in cer si nu traind in lucrarea Lui tainica in suflete. De aceea s-a pus mai putin accent pe rugaciune si pe Taine, prin care se cer si se obtin lucrarile Lui.
Dezvoltarea aceasta si-a gasit formularea nu numai in teoria rolului papei de vicar sau loctiitor al lui Hristos, ci si in respingerea invataturii rasaritene despre energiile sau lucrarile necreate, prin care Dumnezeu este activ in lume, desi prin fiinta ramane neconfundat cu ea. Aceasta a avut drept concluzie invatatura catolica despre caracterul pur creat al gratiei, primita de la Dumnezeu prin rugaciune si data noua prin Sfintele Taine. De aici vine si caracterizarea dispretuitoare din partea catolica, a Tainelor, ca rit. Astfel ii declara pe greco-catolici, catolici de rit bizantin , ritul neinsemnand nimic in distinctia acestora de catolicism. Dar unde ne intalnim propriu-zis cu...
