Cunoașterea cea adevărată a lui Iisus Hristos este temeiul mântuirii noastre.
Cunoasterea cea adevarata a lui Iisus Hristos este temeiul mantuirii noastre. Fara aceasta cunoastere omul nu poate cunoaste cu adevarat nici biserica si nu poate folosi cu folos nici tainele ei. Falimentul crestinismului este o biserica fara Hristos, iar culmea falimentului este o taina fara Hristos. In cartea mea Mai langa Domnul meu, am aratat []Cunoasterea cea adevarata a lui Iisus Hristos este temeiul mantuirii noastre. Fara aceasta cunoastere omul nu poate cunoaste cu adevarat nici biserica si nu poate folosi cu folos nici tainele ei.
Falimentul crestinismului este o biserica fara Hristos, iar culmea falimentului este o taina fara Hristos.
In cartea mea Mai langa Domnul meu, am aratat cateva pilde cutremuratoare despre ce inseamna, de exemplu, Sfanta Impartasanie fara cunoasterea lui Hristos (in predica Eu sunt Painea Vietii).
Dar cand fiii bisericii in care slujesc Il cunosc cu adevarat pe Iisus Cel Rastignit, acolo e Biserica cea vie care lucreaza si face adevarate minuni.
Cunoasterea lui Hristos ne duce apoi si la alta conditie a cresterii si mantuirii noastre sufletesti. Ne duce la smerenie, la umilinta. Cunoasterea cea adevarata a lui Iisus Hristos trebuie sa faca din tine cel mai smerit si umil om din lume. Ca sa cresti in Domnul trebuie mai intai sa te micsorezi pe tine insuti, dupa pilda Celui ce S-a smerit pana la moarte de Cruce. Sa ne aducem neancetat aminte de pilda sfantului Ioan Botezatorul, care in clipa cand L-a aflat pe Domnul, a rostit mult graitoarele cuvinte: Trebuie ca El sa creasca, iar eu sa ma micsorez (Ioan 3, 30). Din ce te vei smeri mai mult, vei cunoaste mai mult. Dar cresterea duhovniceasca mai are o conditie pe care trebuie sa o spun de la inceput: ca sa poti creste trebuie mai intai sa te nasti. Tot asa si in cele duhovnicesti. Ca sa poti creste in Domnul, trebuie mai intai sa te nasti din nou, iar aceasta nastere, preaiubitii mei frati, este ruperea totala cu lumea, cu duhul acestei lumi; predarea vietii noastre in intregime Domnului si inceperea unei vieti noi cu El. Aceasta nastere este schimbarea din temelie, ce s-a facut in casa lui Zacheu si in casa si sufletul tuturor pierdutilor care L-au primit cu adevarat pe Domnul. Fara acest inceput, fara acest hotar de viata noua, toate sfortarile noastre spre mantuire sunt zadarnice.
De cand eram copil imi aduc aminte de niste oua la care le venise vremea sa iasa puii din ele. Ouale erau in casa si vedeam cum ies rand pe rand puii din ele. Dar dintr-un ou puiul nu putea iesi. Se zbatea sa iasa. Oul se misca cu puiul prin casa si noi, copiii, radeam. Puiul din ou era viu. Dadea semne de viata dar ii lipsea inca viata cea adevarata, fiind inchis in gaoacea oului.
Asa e si crestinul care vrea sa se mantuie fara sa iasa din lume. Nazuintele lui sunt bune. Da semne de viata duhovniceasca, dar pana nu iese din gaoacea lumii, totul e inca in zadar. N-are inca viata cea adevarata si nu poate creste in Domnul. Numai cand iese din gaocile lumii, numai atunci vede stralucirea Dumnezeirii. Abia atunci vede nebunia si pierzarea in care a trait. Abia atunci devine un om nou si incepe sa creasca in Domnul.
Eu ma gandesc chiar la...
Falimentul crestinismului este o biserica fara Hristos, iar culmea falimentului este o taina fara Hristos.
In cartea mea Mai langa Domnul meu, am aratat cateva pilde cutremuratoare despre ce inseamna, de exemplu, Sfanta Impartasanie fara cunoasterea lui Hristos (in predica Eu sunt Painea Vietii).
Dar cand fiii bisericii in care slujesc Il cunosc cu adevarat pe Iisus Cel Rastignit, acolo e Biserica cea vie care lucreaza si face adevarate minuni.
Cunoasterea lui Hristos ne duce apoi si la alta conditie a cresterii si mantuirii noastre sufletesti. Ne duce la smerenie, la umilinta. Cunoasterea cea adevarata a lui Iisus Hristos trebuie sa faca din tine cel mai smerit si umil om din lume. Ca sa cresti in Domnul trebuie mai intai sa te micsorezi pe tine insuti, dupa pilda Celui ce S-a smerit pana la moarte de Cruce. Sa ne aducem neancetat aminte de pilda sfantului Ioan Botezatorul, care in clipa cand L-a aflat pe Domnul, a rostit mult graitoarele cuvinte: Trebuie ca El sa creasca, iar eu sa ma micsorez (Ioan 3, 30). Din ce te vei smeri mai mult, vei cunoaste mai mult. Dar cresterea duhovniceasca mai are o conditie pe care trebuie sa o spun de la inceput: ca sa poti creste trebuie mai intai sa te nasti. Tot asa si in cele duhovnicesti. Ca sa poti creste in Domnul, trebuie mai intai sa te nasti din nou, iar aceasta nastere, preaiubitii mei frati, este ruperea totala cu lumea, cu duhul acestei lumi; predarea vietii noastre in intregime Domnului si inceperea unei vieti noi cu El. Aceasta nastere este schimbarea din temelie, ce s-a facut in casa lui Zacheu si in casa si sufletul tuturor pierdutilor care L-au primit cu adevarat pe Domnul. Fara acest inceput, fara acest hotar de viata noua, toate sfortarile noastre spre mantuire sunt zadarnice.
De cand eram copil imi aduc aminte de niste oua la care le venise vremea sa iasa puii din ele. Ouale erau in casa si vedeam cum ies rand pe rand puii din ele. Dar dintr-un ou puiul nu putea iesi. Se zbatea sa iasa. Oul se misca cu puiul prin casa si noi, copiii, radeam. Puiul din ou era viu. Dadea semne de viata dar ii lipsea inca viata cea adevarata, fiind inchis in gaoacea oului.
Asa e si crestinul care vrea sa se mantuie fara sa iasa din lume. Nazuintele lui sunt bune. Da semne de viata duhovniceasca, dar pana nu iese din gaoacea lumii, totul e inca in zadar. N-are inca viata cea adevarata si nu poate creste in Domnul. Numai cand iese din gaocile lumii, numai atunci vede stralucirea Dumnezeirii. Abia atunci vede nebunia si pierzarea in care a trait. Abia atunci devine un om nou si incepe sa creasca in Domnul.
Eu ma gandesc chiar la...
