Să citim împreună „Hristos – mărturia mea” – ziua 4
La inceputul oricarei munci, faceau cu mare evlavie semnul sfintei cruci, zicand cu ochii in sus: Doamne, ajuta-ne! i numai dupa aceea incepeau sa dea cu sapa ori sa traga cu coasa. Nimeni nu incepea nici un lucru fara sa se roage mai intai Domnului Dumne-zeu.
Intre vecinii care-si lucrau ogoarele, unii pe langa altii, erau numai prietenie si vorbe bune, ca intre membrii aceleiasi familii.
Cand unii isi terminau mai devreme lucrul, la secerat ori la sapa, ori la fan, si era seara sau era vremea de ploaie, cu drag si cu graba mergeau sa le ajute vecinilor lor, ca sa poata ispravi cu bine si ei. Fara sa astepte pentru asta nimic, ci numai din bucuria si dragostea de a se ajuta unii pe altii. i din marea dorinta de a-si face bine unii altora.
La muncile mai grele, la coasa, la caratul graului in stoguri ori la dus piatra si lemne pentru casa, de la padure, de departe, cu totii se intr-ajutorau, incepand de la cel dintai si pana la cel din urma. Nici unul nu era lasat de catre cei lalti sa-si faca lucrul cel mai greu singur. Toti sareau in ajutorul lui.
Asa traiau vecinii nostri de pe ulita Dorzestilor atunci.
Dar ceea ce mi-a ramas mie mai adanc intiparit in sufletul meu de copil erau trei frumuseti si anume:1. Rugaciunea plina de evlavie si de credinta pe care cu totii o inaltau catre cer la inceputul zilei, la inceputul muncii, la inceputul mesei, la inceputul odihnei si la sfarsitul acestora. Cand erau mai multi impreuna, cel mai batran dintre ei se ridica primul in picioare si zicea: Sa spunem Tatal nostru! Spunea tare el rugaciunea, iar dupa el o spuneau cu totii de la inceput si pana la sfarsit. Numai dupa aceea faceau ce aveau de facut.2. Bucuria si cantarea muncii Nimeni nu facea nici un fel de munca injurand ori izbind, ci cu toata fata bucuroasa si de cele mai multe ori cantand. Bucuria si cantarea se vedeau, se auzeau si se simteau peste tot si totdeauna in orice munca.3. Dragostea si intelegerea frumoasa dintre toti vecinii si chiar dintre toti oamenii. Intr-ajutorarea saritoare si bucuroasa, cu prietenie si cu partasie calda, aratata oricand si oricui la nevoie, fara nici un fel de plata sau de im-prumut.
Atunci, aceste trei frumuseti nimanui nu i se pareau a fi ceva deosebit. Fiindca cu totii simteau ca asa este normal sa fie. Numai acum, mult mai tar-ziu, cand totul a devenit dureros de schimbat, asa ceva pare de neinchipuit. O, cat de mult si cat de amar s-a inrautatit totul din cauza pierderii credintei si a dragostei dintre oameni! Totul este astazi de nerecunoscut si de nemai-indreptat. Toate aceste trei frumuseti s-au pierdut parca pe totdeauna. S-a pierdut intai prima dintre ele: rugaciunea. i dupa aceasta s-au pierdut si ce-lelalte doua: bucuria si cantarea muncii. i intr-ajutorarea iubitoare si priete-noasa dintre oameni.
Cat de mult mi se pare ca am trait in lumea aceasta si cat de departe vad ca am ajuns! Mi se pare ca au trecut nu doar cateva zeci de ani, ci cateva sute sau mii. Daca nu m-as fi intors mereu aici, mi s-ar parea ca nu mai sunt nici pe locurile unde am copilarit, nici printre urmasii bunilor mei vecini, fiindca totul este de nerecunoscut astazi.
Acum nimeni nu se mai roaga la munca, dar toti o injura. Nimeni nu se mai roaga la masa, acest bun obicei este socotit nu numai ceva strain, ci ceva rusinos si chiar primejdios sa-l faci!Nu se mai aude nimeni cantand, la orice ar munci. Chiar ciocarlii si pitpa-laci nu mai auzi cantand Mijloacele cele noi de munca le-au distrus cuiburile. Prafurile otravitoare le-au omorat puisorii. i pustietatea le-a alungat. Asa s-au prapadit si iepurii si potarnichile de care altadata erau pline campul si luncile.
Nu mai sunt nici cosasii cantand, care duceau brazdele largi si frumoase, unul dupa celalalt, nici copiii jucandu-se pe la vaci si oi.
Nici femei albind panzele lor frumoase la valea curgand limpede si plina de pestisori jucausi in albia curata.
Nici carul, mergand leganat dupa boii frumosi si blanzi, incarcat de graul galben ca aurul soarelui. i cu flori la resteiele jugului.
Nici tinerele seceratoare, intorcandu-se seara cantand, cu coronite de spice cu maci si albastrele pe cap, cu fetele imbujorate de munca si sanatate. i mai ales de frumusetea si de curatia lor sufleteasca. O, ce frumoasa si fericita era binecuvantata lor munca grea, sfintita cu rugaciunea lor smerita si sincera! i de sudoarea lor tot asa de sfanta ca si rugaciunea lor. Ce plina de multumire si de bucurie sufleteasca era aceasta munca a lor! i ce dulce si satioasa era painea lor, desi uneori era aspra si uscata, mai mult de malai decat de grau. Totusi ce sanatosi si ce frumosi erau cu totii, ca niste bujori si ca niste brazi.
Eu, dupa cum am mai spus, eram singurul copil la parintii mei si munceam alaturi de ei, nefiind scutit de nici un fel de munca pe care o puteam face, de primavara pana iarna. Atat acasa, cat si pe camp.
Am cunoscut astfel toata greutatea si lungimea muncii, care nu avea un timp anumit, ci te cerea intruna, cu toate puterile si cu toate ceasurile zilei.
Pana n-aveam dragostea si bucuria muncii, imi era si mie nespus de greu tot ce trebuia sa fac. De atunci stiu ce grea este o munca pe care o faci fara dragoste si fara bucurie.
Daca n-as fi stiut de frica bataii tatalui meu, cred ca nimic n-as fi facut cumsecade, ci numai in batjocura si sila. Porumbul l-as fi cules unul si as fi lasat zece. Vitele le-as fi legat flamande undeva, ca sa n-am de alergat dupa ele. Fanul l-as fi lasat mai degraba sa-l ploua decat sa ma obosesc sa-l strang Cum vad ca se face acum peste tot.
Dar din ziua cand am capatat constiinta muncii, multumirea si bucuria ei, totul s-a schimbat pentru mine ca de la pamant la cer.
Ma aplecam de mii de ori dupa firele taiate de porumb si ma uitam cu grija sa nu ramana nici unul. i nu-mi parea urat chiar daca eram singur-singurel pe tot campul, sub soarele cald si intre mustele care zumzaiau a singuratate in jurul meu. Nu-mi era nici prea greu, nici prea departe, nici prea cald.
Nu-mi era nici obositor sa nu pot merge inaintea boilor pe brazda la plug ori pe drum spre padure.
Ma obisnuisem si descult, cand opincile imi erau sparte sau stramte ori cand se umpleau de pamant sau de apa.
Ma obisnuisem sa rabd cand picioarele imi sangerau impunse de miriste si spini, ori cu unghiile lovite de pietre ori vinete de frig.
Vedeam pe tata si vazusem pe bunicul la fel. De multe ori picioarele lor erau pline de sange ori crapate de bataturi. Dar se obisnuisera sa rabde si dupa aceea rabdau fara greutate. As putea spune chiar ca rabdau cu bucurie. Tata se ducea pana la munte la boi, cale de o zi dus si de alta intors, prin pietre si clenciuri, descult. De multe ori l-au prins pe munte viscole cu zapada ori cu grindina care se asezase strat de un lat de palma pe jos iar el mergea cu picioarele goale prin ea. Obisnuiti cu suferinta, nu le era cu neputinta nimic Totdeauna m-am minunat de rabdarea lor si m-am rugat Domnului Dumnezeu sa-mi dea si mie o astfel de rabdare care multumeste totdeauna pentru toate si nu carteste niciodata pentru nimic.
Nu-mi era greu apoi nici sa rabd foamea cand lucrul se lungea si cand nu putea sa vina nimeni cu mancarea sa ne-o aduca la timp. Dupa ce trecea vremea mancarii, nu-mi mai era foame. Dupa ce trecea vremea apei, nu-mi mai era sete. Dupa ce trecea vremea odihnei, nu mai simteam oboseala. Asa m-am deprins cu rabdarea i ce bine mi-a prins mult mai tarziu, cand n-am mai avut nici mancare, nici apa si nici odihna N-am fost silit sa-mi calc constiinta daca am putut sa rabd si sa renunt. Daca am invatat din vreme aceasta renuntare.
Vara, cel mai greu chin nu era al meu, ci al animalelor cu care eram la munca. i chinul acesta era mai ales din cauza mustelor care le sugeau sangele si le insangerau ochii. Bietii boi injugati la plug ori la carul incarcat mi se rupea inima cand ii vedeam cum sunt chinuiti de mustele de tot felul, mari si mici.
Li se bagau in ochi si n-aveau cum sa se apere.
Li se bagau pe sub par, pe la incheieturile picioarelor, pe sub pantece, pe spate, de unde nu le puteau alunga si le sugeau sangele, de era o rana toata pielea lor. Eu luam cate o crenguta cu frunze si ma luptam sa le alung din mers, dar ele iarasi se puneau, in alta parte. i apoi nu puteam tot mereu sa ma opresc si sa le alung. De multe ori mustele alungate de pe boi se repezeau in ochi la mine ori ma intepau de obraz i chinul acesta tinea tot timpul verii.
Ma ustura si acum parca inima cand imi aduc aminte cata suferinta am vazut indurand bietii boi injugati care trebuia si sa traga la greul muncii, si sa rabde fara aparare sa li se suga sangele in cel mai chinuitor fel.
In astfel de conditii am crescut eu, invatat cu munca aspra si grea, a mea si a celor din jurul meu, atat oameni, cat si animale. Invatat cu foamea si cu frigul, cu caldura si cu singuratatea, cu suferinta de orice fel. N-aveam de unde sa banuiesc atunci ca toate acele necazuri si greutati imi erau necesare ca sa ma invete rabdarea, tacerea, rugaciunea si renuntarea, de care voi avea atata nevoie mult mai tarziu, in urmarea Domnului meu Iisus, in lupta si in Lucrarea Evangheliei Lui, pentru mantuirea mea si a altora.
Toate conditiile grele si dureroase prin care a trebuit sa trec pentru Dom-nul si pentru Numele Sau, n-as fi fost in stare sa le indur cum le-am indurat daca Domnul nu m-ar fi trecut din copilarie prin toate acestea. i daca n-as fi avut in inaintasii mei pildele de rabdare si de multumire in suferinta pe care le-am avut.
Slavit sa fie Domnul.* * *Numai langa TineNumai langa Tineinima din mine,drag Iisuse,-ar sta,sfintele- i cuvintecu un dor fierbintele-ar tot asculta.
Sfanta juruintade-a- i pastra credintavreau pe veci s-o tin,grelele-mi suspinedoar pe San la Tinesa mi le alin.
Lupta mea frumoasaTu mi-o faci voioasacu izbanzi cerestisi sfarsind furtuna,Tu-mi vei da cununacare mi-o gatesti.
O, Iisuse dulce,cand o sa se culcesi inima mea,Tu pe veci mi-o tinelanga San la Tine,sa se-aline ea.* * *6. STRALUCITA SARBATOARE DE RUSALIIEra-ntr-o primavara ca asta de senina,cu cer de sarbatoare si strai de Ciresar. i-ai coborat in mine tot raiul de luminasi toata revarsarea belsugului de har.
Cand ai viata inaintea ta, ti se pare ca timpul vine chinuitor de incet. Oricarui tanar i se pare ca timpul lui de-abia se misca, de-abia vine, ca un melc lenes si greoi. Ca la fiecare pas ar vrea sa-i zica: Vino, timpule, mai re-pede!Vino, timpule, cu sfarsitul scolii, vino, timpule, cu majoratul, vino, timpule, cu ocuparea unui serviciu. Vino, timpule, odata, cu casatoria i timpul parca sta pe loc, asa grozav de incet vine, de parca nu mai soseste odataIar cand ai viata inapoi, cand ziua vietii a trecut de amiaza ei spre seara ce repede trece atunci acelasi timp!Indata ce melcul te-a ajuns, se preface in iepure. i iepurele timpului fuge-fuge de parca nu-l mai vezi. Iti vine sa strigi mereu: Stai mai incet, timpule! Nu fugiti atat de repede, anii mei! Dar timpul nu te mai aude, anilor nu le mai pasa ca tu de-abia te mai tii dupa ei. Pana cand, tot zorind pe cale, te poticnesti dintr-o data si cazi undeva in mormantul care te astepta acoperit de ochii tai, la ceasul pe care nu-l stii si pe drumul de care nu-ti mai poti feri pasii.
Presarat cu intamplari din cele descrise in cele de mai inainte, trecea si timpul meu, cand mai bland, cand mai aspru, cand mai luminos, cand mai innorat. Ma obisnuisem cu viata pe care o duceam si pentru nivelul meu de atunci, in conditiile care imi erau date nici nu-mi intrevedeam un alt viitor decat cel al unui taran sortit sa-si traga plugul vietii sale asa cum boii sai si-l trageau pe al lor. Asa fusese si viata stramosilor mei, asa a bunicilor mei, asa a parintilor mei si, desigur, nici a mea nu va putea fi altfel.
Fiecare din inaintasii mei avusesera numai cate un singur fiu care le traise. Ca sa nu li se stinga vita si neamul pana la mine.
Cine stie de unde si cine a fost acela care a rostit cel dintai pe lumea asta numele acesta cu sunet darz si dur ca un colt de piatra, ca un clopot grav, ca un strigat intr-o pesteraDar poate si de dor De dor duios si domol, ca un jaratec acoperitBunicul meu fusese un om foarte harnic, foarte rabdator, foarte singuratic. Isi facuse singur cea dintai casa mare de piatra si de caramida, acoperita cu tigla, din satutul nostru. Ale tuturor celorlalti erau inca de barne afumate si acoperite cu paie. Isi facuse singur si grajdul cel mare, sura cea mare si altele unde isi adapostea zece capete de vite mari, oi, porci si alte vietati folositoare.
Isi sapase singur fantana adanca de doisprezece metri, din care bem noi apa buna si astazi, pe care o zidise el de jos si pana sus, cu piatra lata si neteda, adusa tot de el singur, cu carul si cu boii lui, in fiecare noapte cate un car, de la o departare de sase ceasuri dus si alte sase intors.
Apoi gardurile imprejmuitoare ca de cetate, numai din piatra mare si grea pe care doi-trei oameni abia puteau sa miste una. El o incarcase singur si o ducea aproape numai noaptea, dupa ce isi incheia munca zilei la camp. Cand altii se asezau in pat sa se culce, el prindea boii la car si, facandu-si cruce, se suia in car, zicand: Doamne, ajuta-ne! Apoi: Hai, Iambor, hai, MojarNu primise sa-l mai ajute nimeni.
Iambor si Mojar erau cei doi boi ai lui, care ii luasera firea si erau tot asa de rabdatori si de blanzi ca el. Nu inalti, dar ososi si puternici, asa cum era si stapanul lor. Boii se obisnuisera cu...