20 Iulie continuarea capitolului din ziua trecuta Locuiam impreuna cu Viorel si cu Titus in casa repartizata parintelui din cladirea Orfelinatului Ortodox din Sibiu fiind si parintele director al acestui orfelinat. In primele zile mai erau aici inca doi tineri, amandoi absolventi ai colii Normale, anume unul Alexandru Moraru si celalalt Valer Munteanu. []20 Iulie continuarea capitolului din ziua trecutaLocuiam impreuna cu Viorel si cu Titus in casa repartizata parintelui din cladirea Orfelinatului Ortodox din Sibiu fiind si parintele director al acestui orfelinat.

In primele zile mai erau aici inca doi tineri, amandoi absolventi ai colii Normale, anume unul Alexandru Moraru si celalalt Valer Munteanu. Amandoi incercasera sa ramana si ei aici, dar in curand s-au lasat de caruta si s-au dus.

In Alexandru Moraru se pusesera mari sperante, fiindca se dovedise a avea un oarecare talent muzical. Ar fi fost mare nevoie de el la strangerea si notarea noilor cantari care apareau prin tara tot mai frumoase.

Dar aceasta munca cerea osteneli mari si promitea venituri mici. Asa ca omul a lasat plugul acesta in brazda si s-a dus. i-a aflat o nevasta si un post undeva, si in curand n-am mai aflat nimic nici de unul, nici de celalalt.

A aparut apoi din nou aici fratele Marini, tanarul invatator din Sasciori, judetul Alba, despre care mai auzisem ca mai fusese aici si inainte, dar plecase un timp acasa. Acum revenise si el, chemat fiind tot ca si mine, pentru o sedere mai indelungataMarini functionase doi ani ca invatator, apoi s-a imbolnavit grav de stomac. A zacut alti doi ani si pe urma a renuntat la profesiunea sa, venind sa lucreze aici alaturi de parintele Iosif.

Era inca foarte slab si mai tot timpul zacea pe pat. Munca lui era sa citeasca si sa aleaga de prin ziarele si revistele primite ca schimb la redactia noastra unele stiri si articolase care se incadrau in profilul gazetei si al cartilor noastre, care apoi se prelucrau si interpretau corespunzator de catre parintele si noi, pentru publicareDupa cateva luni, cand ne mutasem in alta parte, a aparut si s-a lipit intre noi, pentru un timp de un an si ceva, inca un tanar, Nicolae Vonica, un baiat tot asa de inalt si de slab ca fratele Marini. Acesta fusese student teolog la Sibiu si era nascut din Poiana Sibiului.

Vonica facuse doi ani la Teologie cand s-a imbolnavit si el grav. Apoi a zacut timp de alti doi ani acasa la Poiana.

Pe timpul cat studiase Teologia la Sibiu, facuse si el cunostinta cu Oastea Domnului de sub indrumarea parintelui Iosif. Acum venise aici spre a-i declara ca si dansul recunoaste ca in conflictul cu mitropolitul Balan dreptatea este de partea parintelui si ca tot ce face Mitropolia este o samavolnicie si o nedreptate strigatoare la cer. Pentru a ajuta dreptatii, zicea el, am venit sa ma atasez si eu cu toata puterea mea de cauza cea dreapta a foii Isus Biruitorul si sa ajut cu tot ce voi putea la raspandirea acestui adevar in tara si in Biserica noastra.

Statea si el mai mult pe pat si asa scria si citea, compunand si el unele articolase si chiar poezii, cu care colabora la foaie.

La Librarie am gasit atunci angajati cu plata, la impachetarea si expedierea publicatiilor ca lucratori permanenti , doi frati si o sora. Unul mai in varsta, anume Simion Butila. Pe acesta l-am surprins cu mirare de cateva ori fumand in magazie. Mai tarziu, trecand la sectari, cu tigara cu tot, parintele l-a concediat, aducand pe fratele Opris Ioan in locul sau.

Altul era Ion Popovici. El se asemana in totul cu fratele Opris, atat la statura cat si la caracter. Ei au ingrijit foarte mult de parintele Iosif, pansandu-i ranile multe si grele, pana in cea mai din urma zi a suferintei lui de pe pamant. Domnul Dumnezeu sa le rasplateasca in vesnicie toata grija si dragostea pe ca-re i-au aratat-o!Sora era Tily Bernhardt, o tanara care se lipise si ea aici si lucra la registrele de abonati. Mai tarziu s-a casatorit cu Viorel Bujoreanu, un teolog din Cernauti, cu care s-a dus apoi undeva la o parohie prin Gheorgheni, in Secuime si s-au pierdut acolo.

Dupa vreo doi ani a mai fost angajat la contabilitatea cartilor si a foilor un frate, abia eliberat din armata, anume Fulea Ioan, din comuna Loamnes, judetul Sibiu.

Ei toti lucrau pe plata.

La Tipografie erau angajati sase oameni complet straini de Oaste. Erau trei lucratori tipografi, un masinist si doi ucenici. Fata de acestia n-am putut avea niciodata decat o atitudine distanta si numai relatii strict de lucru. De fapt, ei, fiind platiti bine, umblau imbracati elegant si, cel putin fata de saracia mea, aveau o atitudine destul de sfidatoare, mai ales la inceput. Cu timpul insa, muntele lor s-a mai scoborat, iar valea mea s-a mai ridicat, astfel ca incepeam sa ne vedem mai de la om la om. Dar prea multe intimitati n-aveam cu ei, fiindca nici unul nu s-a patruns niciodata de tot Cuvantul lui Dumnezeu care le a trecut ani de zile prin maini spre altii Erau membri sindicali.

Ce ingrozitor lucru: sa lucrezi la corabia in care sute de mii de oameni se vor mantui, iar tu insuti sa nu fii patruns de nici un cui al Cuvantului lui Dum-nezeu. i sa pieri nemantuit, chiar langa corabia la care si tu insuti ai lucrat! Asa au fost si au ramas acesti tipografi.

Libraria Oastei era instalata cu chirie intr-o cladire a Mitropoliei, pe strada Avram Iancu, la numarul cinci. Tipografia era la numarul saisprezece, tot pe aceeasi strada cu Libraria.

Parintele Iosif, fiind grav bolnav si foarte slabit, era internat la Sanatoriul Dr. Wachmann, in marginea orasului dinspre elimbar, pe strada Stanca Pacii.

Pe langa munca mea de initiere in ale scrisului, pentru lucrurile marunte ale redactiei, eu va trebui sa fac zilnic naveta de la locuinta noastra din Piata Lemnelor pe la posta, de unde voi ridica scrisorile, mandatele si ziarele sosite din tara, spre a le duce la sanatoriu, parintelui Iosif. Acolo voi mai lucra cu el cat va fi nevoie, apoi cu tot acest lucru voi merge la Tipografie, iar de acolo la Librarie, pentru celelalte treburi. De acolo, din nou acasa, pentru masa si alte treburi, iar spre seara, din nou la parintele la sanatoriu, pentru a transcrie dupa dic tarea lui materialul pentru gazeta si carti.

Cam asta era munca mea obisnuita in fiecare zi obisnuita. In zilele neobisnuite faceam ce se cerea atunci.

Anul 1935 a inceput deci cu framantarile descrise pe larg in volumul al doilea din Istoria Oastei. Nu voi mai intra in acele amanunte decat in masura in care va fi nevoie pentru limpezirea unor alte lucruri. Nu voi putea insa nici sa le ocolesc de tot, intrucat insasi viata mea s-a impletit total cu aceasta istorie.

Dupa izbucnirea neintelegerilor cu Mitropolia, parintele Iosif a fost inlaturat din toate functiile pe care le ocupase, fiindca mitropolitul Balan era un om foarte razbunator si ranchiunos. Nu rabda si nu ierta nimic. Asupra oricui ar fi indraznit sa i se impotriveasca in vreun fel, se napustea cu toata furia si razbunarea sa nimicitoare.

Retragandu-i parintelui Iosif conducerea Orfelinatului, mitropolitul l-a dat afara si din locuinta avuta in cladirea de la orfelinat. Astfel a trebuit sa ne mu-tam cu toate lucrurile de acolo pe strada Zidarilor, intr-o casa mai mica. i tot asa a trebuit apoi sa ne mutam si cu Libraria, fiind dati afara si de acolo.

Ne-am stabilit cu Libraria in strada Turnului, numarul treizeci si trei, la parterul unei cladiri cu trei etaje, proprietatea Bancii Oasia , al carei director, om cumsecade, il cunostea pe parintele Iosif si nu i-a cerut un pret prea mare. In schimb, localul era mai spatios. La intrare era Libraria, apoi o sala lunga in care s-au instalat banci pentru adunare, iar in fund era compactoria. In sala cea mare cu banci avea si redactia o masa. Cei de la administratie lucrau tot in Librarie.

Aici, in sala mare, aveau loc adunarile Oastei Domnului din Sibiu, de trei ori pe saptamana. Miercurea seara era adunare de scoala biblica. Vinerea seara, adunare de rugaciune. Iar duminica dupa-masa, adunare de evanghelizare cu sala totdeauna plina.

La aceste adunari mai participau si alti frati care veneau din toata tara, tre-cand prin Sibiu cu diferite treburi. Din cauza asta toate adunarile de aici erau pline de bucurii mereu noi.

Duminica se faceau totdeauna iesiri misionare in grupuri mai mari sau mai mici, mai ales tineretul si fratii lucratori, indeosebi prin satele din jurul Sibiului, unde se infiintasera multe adunari noi ale Oastei Domnului. Era o bucurie de toata frumusetea in aceste harnice alergari fratesti care totdeauna se incheiau cu alte suflete castigate pentru Domnul. O mare multime de tineri frati si surioare faceau bucurie adunarilor. Din mijlocul lor s-au ales unii care au devenit mai tarziu lucratori binecuvantati pentru Domnul.

Dupa despartirea de parintele Iosif, oficialitatea clericala din Sibiu, in frunte cu mitropolitul Balan, si-au creat si ei Oastea lor, pretinzand ca aceea este adevarata Oaste. De fapt, ei se numeau mai mult Oastea Bisericii decat Oastea Domnului , pentru a sublinia si prin aceasta ca acei care au ramas alaturi de parintele Iosif nu ar mai face parte din Biserica, ci ar fi iesit afara din ea.

Cele doua gazete pe care le redactase parintele Iosif, Lumina Satelor si Oastea Domnului , i-au fost luate pe nedrept si insusite de catre Mitropolie. Preotul Secas, un om siret si lingusitor, care fusese si el crescut si ajutat de parintele Iosif, odata cu conflictul devenise vanzatorul binefacatorului sau. Secas ajunsese acum unealta cea mai ascutita de care se folosea Mitropolia impotriva Oastei adevarate si a conducatorului ei.

Devenind redactorul principal al gazetelor furate, Secas isi folosea toata siretenia si ura de care era in stare pentru calomnierea parintelui Iosif si falsificarea adevarului.

La inceput, o mica parte dintre fratii din tara, luati pe nepregatite si mai ales siliti de preotii care, din obligatie profesionala, trecusera de partea oficialitatii, au aderat si ei la Oastea mitropolitului. Aceasta Oaste a reusit sa stranga un oarecare numar de suflete doar in prima parte a conflictului, cata vreme a durat confuzia pricinuita de rapirea gazetelor si de interdictia impusa parintelui Iosif.

Indata insa ce a aparut noua foaie a parintelui Iosif, Isus Biruitorul si mai ales foaia Ostasul Domnului cu lamurirea din articolul Istoria unei jert-fe lucrurile s-au lamurit definitiv. i cea mai mare parte dintre cei derutati la inceput s-au desfacut cu graba din cursele in care fusesera prinsi, alaturandu-se hotarat si definitiv de Isus Biruitorul si de lupta cea curat duhovniceasca a Oastei Domnului.

Lupta aceasta dintre noi si oficialitate era enorm de inegala. Pe de-o parte, mitropolitul Balan, cu toata bogatia mijloacelor pe care le avea, cu toata forta stapanirii politice si religioase de partea lui si cu toata multimea preotilor, carora le poruncea ca un tiranDe partea cealalta, parintele Iosif, un om slabut, sarac si bolnav, cu noi, niste copii slabi si nepregatiti atat trupeste, cat si sufleteste.

Eram ca David, cel singur si slab, in fata lui Goliat, cel inarmat si puternic, insotit de o armata atat de organizata si de numeroasa!Nici Muntele si nici Istoria nu le poti vedea bine de aproape. Pentru Munte iti trebuie distanta, pentru Istorie iti trebuie timp, spre a le vedea si a le cunoaste marimea si insemnatatea. Acum insa, cand intre noi si evenimentele istorice de atunci s-au interpus atatia ani, putem vedea bine ca felul de a lucra al lui Dumnezeu a ramas mereu acelasi.

Prin lucrurile mici El face de rusine pe cele mari. i prin cele slabe doboa-ra pe cele puternice.

Nedreptatea, oricat de violenta si de tiranica se dezlantuie, nu va putea niciodata nimici dreptatea, oricat de slabe ar fi mijloacele de lupta si de aparare ale acesteia.

Nici minciuna nu va putea zdrobi adevarul.

Nici ura nu va putea inmormanta dragostea, fiindca Dumnezeu este tot-deauna de partea dreptatii, de partea adevarului si de partea dragostei. i ele vor invinge.

Numai ca Dumnezeu nu lucreaza grabit, nici violent, nici zgomotos ca oamenii.

La oameni, unitatea de masura pentru Timp este secunda. De aceea ei se grabesc, fiindca secunda vietii si stapanirii lor este scurta.

La Dumnezeu, unitatea de masura pentru Timp este mia de ani. De aceea El nu Se grabeste, fiindca anii Lui sunt fara numar, iar Stapanirea Lui este fara de sfarsit. i am mai vazut de atunci si pana astazi inca un adevar care se petrece sub soare si anume ca, in inclestarea neegala dintre Forta si Dreptate, cand Ura se napusteste cu salbaticie asupra Iubirii si Minciuna si Silnicia asupra Adevarului, oamenii se impart curand in doua cete: de o parte, cei mici si multi, dar slabi, care vad adevarul si dreptatea si tin cu cel nevinovat. Iar de cealalta parte, cei mari si putini, dar tari, care, desi vad dreptatea de partea celui prigonit, totusi se alatura de prigonitor fie prin cuvant, fie prin tacere, facandu-se astfel partasi si la crima tiranului si la osanda lui. Fiindca scaunul lor sau painea lor depind de acela, iar ei n-au invatat sa fie flamanzi si smeriti pentru adevar, pentru ca nu stiu nici cat cere, nici cat da Adevarul. i am mai invatat inca ceva: ca nu se ratacesc de la Adevar si nu cad de la Credinta decat acei care traiesc in vreun pacat sau in mai multe.

Dar cei smeriti si sinceri nu ratacesc si nu cad, fiindca pe acestia Duhul Sfant, Duhul Adevarului nu-i lasa, ci ii intareste, ii instiinteaza si ii ajuta.

Asa s-a intamplat si cu cele doua osti!Oastea mitropolitului, intemeiata pe falsitate, pe silnicie, pe nedreptate, s-a nimicit inainte de a se nimici facatorul ei. Dar Oastea Domnului, intemeiata pe Iisus cel Rastignit, pe jertfa, pe lacrimi, pe adevar si pe iubire, traieste si biruie din ce in ce tot mai mare si mai frumoasa si astazi, desi pastorasul slabut care era in fruntea ei s-a inaltat in slava la Domnul de atatia zeci de ani.

Mormintele lor trupesti sunt in acelasi pamant, dar, pe cand mormantul ti-ranului este acoperit de buruieni si de uitare, mormantul parintelui Iosif, al sfintei victime, este acoperit neincetat de florile si de lacrimile dragostei sincere si nemuritoare, mereu proaspete si calde.

Asa lucreaza Dumnezeu si asa face dreptate El.

Slavit sa fie Domnul!* * *Ce cununie stralucitaCe cununie stralucitaa fost a noastra, Mire Drag,pe nici o casa auritan-a fost naltat mai dulce steag,pe nici o frunte luminoasan-ai pus un mai divin sarut,nici o mireasa mai frumoasaintreaga lumea n-a avut.

Ce maini mi-au asezat cununa,ce martori mi-am vazut cantand,priveau si soarele si lunace nu vazusera nicicand,roiau in jurul nostru stelesi ingerii erau nuntasi,stateau in jurul mesei melecei mai frumosi inaintasi.

Ce cor ceresc si ce cantare,prin sapte ceruri rasunand,canta cand sfanta sarutaremi-ai dat-o binecuvantandsi cand cerestile inelemi le-ai schimbat cu Mana Ta; o, Nunta Vesniciei mele,sa nu te pot in veci uita!* * *10. U OR E JUGUL LUI HRISTOSRamai pe brazda dreapta cu ochii catre elsi-apasa plugul Cinstei cat mai adanc sa are,in Dumnezeu te-ncrede, cu tine este El si graul tau va umple multime de granareIn tineretea mea de la tara, tatal meu avea odata un bou, anume Iambor.

Am mai scris undeva niste intamplari si adevaruri despre el.

Iambor se nascuse si crescuse la casa noastra, a devenit un bou bland si cuminte, puternic si ascultator, rabdator si harnic, mai mult ca oricare dintre ceilalti tragatori la jug. El nu numai ca ducea aproape singur toata povara la care era injugat, dar niciodata n-a lasat carul la mijlocul drumului, oricat a fost de greu si de incarcat. Niciodata n-a parasit munca lui si n-a fugit de jugul sau. A dus cat i s-a incarcat si a suit pana in varful dealului cu povara pusa, chiar daca trebuia sa traga in genunchi. I se zdrentuia pielea pe genunchi de pietrele prin care suia cu carul incarcat, dar n-a dat inapoi si nici n-a cotit in alta parte, ca sa scape.

Frumusetea purtarii lui Iambor incepea de la intrarea lui in jug. Oricat de obosit ori de flamand era, culcat in grajd sau mancand la iesle ori la iarba pe camp, era de-ajuns ca tata sa-i arate jugul si sa-l cheme: Iambor, hai, ia jugul tau ca el se si scula greoi, daca era culcat si obosit, ori lasa mancarea chiar daca inca nu se saturase; si, uitandu-se ascultator in ochii stapanului sau, venea incet si intra cu grumazul lui puternic in jugul ridicat de tata pana in dreptul lui.

Apoi, dupa ce tata i-a pus resteul, Iambor ramanea acolo, tinand singur jugul sus pana era adus si celalalt bou, sotul lui, care numai cu greu si de frica venea la jug.

Acum, ajuns si eu aici la jugul Domnului la care trebuie sa trag din greu, mi-am adus aminte de ascultarea lui Iambor, de harnicia lui, de rabdarea si de tacerea lui in fata muncii si a jertfelor grele care i se cereau lui atunci.

Mi-am adus aminte de supunerea si devotamentul lui fata de stapanul sau. Mi-am adus aminte de luarea jugului de bunavoie, la cea dintai chemare.

De renuntarea lui la orice drept de mancare sau odihna, cand era nevoie de munca si de ascultare, fara conditii si fara cartire si fara nici o plata.

Munca pe care trebuia s-o fac si eu aici la lucrul Domnului era cam ca a lui Iambor la casa parintilor mei: lunga, obositoare si destul de grea pentru nivelul puterilor mele.

Mai intai trebuia sa invat totul de la inceput. Luat de la tara si stramutat la oras, trebuia sa fiu...