26 Iulie continuare capitolului zilei trecte In vara anului 1938 am incercat si am gasit eu intai, la Oradea, posibilitatea unei publicatii. Era acolo un ziar, Gazeta de Vest , pe al carei director, George A. Petre, il cunosteam. Am convenit cu el sa ne acorde tiparirea la ziarul sau a unui supliment duminical sub []26 Iulie continuare capitolului zilei trecteIn vara anului 1938 am incercat si am gasit eu intai, la Oradea, posibilitatea unei publicatii. Era acolo un ziar, Gazeta de Vest , pe al carei director, George A. Petre, il cunosteam. Am convenit cu el sa ne acorde tiparirea la ziarul sau a unui supliment duminical sub titlul Ogorul Domnului ; iar noi, in schimb, ii ofeream miile noastre de adrese, precum si o suma pentru achitarea costului acestui supliment.

Bucuros atat de publicitatea pe care si-o facea in felul acesta in tara si in lume, precum si de ajutorul material oferit de noi, George A. Petre s-a invoit si astfel a inceput colaborarea.

Eu lucram zilnic partea noastra in birourile ziarului sau de la Oradea, atat cu redactia, cat si cu administratia.

Au aparut astfel trei numere, pentru trei duminici. Dar al patrulea n-a mai aparut nici din Ogorul Domnului . George A. Petre, fiind si el cleric, a fost chemat si mustrat drastic la Episcopie, punandu-i-se in vedere sa sisteze imediat suplimentul duminical pentru noi. i astfel s-a mai adaugat o cruce in cimitirul profetilor cu glas suparator pentru Irod.

In timpul lucrului de la Oradea ne-am facut totusi un prieten, pe directorul intreprinderii Grafica , cea mai mare tipografie de acolo. Cu el am continuat apoi tiparirea mai multor carti, calendare si brosuri cu care am umplut o vreme iarasi golul cerintelor fratesti. Astfel au aparut atunci doua editii din cartea de cantari, una cu note, una fara, apoi mai multe carti de poezii si meditatii de ale noastre, precum si de ale altor frati ca: Eftimiu Florea, Ion Tudusciuc, Ion Ca-pata, Simion Paraschiv si altii.

Intre timp, cautand mereu, l-am gasit la Cluj pe parintele Vasile Chindris, un preot calugar greco-catolic, care avea la parohia Iris o mica tipografie, precum si autorizatia unei gazete, Viata Crestina , pe care o scotea din cand in cand intr-un format si intr-un tiraj foarte mic. El nu prea avea nici darul scrisului si nici cititori. Dar avea foarte multa vointa si dorinta de a lucra ceva pentru Domnul.

Acest preot foarte zelos si intreprinzator a fost foarte bucuros cand i-am propus o colaborare. El avea tipografie si autorizatie, dar n-avea cititori, iar noi aveam ce ii lipsea lui, asa ca repede am convenit sa incepem sa lucram noi sub autorizatia lui gazeta pentru fratii nostri.

In felul acesta noi aveam acum un avantaj pe care nu-l avusesem mai ina-inte. Preotul Chindris, facand parte din alt cult crestin, mitropolitul ortodox nu l mai putea urmari. Suporterii sai greco-catolici aveau oameni pana sus in guvern si, la caz de nevoie, nu era usor de luptat cu ei. In afara de asta, el nu mai era sub indrumarea mitropolitului Balan.

Preotul Chindris, din colaborarea cu noi avea un avantaj si mai mare, intai material, apoi si moral, fiindca intreprinderea lui mergea din plin. Era adevarat ca toata tipografia lui era doar o masina mica, foarte veche, actionata manual de o roata mare la care invartea uriasul Ion, servitorul parohiei, ca un adevarat motor.

La caz de nevoie, insusi parintele Chindris invartea cu succes, fiind si el destul de puternic si tanar pe atunci.

In Ardeal, era stiut ca pe atunci aproape jumatate din populatie era de confesiune greco-catolica, iar Lucrarea Oastei Domnului inca de la inceput s-a raspandit intr-o mare masura si printre credinciosii acestei confesiuni. Parintele Iosif i-a imbratisat cu mare dragoste si pe fratii greco-catolici, simtind de la inceput ca mesajul Oastei Domnului, fiind adresat intregului nostru popor, undeva, in final, prin aceasta Lucrare Evanghelica s-ar fi realizat in chipul cel mai fericit si reunificarea adevarata a celor doua confesiuni romanesti.

Deci, de la inceput s-a facut o puternica sudura sufleteasca intre toti membrii Oastei din ambele confesiuni.

Superiorii confesiunii greco-catolice de la Blaj, care se ridicasera in primii ani contra Oastei Domnului, socotind-o si pe aceasta ca pe un nou instrument al rivalilor lor ortodocsi de la Sibiu, cu care erau in nesfarsite lupte si certuri, vazand noul curs evanghelic pe care i-l da Oastei parintele Trifa, si-au schimbat intreg acel fel rau si banuitor de vedere, incepand acum sa vada chiar cu simpatie lupta parintelui Iosif care detesta orice confesionalism si n-au mai impiedicat cu nimic inrolarea credinciosilor lor in Oastea Domnului. Ci dimpotriva, au binecuvantat-o.

Cu timpul, intreaga atmosfera din confesiunea greco-catolica devenise chiar favorabila Oastei Domnului, intrucat intre conducatorii lor spirituali erau multi oameni luminati, de o mare corectitudine si valoare morala, care vedeau in perspectiva marele rost al acestei ceresti Lucrari in mantuirea si luminarea intregului nostru popor.

Unul dintre acestia, Dumitru Neda, profesor, consilier mitropolitan si re-dactorul organului oficial al Blajului, Unirea , fusese chiar delegat al Bisericii Greco-Catolice, sa aduca salutul lor la sicriul parintelui Iosif, considerat si de catre ei ca un mare sol al lui Hristos in poporul si in credinta noastra. El l-a sarutat atunci pe frunte si a rostit cu ochii plini de lacrimi unul dintre cele mai frumoase si inaltatoare cuvinte si cea mai miscatoare apreciere pentru munca si jertfa lui.

Ce contrast urias intre felul cum s-a comportat fata de acest mare profet al lui Dumnezeu una si cum s-a comportat cealalta dintre aceste doua confesiuni! Ce frumos s-a comportat cea considerata straina si ce urat, cea care profitase de toata avutia lui sufleteasca si de cea pamanteasca!In aceste conditii am inceput lucrul la Cluj in toamna anului 1939. Foaia Viata Crestina aparea saptamanal in 4, 6 si 8 pagini mari. De sarbatori, chiar si in 10-12 pagini. Se mai angajara lucratori la tipografie si inca un ajutor lui Ion, cel care invartea la roata tipografiei. Intreaga familia preotului Chindris avea acum de lucru.

Noi, fratele Marini si eu, ne asezasem cu chirie intr-o casa de pe strada Razboieni, numarul 12, nu departe de biserica Iris si de tipografia parintelui Chindris.

Indata ce foaia incepu sa apara cu regularitate, fratii prinsesera incredere si avant, iar legatura noastra se refacu deplin. Incepuram iarasi sa primim zilnic zeci de scrisori cu vesti despre mersul lucrului sfant, cu invitatii la adunari, la nunti, la consfatuiri fratesti in toata tara, pentru rezolvarea feluritelor probleme in marea noastra familie duhovniceasca.

Noi ne organizasem munca in asa fel incat sa putem face fata la toate, atat aici la redactie, cat si la misiunile prin tara. Aceste treburi le implineam la inceput mai greu, pana ce am putut pune lucrurile la punct in ce privea mersul redactiei.

Dupa aceea incepuram sa putem face fata la redactie unul singur. Celalalt putea fi liber pentru partea cealalta, de misiune prin tara, printre frati, unde era atata nevoie si atatea cerinte pentru reorganizarea si imbarbatarea Lucrarii Domnului.

Am convenit sa facem cu randul aceste doua lucrari.

Cand eram eu la redactie, pleca fratele Marini in misiune. Cand venea el, plecam eu.

Toate acestea ne costau si aici multe cheltuieli, cum ne costasera si la Sibiu. Impreuna cu platitorii buni, prin care se sustinea Lucrarea, venisera si platitorii rai, care ne creau aceleasi neajunsuri. Dar eram fericiti ca totusi puteam respira si ca puteam primi atata cat sa acoperim trebuintele imediate ale lucrului. Salar n-am putut sa incasam nici aici, cum nu putusem nici la Sibiu. Nici nu ne mai gandeam la partea asta.

Ocazional, ne vizitau zilnic multi frati si colaboratori din tara si incaperea redactiei noastre era mereu plina de frati si de surori cu care petreceam fericite clipe de rugaciune si consfatuiri. Uneori acestea deveneau frumoase si fericite adunari fratesti, mai ales cu tineretul din loc sau imprejurimi, una dintre grijile deosebite pe care le aveam fiind chemarea si incadrarea tineretului in toate muncile Domnului. Tot sufletul meu era inflacarat de dorinta de a atrage pe cat mai multi tineri, mai ales in munca scrisului sfant. tiam cata insemnatate are cuvantul scris si vedeam ce putini scriitori si poeti credinciosi aveam.

Calauzit de gandul acesta, publicam in gazeta sute de poezii pe care le primeam din tara, pe cele mai multe refacandu-le aproape complet, in scopul de a-i incuraja pe toti sa scrie si in speranta ca poate cativa dintre ei se vor alege si se vor impune ca exceptii si talente. Au si fost unii, intr-adevar, care s-au ales, dar nici unul n-a devenit pana la urma ceea ce speram.

Imi amintesc bine ca in luna august 1939 eram eu de rand la redactie, fratele Marini plecase pe cateva saptamani in misiune prin Basarabia, pe la Orhei, unde erau atunci parintele Vladimir si fratele Romanenco doi harnici ostenitori ai Domnului, care il invitasera pentru lucru si pentru un timp de odihna acolo.

Fratele Romanenco avea un conac si o mosie frumoasa la Voinova, iar in jurul lui erau niste sate cu multi frati. Luna aceea a fost ultima, pentru ca peste cateva zile fratele Romanenco a trecut pe neasteptate in vesnicie, apoi a inceput razboiul pustiitor care a frant multe ganduri frumoase pe totdeauna.

Printre scrisorile pe care le-am primit in una din acele zile, imi amintesc de o scrisoare care venea din partea unui tinerel, copil de trupa la muzica unui regiment din orasul Sfantu Gheorghe, judetul Ciuc. Textul scrisorii il reproduc aici, pentru ca acest tinerel ne va da multe sperante, dar ne va face si mai multe necazuri:Ma numesc Moldoveanu Nicolae scria el , in varsta de 17 ani, orfan de tata, nascut in comuna Movileni, jud. Tecuci si sunt copil de trupa la o muzica militara din orasul Sfantul Gheorghe, jud. Ciuc. Doresc foarte mult sa citesc gazeta Dv. pe care am vazut-o la cineva in comuna mea, cand am fost in concediu acasa. Dar eu nu am bani sa platesc abonamentul, insa voi vinde suplimentul de lapte pe care il primesc aici si voi achita pretul gazetei. Deci, rog sa mi trimiteti si mie foaia Dv. Mi-a tresarit induiosata inima la cele citite, gandindu-ma cat doream si eu in urma cu zece ani si cat as fi dat si eu sa pot primi o astfel de gazeta. M-am gandit ca poate din acest tinerel va iesi un om de mare folos pentru Lucrarea Domnului si i-am scris indata, chiar atunci:Draga Niculita, am primit scrisoarea ta si iti vom indeplini indata dorinta. Te rog sa nu-ti vinzi mancarea ta, ci fii linistit ca de aici eu iti voi trimite sap-tamanal din fiecare numar de foaie cate cinci exemplare gratuit, ca sa ai si sa mai dai si la acei dintre colegii tai care vor dori sa o citeasca. Scrie-ne daca vei primi foaia si daca mai ai vreo nevoie pe care ti-am putea-o implini i am semnat scrisoarea cu numele meu si adresa redactiei.

A raspuns indata foarte fericit si recunoscator.

Pe urma a avut nevoie imediat de toate cartile noastre, apoi de altele si al-tele. Mi-a tot scris, iar eu i-am tot raspuns tot anul acela. Poate el mai are inca aceste scrisori si acum.

De Craciun, imi amintesc ca-mi scria dorinta lui sa vina odata la Cluj, ca n-a fost niciodata, si doreste ca sa ne vada.

Va primi permisie pana dupa Anul Nou. Sa-i scriu daca poate sa ne afle.

I-am scris sa vina. i, indata dupa Craciun, am vazut intrand intr-o zi in redactie un tinerel subtirel si naltut, imbracat in haine militare si cu o trompeta sub brat.

A salutat respectuos si statea in picioare la usa, timid si cu sapca in mana. Tu esti Niculita Moldoveanu? am sarit eu bucuros, vazand incurcatura lui. Vino mai aproape si fii mai curajos.

Apoi, aratandu-l fratelui Marini, i-am zis: Acesta este tanarul de care ti-am spus.

Iar lui i-am zis: Hai, da mana cu fratele Marini, sa te cunoasca si el. Acum vei ramane la noi, iar maine vom merge cu totii la niste adunari fratesti pe aici, nu departe, la Ciubanca, Ciubancuta si poate si in alte parti.

Imi amintesc ca a plecat cu noi la adunarile de care vorbeam.

Dar inca de la plecare am avut cu el un necaz. El ne-a spus sa nu-i scoatem bilet de tren fiindca el e militar, are bilet de voie si nu plateste trenul. Dar indata dupa pornirea trenului, conductorul voia sa-l dea jos, fiindca biletul lui de voie nu era valabil pe ruta asta. A trebuit sa platesc pentru el o amenda in tren.

Dupa doua zile, la intoarcere, veneam pe jos si era noapte.

Treceam tocmai prin satul Olpret si mergeam cu grija, pentru ca acolo jandarmul ne pandea sa ne faca rau. Mergand, fratele Marini era inainte cu inca cineva, iar Niculita, in urma cu mine. Imi amintesc ca ma tot provoca la discutii despre imparatia de o mie de ani, despre rai, despre iad, despre suflet toate intrebari puse nu ca sa afle, ci ca sa afirme. Am inteles indata si suparat ca lucrurile astea erau nu numai citite de el de prin cartile mileniste, ci chiar si patrunsesera in inima lui.

Argumentele pentru ele, vedeam nu numai ca le cunoaste bine, dar stie sa le si foloseasca, chiar pe un oarecare ton de contrazicere.

Dupa ce un timp destul de lung am cautat cu rabdare si cu dragoste sa-l conving, iar el tot nu se dadea batut, i-am zis o data suparat, retezandu-i-o scurt: Auzi, Niculita, tu lasa ratacirile astea cui n-are altceva mai bun de facut si ocupa-te de cantare. Cantarea este chemarea ta. Iar daca nu intelegi, sa stii ca ma supar pe tine.

Am avut pe o clipa impresia izbitoare ca acest copil este un suflet nesincer, stapanit de un duh strain. Am avut chiar indemnul sa ma scap de el chiar a doua zi, trimitandu-l la locul lui de unde venise si sa-l las acolo in pace pentru totdeaunaEl, presimtind probabil ca va urma ruperea noastra, vazand ca m-a suparat, s-a prefacut ca ii pare rau si pe urma n-a mai deschis vorba despre asta deloc, ca sa-mi lase mie impresia ca l-am convins. Era de-ajuns de priceput si mai avea inca multa nevoie de usuratatea dragostei mele. Astfel si-a ascuns sufletul prefacut sub tacerea pe care si mai tarziu apoi o folosea totdeauna cand avea nevoie sa-si ascunda gandurile pe care nu si le mai putea ascunde cu cuvintele.

Un foarte insemnat invatamant ar fi trebuit sa trag eu inca de atunci si anume:Intai, ca nu trebuia sa-mi pun cu atata graba mainile peste nimeni, cum mi am pus peste el. Atunci nu m-as fi facut partas pacatelor viitoare pe care el un prefacut venit in Lucrarea Domnului le va face cu ajutorul meu si in contul meu, spre pierzarea lui, dar in paguba Lucrarii lui Dumnezeu.

Iar in al doilea rand, ca nu trebuia sa neglijez prima impresie, prima instiintare pe care mi-o facuse inima despre acest suflet de om.

In sfanta Evanghelie se spune cum Mantuitorul a respins odata pe niste oameni pentru ca prima Lui impresie despre ei (din felul cum i-a vazut venind la El) era ca ei sunt nesinceri si nu vin din convingere si din dragoste, ci vin din anumite interese firesti (Lc. 9, 56-62).

O, daca am asculta si noi mai cu multa grija de inima noastra cand Duhul Sfant din ea ne instiinteaza despre anumiti oameni si anumite adevaruri cu care ne intalnim!Ce bine era daca ascultam si eu in noaptea aceea de instiintarea din cugetul meu cu privire la sufletul tinerelului acestuia caruia i-am dat, peste treizeci de ani dupa aceea, tot ce am avut bun, pentru ca apoi sa-si ridice impotriva Lucrarii Domnului, care l-a hranit si l-a ingrasat si impotriva mea unul dintre cele mai murdare calcaie care ne-a lovit vreodata fata si ne-a zdrobit inimaVa veni vremea sa mai vorbim despre N. M., pe care asa l-am cunoscut.

Ce dureros am aflat eu mai tarziu, dupa experienta cu M. si cu altii ca el, dintre care despre unii mai...