28 Iulie continuare capitolului zilei trecte Cu fratele Faimuta povestesc numai o intamplare de un adanc inteles su-fletesc:Era iarna anului 1950 si eram doar pentru cateva zile acasa. Zapada era mare si frigul aspru. Fratele Faimuta venise de pe la frati, din alte sate, si trebuia sa treaca lunca pe punte.

Puntea era inghetata si []28 Iulie continuare capitolului zilei trecteCu fratele Faimuta povestesc numai o intamplare de un adanc inteles su-fletesc:Era iarna anului 1950 si eram doar pentru cateva zile acasa. Zapada era mare si frigul aspru. Fratele Faimuta venise de pe la frati, din alte sate, si trebuia sa treaca lunca pe punte.

Puntea era inghetata si lunca adanca. S-a temut sa treaca si statea acolo, strigand: Frate Traian, vino si ma treci puntea!Dar lunca era departe, el nu putea striga tare si pe afara nu prea era nimeni sa-l auda ori sa-l vada.

Se apropia noaptea era tot mai frig si el striga tot mai slab. Intr-un tarziu, a venit un vecin si mi-a zis: Faimuta este dincolo de lunca, nu poate trece puntea.

Am alergat si l-am gasit tremurand de frig si de teama, cu sacul lui mare in spate Inca putin si s-ar fi prapadit de tot. Am sa te iau in spate cu sacul tau cu tot, dar sa nu te misti, ca amandoi cadem acolo in fundul prapastiei.

L-am luat in spate, zicandu-i: ine-te bine de mine si sa nu te misti! Nu ma misc, nu ma misc, nu ma misc, repeta el tremurand si inchizand ochii, sa nu vada primejdia.

Cand l-am lasat jos dincolo, a izbucnit in lacrimi de bucurie, zicand: Slavit sa fie Domnul. Am scapat Atunci ma gandeam: Iata, asa a facut si Domnul Iisus cu mine. Eram in primejdia mortii, strigam si nimeni nu era sa vina in ajutorul meu.

Dar El, Dulcele Mantuitor, m-a auzit. A venit si m-a luat in spatele Sau cu bagajul meu cu tot si m-a trecut Dincolo, in fericita Lui Imparatie.

Slava vesnica Lui!In primavara anului 1952, bietul frate Faimuta s-a imbolnavit grav pe cand era la fratii din Beliu, in judetul Bihor. Acolo Domnul l-a luat la mangaierea Lui cea vesnica.

A fost inmormantat cu sapte preoti si o mare multime de frati si straini care il cunosteau si l-au petrecut pana la mormant.

Dupa cum am mai spus, indata dupa terminarea razboiului, in marile schimbari care au venit, noi fratele Marini si eu in acelasi timp cu reluarea si strangerea legaturilor noastre fratesti inauntrul Oastei Domnului, am simtit un puternic indemn pentru o intalnire cu toti fratii credinciosi si din celelalte grupari religioase din tara. Aveam, in general, si despre activitatea evanghelica a acestora intelegerea si pretuirea care vine din dragostea lui Hristos, despre care tot scriem si vorbim cu totii i comunitatea idealului de propovaduire a mantuirii tuturor celor care nu-L cunosc pe Domnul si nu au nasterea din nou prin credinta vie si lucratoare in El.

Cel dintai caruia i-am comunicat gandul nostru de a ne intalni cu toti fratii de la conducerile cultelor neoprotestante din Bucuresti a fost fratele Wurm-brandt. I-am impartasit gandul nostru cam in termenii urmatori: Iata, am trecut cu totii printr-un razboi cumplit. Am avut de suferit mult, atat unii, cat si altii. Dar toti suntem trimisi la oamenii intre care suntem ca sa le propovaduim pe Hristos si nasterea din nou. i toti avem in fata Domnului marea datorie si marea raspundere de a face acest lucru cu toata puterea si in-telepciunea, in unitate deplina si in dragoste frateasca dintre noi, pentru ca acei la care ne ducem sa-i chemam sa vada intr-adevar prin aceasta ca noi suntem niste adevarati slujitori ai lui Dumnezeu.

Timpul acesta si prilejul acesta ziceam este unic.

Daca reusim sa ne intelegem acum cand toti facem un inceput nou, atunci noi vom realiza cea mai mare izbanda pentru Evanghelie in tara noastra si poate in lumea intreaga.

Dimpotriva, daca din vina noastra acest prilej unic se va pierde si noi vom continua iarasi luptele sectare si confesionaliste dintre noi, Lucrarea Domnului va suferi o pierdere de neinlocuit, iar noi vom fi trasi odata la raspundere in fata Judecatii Domnului ca niste raufacatori ai Evangheliei si ca niste vinovati pentru pierderea multor suflete.

Wurmbrandt ne-a inteles sau a parut ca ne intelege si s-a alaturat indata planului nostru. Am fixat o zi in saptamana aceea si am luat legatura cu toti cati i-am crezut in stare de a primi acest gand bun. De fapt, noi ii credeam pe toti destul de credinciosi si de intelepti pentru a imbratisa initiativa noastra, desi ne dadeam seama ca aplicarea ei pe teren va intampina destule greutati Credeam sincer insa ca, odata luata hotararea si lucrand toti cu o inima curata la realizarea ei, Harul Domnului ne va da, mai curand decat s-ar crede, o izbanda fericita. Ce minunat moment era acesta pentru o initiativa mare si binecuvantata ca asta! Eram plini de bucurie in asteptarea primirii raspunsului celor invitati si faceam la planuri despre ce minuni se vor putea realiza in tara noastra prin toate fortele noastre unite. Cum va binecuvanta Duhul Sfant cu participarea Lui eforturile noastre armonioase! Dar primele dusuri reci le-am primit prin refuzul net, intai al celor din partea lui Tudor Popescu si apoi al celor de la adventisti.

Au venit cativa de la Crestini dupa Evanghelie, cativa de la Penticostali si ceva mai multi de la Baptisti. Restul, cei de la Evreii Crestini si noi, cei doi, Marini si eu.

Dar nici de la acele adunari nu venisera primii indrumatori, ci doar oameni de mana a doua.

Am vazut cu durere ca cei vizati nu intelegeau nici acum marele pret al momentului si marea cerinta a lui Hristos. Totusi ne-am zis noi daca macar cei prezenti vor ajunge cu totii la acel inalt nivel duhovnicesc din care sa apreciem necesitatea si porunca Evangheliei din momentul de fata si am conlucra impreuna, rezultatele fericite ii vor atrage si pe ceilalti si nu peste mult se va realiza colaborarea tuturor. Dar bruma s-a asternut curand si peste aceste flori. Dincolo de toate promisiunile formale, am vazut la fiecare gandul nemarturisit ca impreuna-lucrarea noastra ar accepta-o si ar sprijini-o daca i-ar aduce dansului personal sau grupului sau vreun avantaj chiar si in dauna celorlalti.

Dorind totusi sa incepem cumva, Wurmbrandt a propus editarea impreuna a unei reviste care sa poarte mesajul nostru scris catre toti credinciosii, chemandu-i la o colaborare interconfesionala in slujba si spre slava lui Hristos.

Revista urma sa apara bilunar si sub conducerea unui grup format din persoane de frunte din toate confesiunile crestine participante.

Scrisul trebuia sa fie inspirat numai din Dragostea si Adevarul Evangheliei, in asa fel incat sa fie acceptabil si folositor tuturora.

Pana ce se va obtine o noua autorizatie pentru alta revista, fratele Wurm-brandt ne-a pus la dispozitie revista lor, Prietenul , care aparea la Bucuresti.

Cu aceasta propunere, formal, au fost de acord cu totii. Dar, cand s-a pus problema colaborarii, n-am fost prezenti de fapt decat numai noi trei: Wurmbrandt, Marini si eu.

Atunci am vazut, cu inima zdrobita de durere, cat de putin credinciosi suntem credinciosii de azi. i ca, de fapt, aproape nimeni nu mai cauta foloa-sele lui Hristos ci fiecare isi urmareste, in numele lui Dumnezeu, foloasele sale personale si lumesti. Ce alt necaz mai mare trebuie oare sa mai treaca peste noi pentru a ne trezi din nebunia asta? i ce alt moment oare va trebui sa mai vina, spre a sti sa-l folosim? Pana ce Domnul nu ne va pune intr-un foc si mai cumplit in care fiecare personal sa fim sarati si arsi pana la alb, se vede ca nu vom ajunge la punctul de sudura la care trebuie sa ajungem ca sa fim in stare ca Hristos sa lucreze prin noi Nu tot numai noi prin El!Ideea insa este atat de frumoasa si de sfanta, incat a anuntat-o si Mantuitorul ca se va realiza odata pe veci, cand a zis: i va fi o turma si un pastor (In 10, 16).

Acum se pare ca inca n-a sosit aceasta vreme. Totusi nu poate fi departe, dar noi trebuie sa o dorim si sa o pregatim.

Atunci insa prea ma grabeam sa vorbesc despre altii. Va veni in curand vremea cand voi vedea ca nici chiar in sanul aceleiasi grupari nu se va mai putea realiza o unitate deplina de ganduri si o armonioasa colaborare intre frati nici chiar in sanul familiei noastre, a Oastei Domnului. Necazurile, in loc sa ne apropie, ne departeaza.

Momentele mari, in loc sa ne uneasca, ne dezbina. i furtunile grele, in loc sa ne inalte pe toti, pe cei mai multi ii prabusesc.

Comportarea plina de egoism si de ambitie fireasca a celor mai multi era un semn ca acei care trebuiau sa vada acum nu vedeau si ca milioanele de morti si marile de sange si de lacrimi nu ne invatasera nimic.

Traiam prima mea cutremuratoare dezamagire, de asta data, din experien-tele mele cu credinciosii nostri si ai altora.

O, cate vom mai vedea!Am incercat din nou cu foaia la Sibiu. Acum Titus era altul. Tovarasia lui de acum zece, doisprezece ani cu Viorel, care il dusese la neascultarea sa de tatal sau, o platise scump, iar bietul fiu ratacit isi ispasise prin multe roscove amare pacatul lui.

O, daca ne-ar face dragostea sa ascultam inainte si nu pedeapsa, in urma! Dar nu stim de ce oare tocmai fiii celor mai intelepti oameni cad adeseori in cea mai mare nebunie! Bine este atunci ca Domnul foloseste fata de ei cate o nuia usturatoare pentru a-i invata.

Cu Titus se putea acum lucra Domnul folosise nuiaua.

Am revenit deci cu gandul sa incepem o lucrare mai stabila aici la Sibiu, unde pozitia mitropolitului incepuse sa slabeasca mai ales in privinta relatiilor lui cu autoritatile de stat, care nu mai erau acum atat de slugarnice si la dispozitia lui ca inainte.

Sibiul era totusi ceva neuitat pentru Oaste. Centrul ei tot aici trebuia sa ramana!In anul 1934, cand venisem prima data in Sibiu, adunarea Oastei de aici era relativ tanara, ca de altfel majoritatea adunarilor din tara. Intreaga Lucrarea Oastei n-avea decat 12 ani. Dar cei din Sibiu venisera la Domnul intr-un fel mai deosebit decat ceilalti din tara. Sibienii venisera mai mult la cuvantul vor-bit al parintelui Iosif si nu la cuvantul scris, cum venisera in totalitatea lor fratii din tara, care aproape nici unii nici nu-l vazusera la fata vreodata pe omul care ii adusese pe ei la Mantuitorul Iisus Hristos.

Ostasii din Sibiu se indestulau sa auda cuvantul parintelui o data pe sapta-mana sau la doua saptamani, sau chiar mult mai rar.

Cartile sau foile scrise ale parintelui, ei prea putin si prea putini le aveau ca o hrana temeinica si dorita. Pe cand ostasii din restul tarii si al lumii cunoscusera intoarcerea la Domnul si viata traita cu Hristos numai din cuvantul scris, care era mult mai statornic, mai indestulator si mai adanc.

De aceea si atasamentul fratilor din Sibiu era mult mai slab fata de parintele Iosif decat al celorlalti din tara. Cei din Sibiu se mai hraneau si cu cuvantul altora, iar cand parintele era plecat si bolnav, ei rupsesera aproape de tot legatura lor cu Duhul Oastei. Mergeau si pe la alte adunari, citeau si alte carti, primeau si alte invataturi. De aceea adunarea din Sibiu usor putea fi dusa incoace si incolo, cum s-a si dus mai tarziu, cand dupa unii, cand dupa altii.

Imi aduc bine aminte ca, in zilele si noptile de lucru urgent la expedierea foilor, aproape nici unul dintre toti ostasii din Sibiu nu venea sa se imbie la lu-crul Domnului, sa ajute si ei cu ceva, pentru ca fratii din tara sa primeasca bu-curia foii mai repede.

Eram uneori putini si era mare nevoie de ajutor, dar toti treceau pe langa lucrul Domnului si nimeni nu simtea tragere de inima, spre a veni sa ajute.

Lucrarea Domnului se zbatea in lipsuri si parintele in suferinta prin spitale, iar fratii ostasi din tara ajutau cu ce puteau la acoperirea datoriilor, se publicau apeluri la ajutor dar ostasii din Sibiu aproape nici unul nu se interesa de greutatile acestea, ca si cum ei ar fi fost din alta lume i asa au fost de-a lungul anilor: ei au stat mereu langa Oaste, nu in ea. Langa Biserica, nu in ea. Langa dragostea frateasca, nu in ea.

Chiar si fata de parintele Iosif, dragostea lor a fost mai putin calda si prea indepartata intotdeauna. De aceea si mai tarziu, cand a fost nevoie sa se faca ceva si cu fapta, macar pentru mormantul sau pentru a-si arata un cat de mic simtamant de evlavie si de recunostinta, contribuind si ei cu ceva la munca sau la cheltuielile care s-au facut pentru monumentul lui ostasii din Sibiu nu numai ca nu au contribuit la nimic, dar s-au exprimat si ei ca Moldoveanu, daramatorul adunarilor fratesti, care a zis cu un glas batjocoritor spre fratii care lucrau: V-ati facut un idol din mormantul acela! Cand cineva se exprima in felul acesta fata de memoria parintelui sau duhovnicesc, usor iti poti da seama de prabusirea lui sufleteasca.

Azi duhul falselor incredintari i-a daramat pe toti. i desi au ramas numai cativa, daramatorul siret i-a dezbinat in doua. Unii, mai rataciti, impreuna cu dezbinatorul siret, de o parte ceilalti, ceva mai putin rataciti ca primii, de alta parte, cand certandu-se, cand impacandu-se intre ei.

Asta este situatia acum, dar atunci in 1946, anul despre care vorbesc acuma, duhurile falselor incredintari erau numai la inceputul lucrarii lor ni-micitoare.

Cu doi ani mai inainte, cand fratele Marini executase o pedeapsa de cateva luni de inchisoare in Sibiu, cunoscuse acolo pe un medic si pe un profesor carora le vorbise despre Domnul si care s-au predat Domnului acolo in inchisoare. Medicul era doctorul Banu, iar profesorul, Ion Creanga.

La eliberarea tuturor din inchisoare, i-am cunoscut si eu pe amandoi. Profesorul Creanga mi s-a parut un temperament linistit si serios. Mi-a facut o buna impresie si imi pare rau ca n-a stat decat prea putin timp la Sibiu. S-a mutat nu stiu unde si nu l-am mai vazut.

Doctorul Banu mi-a facut de la inceput o altfel de impresie. Un temperament impulsiv, nervos, agitat si nestatornic. Parea increzut in sine si violent in expresii si in miscari, totdeauna cautand sa-si impuna vointa, fie ca avea dreptate, fie ca nu.

Anul 1946 deci l-am petrecut pana toamna in pregatiri pentru reaparitia foii Isus Biruitorul sub directia lui Titus, care era mostenitorul formal al parintelui Iosif, iar ca redactor, fratele Marini. Intre timp am mai tiparit o editie din Cartea de cantari, Calendarul pe 1947 si o serie de alte carti.

La Beius continuam tiparirea lunara a variantelor revistei Familia Cresti-na . Misiunile prin tara impreuna cu fratele Marini le faceam tot mai rar. Doc-torul Banu incepuse sa puna stapanire exclusiva pe fratele Marini si relatiile lor se orientau din ce in ce tot mai mult, inca din anul trecut, spre Wurmbrandt si mai ales spre Solheim.

Adunarile din Sibiu, la care participa acum frecvent fratele Marini, se faceau intr-o sala inchiriata de la un alt cult si luau parte la ele in afara de noi, cei mai vechi unii membri mai noi, care, ca si doctorul Banu, erau foarte activi, dar insufletiti de niste duhuri tot mai straine de duhul Oastei dintai. Invatatura care se propovaduia era tot mai deosebita, iar legaturile lor cu fratietatea din tara erau tot mai slabe si tot mai distante.

La Rusaliile anului 1946 a avut loc ultima adunare de la Sibiu cu participarea fratelui Marini. Atunci am avut o mare multime de frati din tara veniti la Sibiu.

Dupa multe luni de despartire, am avut atunci si eu o explicatie cu fratele Marini privitoare la conduita lui din ultimul timp si la practicile straine pe care le aproba la cei din Sibiu si pe care chiar si el incepuse sa le adopte.

A recunoscut cu tristete ca prea s-au indepartat lucrurile de fagasul sanatos si ca trebuie sa se revina asupra acestui fapt Dar indata ce am fost observati ca discutam singuri, cei cativa din Sibiu, care il acaparasera pe fratele Marini, au venit sa-l ia, spre a nu-l scapa cumva de sub influenta lor.

Pe urma am aflat ca era acolo un plan siret, de a-l folosi pe fratele Marini ca pe un cal troian pentru duhurile straine care urmareau cucerirea intregii Lucrari a Oastei, pentru a-i nimici viitorul si rostul ei evanghelic in Biserica noastra si in poporul nostru.

In timpul consfatuirii noastre din seara ajunului Rusaliilor a venit o dele-gatie a Mitropoliei, spre a ne invita sa participam impreuna cu ei la adunarea de a doua zi dupa-masa Ziua de Rusalii in curtea Academiei Teologice.

Fratele Marini si eu am promis ca vom participa, cu anumite conditii. De-legatii Mitropoliei au acceptat conditiile. Noi am promis ca vom lua parte in felul acesta deoarece, in primul rand, voiam sa se vada ca nu avem ura si nici opozitie fata de Biserica. Iar in al doilea rand, voiam sa le vedem sinceritatea lor in respectarea cuvantului dat. Noi n-aveam de ce sa ne temem de ei, fiindca eram cateva sute de frati si surori care puteam oricand sa ne ridicam si sa plecam, daca ei nu-si vor tine cuvantul dat fata de noi. La acceptarea noastra, cei cativa din Sibiu au facut indata o agitatie in mijlocul adunarii noastre, strigand: Cine sunt Marini si Dorz, ca sa vorbeasca ei in numele nostru? Noi nu vrem sa mergem. Nu mai avem nimic de-a face cu Mitropolia!Fratii din tara au ramas foarte surprinsi de aceasta iesire necuviincioasa fata de noi. Unii dintre cei mai cunoscuti frati au luat cuvantul in sprijinul nostru. i lucrurile s-au linistit aparent.

Am luat parte, dimineata, cu toti fratii...