Nu-mi faceam pareri prea inalte despre importanta pe care o am in tara asta, insa la cei aproape saptezeci de ani ai mei si dupa activitatea mea indelungata, eram totusi un nume cunoscut si respectat atat in tara, cat si in strainatate si era de asteptat sa se procedeze altfel fata de mine, si nu []Nu-mi faceam pareri prea inalte despre importanta pe care o am in tara asta, insa la cei aproape saptezeci de ani ai mei si dupa activitatea mea indelungata, eram totusi un nume cunoscut si respectat atat in tara, cat si in strainatate si era de asteptat sa se procedeze altfel fata de mine, si nu in acest mod josnic si nedrept. Cel putin pentru varsta si boala mea, daca nu pentru altceva. Dar aceasta este asa ca sa mi se prabuseasca orice iluzie despre omenia in care mai speram. i sa-mi dau seama cat de adanc se prabuseste lumea in care traim. Doamne Iisuse, ajuta-mi ca sa pot suporta totul pana la capat!A doua zi usa se deschise brusc si in celula imi aparu un tovaras tanar si infirm de un picior. Imi spuse ca vine din penitenciarul Satu Mare, unde executa o pedeapsa de trei ani pentru o fapta rusinoasa. Era de loc din Oradea si i se aprobase sa vina aici pentru confectionarea unei proteze pentru piciorul bolnav. De la el am aflat ca inchisoarea din Oradea fusese desfiintata si ca cei condamnati din Bihor executa inchisoarea la Satu Mare. Ca, din cauza de economii, din mai multe judete se desfiintasera inchisorile, iar condamnatii erau ingramaditi in alte judete. Ca, din cauza asta, toate inchisorile sunt supraaglomerate si se mai tot aglomereaza mereu, facand tot mai grele conditiile de hrana, de cazare, de tratament. El era tare descurajat, dar eu ma incredintam Domnului fara nici o teama. Fie ce va fi! Daca esti condamnat, adauga el, nu vei sta aici decat cel mult trei zile. Se fac curse de doua, trei ori pe saptamana spre Satu Mare. Te vor duce acolo.

Intr-adevar, a doua zi mi s-au luat datele pe un dosar, apoi amprentele si in urma am fost fotografiat din fata si din profil, cu un numar penal agatat pe umar. Astfel intram in numarul celor faradelege, unde voi fi tratat ca ei, fara nici o deosebire formala, dar si mai rau decat cei ce savarsisera cele mai grele fapte contra semenilor lor.

A treia zi dimineata, eram scos cu bagajul in curte, unde astepta, trasa in fata arestului, o duba mica. Un plutonier gras aseza, dupa dosare, pe doua randuri inaintea mea, pe altii vreo doisprezece arestati, carora le punea catuse la maini, legandu-i impreuna doi cate doi. Toti erau tineri, pletosi, foarte bruneti si vorbind intre ei si razand zgomotos, tiganeste, ungureste, romaneste Multi glumeau familiar chiar si cu militienii. Erau deci foarte cunoscuti pe aici si nici nu le prea pasa lor de starea in care se aflau. Cu catusele la mani, au fost apoi urcati si impinsi, cu tigarile aprinse, in duba care se umplu cu ei. Ramasesem numai eu singur la urma. Pe batranul asta nu-l inghesui cu ei, ca moare acolo, zise unuia plutonierul gras care facuse apelul dosarelor. Lasa-l langa tine in boxa de la usa. Asta cred ca acolo isi da obstescul sfarsit, raspunse celalalt, razand si impingandu-ma in duba. Acesta ni-l vom da toti, domnule plutonier, zisei eu privindu-l in ochi. Numai ca nici unul nu stim cand si cui ne vine randul sa ni-l dam.

Din nou ii multumii Domnului Dumnezeului meu in inima mea pentru izbavirea care mi-o dadea. E usor de banuit cum as fi ajuns eu in Satu Mare dupa trei ore de calatorie, inghesuit si calcat in picioare de cei doisprezece din duba plina de fum si de injuraturi.

Plutonierul de langa mine, care pazea duba din boxa de la spate, ma asezase pe scaunul din fata lui si ma privea putin indiferent, ca un om obisnuit cu drumurile astea. Era si el destul de batran si facea cursa asta de atatia ani, de cate doua sau trei ori pe saptamana.

Am incercat pe drum cateva cuvinte cu el. Poate ca n-am sa-l mai vad nici odata , gandeam. Trebuie sa-i spun macar ceva despre moarte, despre judecata, despre rasplata vesnica a fiecaruia pentru faptele sale. Despre nevoia de a ne gandi fiecare la asta, mai ales noi, care nu mai suntem tineri nici unul.

Omul nu se impotrivea. Vazuse si el destule in viata lui si simtea ca am dreptate. De fapt, astfel de cuvinte mai spusesem si ieri si alaltaieri la toti ceilalti cu care mai fusesem. Poate vreunuia ii vor folosi. Ascultasera toti, ca si acesta, fara sa spuna nimic, nici da, nici nu.

De la acest plutonier am aflat prima data ca batranii cei trecuti peste saizeci de ani nu fac decat un sfert din pedeapsa la care sunt condamnati. Dumneata, imi zise el, n-ai sa faci decat sase luni din cei doi ani. Exista scris in regulament acest lucru. Statul s-a gandit cu omenie, ca sa vedeti ce drepte sunt legile noastre si cum s-au facut ele cu gandul la omDin starea in care eram si dupa cate vazusem si auzisem, stiam cat sa cred din toate aceste cuvinte. Dar eu care eram plin de incredere in mana si grija Domnului meu, parea ca nici nu-l aud. Nici nu ma interesa asta.

Cata dreptate am avut sa nu-l cred atunci, am aflat mai tarziu. Cand a venit vremea sa se implineasca fata de noi aceasta conditie umana , fratele Rosianu a constatat-o intai. El, care era tot asa de batran si de bolnav ca mine, trebuia sa se libereze, dupa regula asta, in luna noiembrie. Dar cand a fost in fata comisiei de liberare conditionata i s-a spus: E adevarat ca dumneata ai avut tot timpul o comportare ordonata, respectuoasa si supusa. Dar dumneata nu poti fi eliberat inca, fiindca nu esti de-ajuns reeducat. Mai stai trei luni! i dupa aceste trei luni ar mai fi fost amanat inca alte trei luni si pe urma tot asa, pana la sfarsitul pedepsei sau a vietii. i, desigur, tot asa s-ar fi procedat si fata de mine. Ba, cu atat mai mult daca Domnul ne-ar fi lasat in mainile lor. Dar slavit sa fie Domnul, Care nu ne-a lasat nici o clipa din mainile Lui! El Insusi sa le rasplateasca cu o rasplata vesnica tuturor acelora care au lucrat si s au rugat pentru izbavirea noastra, fie intr-un fel, fie in altul.

La Satu Mare am fost imediat luati in primire, inscrisi in registre si apoi bagati in sala de baie, tunsi la zero si imbracati in haina de ocara a penitenciarului, avand peste tot inscrise cu litere mari si murdare de tus noua noastra denumire: DE INUT .

Eram gata sa fim imprastiati prin celulele de carantina, cand intra in sala de baie un plutonier, strigand aspru: Drepti, vine Cetateanul Comandant!Intra un civil gras si dur, insotit de altul in uniforma, care statea inapoia lui. Venea sa ne vada pe noii sositi si sa-si faca o parere despre noi. La inceput am crezut ca asa este regula de fiecare data. Dar pe urma am aflat ca cinstea asta li se facea foarte rar. De fapt, nici nu putea in fiecare zi sa se ocupe comandantul insusi de cei ce erau varsati aici de atatea guri de canale colectoare! Comandantul s-a uitat mandru si autoritar peste toti pana la mine, cel mai din urma, si a inceput sa-i intrebe pe cei mai de aproape: Cum te cheama, de unde esti, pentru ce esti condamnat?Cand a ajuns la mine (se pare ca asta si voia, fiindca nu-l interesau raspunsurile celorlalti), imi zise, privindu-ma foarte atent: Dumneata cum te numesti? Pentru ce ai fost condamnat? Ma numesc Dorz Traian, sunt condamnat la doi ani pentru scriere si difuzare de carti religioase. Esti iehovist? Sunt ortodox din Oastea Domnului. Aha! i ce ai scris? Poezii, meditatii, proverbe. De ce n-ai scris amintiri din copilarie, ca Ion Creanga? Am scris si amintiri din copilarie, dar nu ca Ion Creanga. Bine!Apoi, privind peste toti, intreba, grabindu-se spre iesire: Aveti cineva ceva de raportat? Am eu, domnule Comandant, i-am zis, indemnat deodata de un gand. Va rog foarte mult sa dispuneti sa fiu repartizat la o camera cu mai putini fumatori! Aici se fumeaza foarte mult, iar eu sunt bolnav si cu inima. Nu pot suporta fumul de tigara. Asta depinde de cei care sunteti in camera, zise el nepasator si iesind. Intelegeti-va acolo ca sa se fumeze mai putin.

Am inteles atunci ca si raspunsul acesta era, ca si celelalte, o bataie de joc. El stia bine ce putin ii intereseaza acolo pe niste fumatori inraiti si patimasi de unul care moare langa ei din cauza fumului lor. Dar tot atata il interesa si pe el de rugamintea mea.

De fapt aici parca nimeni n-are voie sa faca nici un bine nimanui Dar ii poate face orice rauAm fost repartizati fiecare pe unde s-a nimerit. La cate o camera de carantina. Va trebui sa stam in aceste camere douazeci si una de zile, sub observatie medicala si educativa. Mai mult educativa, deoarece penitenciarul nici nu are in realitate un medic. Are doar un oficiant sanitar, subofiter, care vine destul de rar la cabinetul medical. i un amarat de sanitar dintre detinuti, destul de bolnav si el si care face ce poate intre cei o mie si cateva sute de nefericiti inchisi aici. Despre medicina se vorbea mai rar, dar despre educatie se vorbea intruna. Aveam in camere brosuri cu reguli obligatorii pentru detinuti, pe care trebuia sa le invatam pe de rost.

Eram scosi de cateva ori pe saptamana la clubul penitenciarului, unde ni se aratau diafilme, programe de televiziune, conferinte si altele toate cu continut de propaganda si educatie. E bine, totusi, ca se fac aceste lucruri si aici, dar cred ca ar fi mult mai bine daca s-ar face inainte, cand acesti oameni sunt afara, pentru a nu mai face faptele pentru care ajung aici. Acum, pentru cei mai multi, acestea nu mai folosesc la nimic, nu numai pentru ca majoritatea sunt tigani, total inculti si unguri, total nestiutori ai limbii romane, ci si pentru ca felul de viata pe care ei l-au dus inainte de a ajunge aici si de care absolut nimeni nu s-a preocupat i-a inrait atat de mult, ca dispretuiesc totul. Singura educatia lui Hristos i-ar mai putea ajuta cu ceva. Dar cine sa le-o faca? Asa, acestia vor pieri si trupeste, si sufleteste!La cea dintai infatisare in sala clubului, eram prezenti vreo patruzeci de detinuti. Capitanul-educator, care se ocupa de noi, voia sa ne cunoasca pe fiecare in parte. Dupa ce ne vazuse dosarele, voia acum sa ne vada si fetele ca si comandantul. Statea la o masa si ne fixa pe rand cu ochii, apoi ne facea semn sa ne ridicam in picioare si sa-i raportam: Sa traiti, cetatene capitan, sunt detinutul, condamnat la, pentruDupa ce a ascultat vreo paisprezece-cincisprezece insi, cu totii tineri si cu pedepse mari pentru crime, talharii, spargeri, batai si altele asemenea fapte se fixa asupra mea si imi zise: Dumneata, batrane, pentru ce ai venit aici?Am spus formula de prezentare si i-am aratat motivul si condamnarea, cum ii raportasem comandantului.

Toti ceilalti se uitau mirati si neincrezatori la mine. Eram nu numai singurul batran cu parul alb dintre toti, dar nici nu-si puteau inchipui nici unii ca pentru scriere de carti religioase mai poate fi condamnat cineva in tara noastra. Ei nici unii nu mai auzisera de asa ceva. Legea este lege! raspunse capitanul, vadit incurcat de situatia asta si nestiind cum sa iasa altfel din ea. Oricine o calca trebuie sa-i suporte pedeapsa. Apoi, reluand sirul intrebarilor pentru altii, trebui sa auda alte nume, alte crime, alte talharii, alte spargeri. Ei, parinte, ce zici de toate astea? imi zise din nou mie, dupa ce le auzisem toate astea. Vezi ca are dreptate legea sa fie aspra? Auzi ce au savarsit acestia?Ma ridicai indurerat si ingrozit si raspunsei: Sunt foarte intristat de tot ce aud, cetatene capitan. Intr-adevar, faptele acestea trebuie condamnate As fi vrut sa adaug: dar oamenii acestia ar trebui salvati.

Ca si cum mi-ar fi citit gandul, capitanul imi zise: Nu numai faptele, ci si faptasii trebuie condamnati. Fiindca fapta nu poate fi separata de faptasAm tacut. Nu era cazul sa mai spun nimic acum; diferenta dintre mine si el nu-mi mai permitea discutie, dar alta data i-as fi raspuns: Da, numai Dumnezeu cel Bun si Legea Lui cea blanda osandeste fapta, dar il iarta pe faptasul care se pocaieste, pentru ca Sangele Fiului Sau a ispasit pentru el Legile omenesti nu pot ierta si salva pe nimeni.

Dar faptul ca mi-a spus in fata tuturor parinte m-a aruncat dintr-o data in afara tuturor. S-au uitat cu totii si mai mirati la mine si din ceasul acela au inceput sa-mi zica parinte, crezandu-ma ca sunt preot. Mai ales dupa varsta care ma deosebea de toti. Le-am explicat la multi ca nu sunt preot. Ca exista o mare diferenta intre teologia mea de scriitor religios si intre a unui preot de altar. Dar pentru ei diferenta aceasta nu exista. Iar eu am ramas sa suport numele acesta pana la capat, cu tot binele si raul care il insotea in mintea si in inima fiecaruia. Unii ma batjocoreau obraznici, iar altii ma priveau cu respect, ascultand cuvintele mele despre Dumnezeu si mantuire, socotind ca este ceva normal ca un preot sa vorbeasca oriunde si oricui despre Dumnezeu si despre mantuire.

Indata dupa aceea am fost mutat intr-o camera mare in care mai erau alti patruzeci de detinuti, total straini pentru mine. Iata inca unul dintre marile necazuri pe care le am. De data asta nu mai suntem nici doi frati impreuna. Pe fiecare dintre noi ne-a aruncat in alta inchisoare. Sa nu fim nici doi macar la un loc. Daca am fi impreuna, ar fi fost mult mai usor. Dar nici usurarea aceasta nu ne-a ingaduit-o legea care ne condamnase. Trebuia sa suferim fiecare singur. La nivelul starii noastre sufletesti, noi suportam inchisoarea de o suta de ori mai greu decat ceilalti, chiar in aceleasi conditii. Pentru ca fiecare sufera potrivit sensibilitatii sale sufletesti. Unuia nu-i pasa daca il lovesti cu parul. Altul sufera de moarte si pentru un cuvant jignitor. Unii bateau in usa de o suta de ori sa ceara si sa reclame. Noi nici nu ne-am apropiat sa cerem ceva, niciodata. Pentru noi, inchisoarea aceasta este de o suferinta cumplita si permanenta. Pentru ceilalti este ceva obisnuit. Bandi, tiganul, spunea: Inchisoarea este casa mea. Eu am facut douazeci si unu de ani de puscarie. Primavara ies, iar toamna fac cate ceva, ca sa fiu inchis pentru iarna. Aici am mancare, am pat, am imbracaminte. Eu fur de la toti: vara, de la particulari, iarna, de la stat. Niciodata nu voi munci. i nu vreau o altfel de viata decat asta! i asa ca el erau aproape toti. Doar trei-patru la suta daca erau altfel.

Cand esti mutat intr-o camera noua, trebuie imediat sa te prezinti la seful de camera, fiindca fiecare camera are un sef dintre detinuti. Acest sef este numit de catre cadrele inchisorii. De obicei, cel mai slugarnic si mai lingusitor dintre toti. eful acesta este omul stapanirii in camera. De el trebuie sa asculte fiecare si fara stirea lui nu se intampla nimic. El repartizeaza paturile, el numeste plantonul, el are grija sa fie ordine si disciplina El raporteaza pe oricine nu se supune dispozitiilor lui, iar conducerea ia imediat masuri impotriva celor parati de el.

M-am prezentat deci si eu in fata noului sef de camera. eful acesta era un om foarte brunet, cu o fata de piatra, cu niste ochi de otel si cu o gura de fiara. Cum te cheama, batrane? ma strapunse el cu ochii si cu cuvintele ca si cu niste sageti veninoase. Am simtit dintr-o data duhoarea amenintatoare a vrasmasului-duh cu care, iata, iarasi ma intalnesc si aici. Diavolul are nu numai infatisare sau cuvinte, ci are si un miros grozav de greu La mine zise el poruncitor trebuie sa te prezinti regulamentar. Sunt detinutul Dorz Traian, de saizeci si opt de ani, condamnat la doi ani inchisoare pentru scriere si difuzare de carti religioase, raspunsei eu, ca si comandantului, ca si educatorului, ca si majorului de pe sectie, hotarat fiind sa-mi duc umilirea pana la capat si convins ca am in fata mea pe un vrajmas si raufacator de la care ma pot...