Mi-am pus de foarte multe ori intrebarea: Oare, cat de mult fructificam noi timpul, pe care ni l-a randuit Dumnezeu sa-l traim in trecerea pe pamantul acesta? Sa privim cu atentie la marii oameni ai lui Dumnezeu, trimisii Neamului nostru pentru pastrarea credintei stramosesti si dezrobirea sa nationala, la eroii si martirii nostri, apoi la []Mi-am pus de foarte multe ori intrebarea: Oare, cat de mult fructificam noi timpul, pe care ni l-a randuit Dumnezeu sa-l traim in trecerea pe pamantul acesta? Sa privim cu atentie la marii oameni ai lui Dumnezeu, trimisii Neamului nostru pentru pastrarea credintei stramosesti si dezrobirea sa nationala, la eroii si martirii nostri, apoi la Parintele Iosif Trifa si la calfele sale fratele Traian Dorz si fratele Ioan Marini , care au lucrat tot timpul fara ragaz, zi si noapte, pentru a ne lasa noua hrana duhovniceasca consistenta si o solutie pentru rezolvarea oricarei probleme! Ca sa putem fi fericiti si aici si sa ne mantuim sufletele, in Vesnicie.

Cand citesc in Istoria unei Jertfe, despre truda zilnica a Parintelui Iosif, Profetul vremurilor noastre, despre Anii de jertfa dupa cum chiar el ne marturiseste, vad cum pretuia el timpul pentru lucrul Domnului: anii in care mi-am macinat pieptul si sanatatea. Anii in care am creat Lumina Satelor si Oastea Domnului . Sunt anii in care baiatul meu ma lasa intotdeauna seara la masa de scris si dimineata ma afla tot acolo. Sunt cei sapte ani de jertfa pentru lucrul Domnului. Sunt cei sapte ani in care un om plapand se topea ca o lumina in ravna si dragostea lui de a aprinde in popor lumina vietii si a aduce sufletele pierdute la picioarele Crucii. In acesti sapte ani, am scris o mare parte din talcuirile si cartile mele (Traian Dorz, Istoria unei Jertfe, vol. 2, cap. 2).

Sau: O noapte cu sange: Era noaptea de 25 octombrie 1932. Ma chinuia tusea. i simteam o durere ascutita in piept. Pe la miezul noptii, o tuse grea ma trezeste din somn. i, cand aprind lumina, ma infricosez. Perina si patul meu erau pline de sange. Se deschise cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu, Tit, si am plans impreuna. Sangele imi spunea ca trebuie sa plec iar pe drumul spitalului, sa-mi las iar casa, copilul si tipografia. Dimineata mi-am pus intrebarea: Sa plec sau sa nu plec? Sangele imi spunea ca trebuie sa plec, dar situatia grea imi spunea ca trebuie sa raman, mai ales ca peste doua luni se apropia si zece ani de Oaste. M-am rugat cu lacrimi si am zis: Doamne, totul pentru Tine si lucrul Tau! Eu ramin la front. Inainte de a muri, la 10 ani de Oaste, vreau sa mai spun ceea ce Tu...