Inca din perioada cand ma aflam incarcerat la Gherla intre anii 1959-1964, ma gandeam sa pun in valoare viata fratelui Ioan Marini, considerand ca ar fi un pacat sa ramana in ceata via ta unui om de talia lui si calitatea pe care o avea de fruntas al Oastei Domnului. Dar nu mi-a fost usor. A []Inca din perioada cand ma aflam incarcerat la Gherla intre anii 1959-1964, ma gandeam sa pun in valoare viata fratelui Ioan Marini, considerand ca ar fi un pacat sa ramana in ceata via ta unui om de talia lui si calitatea pe care o avea de fruntas al Oastei Domnului.

Dar nu mi-a fost usor. A trebuit sa treaca ani de zile pana m-am putut decide sa astern pe hartie tot ce stiu si tot ce am intiparit in memorie, filmul vietii lui inca din copilarie, fiindca am crescut in umbra lui.

Publicand aceasta carte, consider ca-mi fac o datorie de constiinta si de suflet, punandu-i in valoare personalitatea si calitatile, principiile inalte asa cum au fost aratate in cuvantari si publicatii si in toata viata sa in care L-a avut ca tinta pe Hristos si Biserica Sa.

Prin publicarea acestui material se raspunde la multe intrebari, iar fratii ostasi care nu au avut fericirea de a-l cunoaste personal pe fratele Ioan Marini au acum ocazia sa-l descopere in paginile acestei carti, unde este caracterizat asa cum era in realitate: un om bland, linistit si chibzuit, calm si solemn, cu minte cumpanita, judecata dreapta si vorba domoala, altruist si plin de dragoste.

Viata lui Ioan Marini, povestita, este mai putin o biografie cat un portret moral.

Acest mare om al lui Dumnezeu era un exemplu de cinste si integritate. Bunatatea lui a dospit multa gratitudine in sufletele multor nevoiasi. Intreaga lui viata a inchinat-o slujirii aproapelui. Liturghia aproapelui i-a fost slujba lui zilnica, era modul sau de viata prin care se concretiza iubirea pentru Dumnezeu si semeni, aducand mangaiere sufletelor ranite, curaj celor deznadajduiti, credinta celor sovaielnici.

Asa cum Papa Pius al XI-lea il numea, la vremea sa, pe Monseniorul Vladimir Ghica marele vagabond apostolic, nici Ioan Marini nu era departe de o astfel de caracterizare, prin faptul ca la timp si nelatimp batatorea drumurile tarii in cercetarea fratilor. Astfel, de-abia dupa trecerea lui in vesnicie s-au putut cantari mai bine rezultatele fructuoase ale muncii sale neobosite duse pe taramul Evangheliei.

Din prea multa ravna si devotament pentru fratii din Lucrarea Oastei, a respins si oferta ce i s-a facut din partea Forului Mondial Bisericesc de a emigra in Occident, sa li se alature lor in lucrul Evangheliei.

Ioan Marini era pentru cei ce l-au cunoscut intruchiparea modestiei si a echilibrului tolerant, intelegator, dar si hotarat si darz fata de minciuna si nedreptate. Era ca o stanca peste care furtunile au trecut lasandu-l neclintit la datorie. Avea ceva din forta impunatoare a Parintelui Iosif Trifa, din darzenia, intelepciunea si eroismul lui, imprumutate dupa ani de ucenicie.

Il imita in lupta sa pe Sf. Ap. Pavel de la care a invatat modul de propovaduire despre Iisus cel Rastignit, impletindu-si numele cu istoria Oastei Domnului.

Renunta la el si la interesele lui personale, traind in lipsuri si saracie, abandonand ideea intemeierii unei familii, pentru a putea ramane al intregii familii a Oastei Domnului, pe care a servit-o cu credinciosie in scurta lui viata zbuciumata, plina de lupte si sacrificiu de sine. Ioan Marini nu era un visator romantic, ci un stejar cu radacini infipte in realitate. Multi s-au incalzit de bunatatea sufletului sau. De la el ne-a ramas o frumoasa pilda de credinta, smerenie si dragoste. Chipul lui bland va straluci mereu printre noi. O biografie sapata in granitul nemuririi inainte de a vedea lumina tiparului.

In societatea noastra saraca in puncte de reper, Ioan Marini a fost un model demn de urmat. Disciplina sufleteasca si inaltimea lui morala constituie un indreptar pentru generatiile viitoare, caci, prin scris si prin grai, prin fapte si atitudine, toate virtutile Parintelui Iosif Trifa s-au intrupat in el.

Inainte de a pleca dintre noi, Ioan Marini si-a golit pana la fund paharul durerii, urmat apoi in conditii si mai tragice de catre tovarasul lui de lupta si suferinte, poetul Traian Dorz, cel care a preluat stafeta, cantaretul patimirii noastre. Ei, cei doi, calfele lui Neemia, care i-au sustinut si aparat cauza in fata uzurpatorilor, au stiut sa sufere si sa rabde pana la capat umilintele din partea oamenilor; au fost tinuti in lanturi, judecati si aruncati...