Este intr-adevar foarte greu ca viata vesnica sa-si croiasca drum in sufletul omenesc atat de stramt si inca si in mai ingustul trup omenesc. Aflati in spatele gratiilor, locuitorii acestui pamant se impotrivesc cu tenacitate impotriva a tot ceea ce vine din afara. Prinsi in temnita timpului si a spatiului ei sunt incapabili []Este intr-adevar foarte greu ca viata vesnica sa-si croiasca drum in sufletul omenesc atat de stramt si inca si in mai ingustul trup omenesc. Aflati in spatele gratiilor, locuitorii acestui pamant se impotrivesc cu tenacitate impotriva a tot ceea ce vine din afara. Prinsi in temnita timpului si a spatiului ei sunt incapabili din pricina atavismului sau poate a inertiei sa primeasca ceva ce vine de dincolo de timp si de spatiu, ceva care este vesnic. O astfel de invazie este socotita a fi o agresiune la adresa lor si ei raspund prin razboi.

Omului, dat fiind faptul ca el este atacat de molia timpului, nu-i place amestecul vesniciei in viata sa si nu se poate adapta cu usurinta la o astfel de situatie. El socoteste adesea acest amestec a fi o insolenta pur si simplu de neiertat. Uneori ar putea deveni un rebel inrait impotriva vesniciei, fiindca aflat in fata ei, el isi observa propria sa micime; alteori, el simte chiar o ura crunta fata de ea fiindca o priveste printr-o prisma omeneasca, mult prea legata de pamant, mult prea lumeasca.

Cufundat trupeste in materie, legat prin forta gravitationala de timp si spatiu si cu duhul desprins de vesnicie, omul plictisit de lume nu-si afla placerea in acele calatorii trudnice catre vesnicie, catre ceea ce se afla in lumea de dincolo. Prapastia care exista intre timp si vesnicie este de netrecut pentru acesta fiindca ii lipseste forta si capacitatea necesara de a o trece. Cu totul asaltat de moarte, el ii priveste cu dispret pe toti cei care-i spun: Omul este nemuritor, este vesnic . Nemuritor din ce punct de vedere? In ceea ce priveste trupul sau cel muritor? Din ce punct de vedere vesnic? In ceea ce priveste plapandul sau duh? Pentru ca omul sa fie cu adevarat nemuritor, el trebuie sa se simta nemuritor chiar in miezul cel mai adanc al fiintei sale.

Spre a fi vesnic in chiar miezul constiintei de sine el trebuie sa se stie pe sine ca este vesnic. Fara a ajunge aici, pentru el atat nemurirea cat si vesnicia vor reprezenta doar niste situatii impuse din afara. i daca odinioara Omul a avut cu adevarat acest simt al nemuririi si constiinta vesniciei, el le-a avut atat de demult incat acestea s-au risipit sub povara mortii. i cu adevarat s-au risipit; aflam acest lucru din intreaga alcatuire tainica a fiintelor omenesti.

Intreaga noastra problema rezida in felul in care am putea reaprinde acel sentiment adormit sau am putea reinvia acea constiinta pierduta. Nici fiintele umane si nici dumnezeii transcendentali ai filosofiei nu sunt capabili de a face acest lucru. Este un lucru ce poate fi realizat doar de Dumnezeu, care a intrupat nemuritorul Sau Eu inlauntrul eului omenesc si a intrupat Eul Sau vesnic inlauntrul constiintei de sine a omului. Hristos a facut cu adevarat acest lucru atunci cand S-a facut om si a devenit Dumnezeu-om. Doar in Hristos si numai in El s-a simtit omul cu adevarat nemuritor si s-a cunoscut pe sine a fi vesnic.

Hristos Dumnezeu-omul in Persoana Sa a aruncat o punte peste prapastia dintre timp si vesnicie si a restabilit relatiile dintre ele. De aceea, doar cel ce se uneste in chip organic cu Hristos Dumnezeu-omul, cu trupul Sau, Biserica, se poate simti cu adevarat nemuritor si se poate cunoaste pe sine in adevar a fi vesnic. In acest fel, pentru om si umanitate, Hristos reprezinta singura trecere de la timp la vesnicie: iata de ce in Biserica, in Biserica Ortodoxa, Hristos a devenit si a ramas unica cale si singura calauza care ne poate trece din vremelnicie spre vesnicie, de la sentimentul faptului ca suntem muritori la cel al propriei noastre nemuriri, de la constiinta de sine a ceea ce este trecator la constiinta de sine a ceea ce este vesnic si fara dimensiune. Personalitatea pururea vie a Dumnezeu-omului Hristos este cu adevarat Biserica. Biserica este intotdeauna personalitate, trup si duh divino-uman.

Definitia Bisericii, viata ei, scopul ei, duhul ei, iconomia sa, caile sale, toate acestea ne sunt oferite in minunata Persoana a Dumnezeu-omului Hristos. De aceea, misiunea Bisericii este de a-l face pe fiecare credincios al ei, in chip organic, una cu Persoana lui Hristos, de a transforma simtul propriului eu intr-o adevarata traire intru Hristos si propria cunoastere de sine (constiinta de sine) in cunoastere hristica (constiinta hristica); pentru ca viata credinciosilor sa devina viata in Hristos si pentru Hristos; pentru ca personalitatea lor sa devina o personalitate in Hristos si pentru Hristos; pentru ca inlauntrul lor sa nu mai traiasca pentru ei insisi, ci Hristos sa traiasca in ei (Gal. 2, 20).

Misiunea Bisericii este si de a le oferi membrilor sai convingerea ca starea adevarata a personalitatii umane este aceea alcatuita din nemurire si vesnicie si nu din vremelnicie si moarte, precum si convingerea ca omul este un calator care se indreapta din imparatia timpului si a mortii spre nemurire si vesnicie. Biserica este o institutie divino-umana, vesnicie intrupata inlauntrul hotarelor timpului si spatiului. Ea se afla aici, in aceasta lume, dar nu este din aceasta lume (Ioan 18, 36). Ea se afla in lume pentru a o inalta sus, la ceruri, acolo unde ea isi are originea, izvorul. Biserica este apostolica, soborniceasca, divino-umana, atemporala si de aceea este o blasfemie o blasfemie de neiertat impotriva lui Hristos si impotriva Sfantului Duh a considera Biserica o institutie nationala, de a-i atribui aspiratii marunte, trecatoare, legate de factorul timp. Scopul ei este dincolo de hotarele natiunilor, este apostolic, atotcuprinzator: este acela de a-i uni pe toti oamenii, in Hristos, indiferent de nationalitatea, rasa sau mediul social din care provin. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus (Gal. 3, 28), fiindca Hristos este totul si in toti.

Mijloacele si metodele acestei unitati, acestei comuniuni a tuturor in Hristos, au fost asigurate de catre Biserica prin Sfintele Taine si prin lucrarile sale divino-umane (practici ascetice, virtuti), in taina Sfintei Euharistii toti ne unim intru Hristos. Prin intermediul acestei taine, omul se uneste cu Hristos in chip organic si, in acelasi timp, cu toti credinciosii. De asemenea, practicand virtutile divino-umane: credinta, rugaciunea, postul, dragostea, umilinta, smerenia, deplina compasiune si daruire de sine, milostenia si celelalte, omul se intareste in aceasta unitate, comuniune, pastrand-o cu sfintenie, traindu-L personal pe Hristos, atat ca unitate a propriei sale personalitati, cat si ca esenta a unitatii sale cu ceilalti membri ai trupului lui Hristos, Biserica.

Biserica este intruparea persoanei Dumnezeu-omului Hristos, un organism divinouman si nu o organizatie omeneasca. Biserica este indivizibila, asa cum este persoana Dumnezeului-om, asa cum este trupul Dumnezeului-om. Din aceasta pricina este o eroare fundamentala de a imparti organismul divino-uman al Bisericii in mici organizatii nationale.

Pe parcursul trecerii lor prin istorie, numeroase biserici locale s-au limitat la nationalism, la metode si aspiratii nationale, biserica noastra sarba aflandu-se printre ele.

Biserica s-a adaptat la oameni, cand de fapt ar fi trebuit sa fie exact invers, oamenii sa se adapteze la Biserica. Aceasta greseala a fost comisa de multe ori de catre Biserica noastra de aici.

Dar noi stim foarte bine ca acestea au fost neghinele vietii noastre bisericesti, neghine pe care Domnul nu le va starpi, lasandu-le sa creasca impreuna cu graul pana la vremea secerisului (Matei 13, 29 30). Noi stim bine, de asemenea (Domnul ne-a invatat astfel) ca aceste neghine isi au originea la vrajmasul nostru din totdeauna si vrajmasul lui Hristos: diavolul (Matei 13, 25 28). Dar noi posedam aceasta cunoastere in desert daca aceasta nu este transformata in rugaciune, rugaciune prin care Hristos ne va pazi pe viitor de a deveni noi insine semanatorii si cultivatorii unor astfel de neghine. Este acum vremea potrivita ceasul al doisprezecelea pentru ca reprezentantii Bisericii noastre sa inceteze de a mai fi nimic altceva decat slujitori ai nationalismului, si sa devina episcopi si preoti ai uneia sfinte, sobornicesti si apostolice Biserici.

Misiunea Bisericii, data de Hristos si pusa in practica de Sfintii Parinti, este aceasta: ca in sufletul oamenilor nostri sa fie sadita si cultivata constiinta ca fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este o persoana soborniceasca, o persoana care exista pentru vesnicie si este divinoumana; ca fiecare persoana este a lui Hristos si este, prin urmare, frate cu orice fiinta umana, un slujitor al tuturor oamenilor si al tuturor lucrurilor create. Acesta este obiectivul oferit Bisericii de catre Hristos. Oricare altul nu apartine lui Hristos, ci lui Antihrist.

Pentru ca Biserica noastra sa fie cu adevarat Biserica a lui Hristos, Biserica soborniceasca, trebuie cu adevarat sa-si implineasca acest obiectiv major in randul oamenilor. i totusi, care sunt mijloacele de implinire a acestui obiectiv divino-uman? Inca o data, mijloacele sunt ele insele divino-umane fiindca un obiectiv divino-uman poate fi implinit doar prin mijloace divino-umane, niciodata prin mijloace omenesti sau prin oricare altele. Tocmai din acest punct de vedere Biserica se diferentiaza radical de orice este omenesc sau lumesc....