Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, Revista Teologica , nr.1/2014, p.115-122 1. Introducere Dintre multele puncte de referinta ale iesirii din Ortodoxie a multora dintre candidatii la neoprotestantism sau neopaganism, atunci cand se indreapta spre diverse sincretisme mediocre, se remarca reprosul cu privire la lipsa de fundament revelat al propovaduirii. E clar ca unii nu cred in []Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, Revista Teologica , nr.1/2014, p.115-1221. IntroducereDintre multele puncte de referinta ale iesirii din Ortodoxie a multora dintre candidatii la neoprotestantism sau neopaganism, atunci cand se indreapta spre diverse sincretisme mediocre, se remarca reprosul cu privire la lipsa de fundament revelat al propovaduirii. E clar ca unii nu cred in Evanghelia Mantuitorului Iisus Hristos, iar altii si-au asumat-o drept o proprietate privata. Ba unii chiar ne vand drept spirituale unele izvoare ale unei gandiri a cate unui iluminat, cum ca ar fi revelate divin. Asa se impun nu doar Osho sau Dalai Lama, ci si altii, virusi ai informatiei duhovnicesti, care propun adevaruri secretoase, minciuni puse ca fundament marilor minciuni. Iar epoca post-industriala a elaborat teorii asupra comunicarii si convietuirii la fel de aproape de erezie precum ereziile dintotdeauna, omul fiind masura tuturor lucrurilor, dar omul mult lipsit de orizont spiritual, abrutizat si robotizat. Comportamentul lor nu e nou. Tertulian, apologetul primelor veacuri, scria: Cu Scripturile fura ei ochii si cu indrazneala lor tulbura pe unii; iar in discutii obosesc pe cei tari, amagesc pe cei slabi si pun in incurcatura pe cei de mijloc [1]. Tot el ne ofera si prima diagnoza asupra construirii unei apologii coerente in domeniul utilizarii catehumenale a Sfintei Scripturi: Ereziile nu admit unele carti ale Scripturii, iar pe care le admit nu le accepta integral, ci cu adaosuri si taieturi, schimbandu-le pentru a le acomoda la invatatura lor. i daca pe unele le primesc in intregime, le falsifica prin felurite interpretari. Un sens alterat dauneaza mai mult decat un scris cu greseli. Presupunerile lor desarte in nici un caz nu vor sa admita pasajele prin care ei sunt combatuti. Ei se sprijina pe acelea pe care le-au alcatuit ei insisi in chip mincinos, ori pe cele pe care le-au acceptat tocmai ca se pot interpreta in mai multe feluri. Tu, cel prea iscusit in ale Scripturii, ce rezultat vei obtine in lupta cu adversarul, care tagaduieste tot ce afirmi tu si afirma tot ceea ce negi tu? Nu vei pierde nimic altceva in lupta decat vocea, dar nici nu vei capata altceva decat venin la inima din cauza hulei lui [2]. Pentru ca sa conchida, testamentar parca, cu validitate vesnica: Asadar, nu trebuie sa apelezi la Scripturi si nici sa te angajezi intr-o lupta pe un teren unde victoria este sau nula, sau nesigura, sau prea putin sigura. Chiar daca nu s-ar dovedi cu aceasta lupta ca amandoua partile au aceeasi insemnatate, totusi o fireasca randuiala a tuturor lucrurilor pretinde ca, inainte de toate, sa se discute in mod deosebit urmatoarele chestiuni: In stapanirea cui a fost lasata credinta? Ale cui sunt Scripturile? De catre cine, prin a cui mijlocire? Cand si cui a fost incredintata invatatura care-i vadeste pe crestini? Caci acolo se afla si adevaratele Scripturi si adevaratele talmaciri, ca si toate predaniile cele adevarate, unde se va dovedi ca este si invatatura cea adevarata si credinta crestina cea adevarata [3].

Remarcam, necesar economiei studiului catehezei biblice, ca ea nu poate fi fundamentata decat pe o Scriptura valabila nu doar in traducere, ci si in Duh, in modul in care se interpreteaza, ca nu putem sa ne razboim la nesfarsit cu cei care-si prezinta scriiturile lor drept izvoare revelate (caz clasic, Cartea lui Mormon) pentru ca ridicam textul lor la nivelul Scripturii revelate, a Noului Legamant desavarsit pus la indemana noastra prin Buna Vestire a Cuvantului celui Intrupat. Nu putem, asadar, pe baza unui principiu de drept roman arhicunoscut, sa admitem de proprietari pe cei care-au inchiriat Scriptura doar pentru a o transforma in catapulta propriilor interese, nu de putine ori fixate in afara exigentelor mantuirii (secte sinucigase, pastori avizi de putere politica, deturnari de adevaruri mantuitoare) si a moralei crestine (sprijinirea pseudo-teologiei gendre, a libertatilor morale disimuland pacate fundamentale).2. Definiri ale catehezei biblice. Aspecte de vocabular cateheticDintre multele definiri ale catehezei biblice, unele dintre ele poarta cu sine amprenta istoricitatii mesajului biblic, care isi are sursa in iudaismul dinamizat prin lucrarea educationala a sinagogii. Am abordat, cu alta ocazie, misiunea acesteia din punctul de vedere al educatiei sociale[4], o amintim fara a mai insista. Dar trebuie sa reamintim ca, in structura ei primara, exprimata de Insusi Mantuitorul Iisus Hristos, proclamarea in sinagoga a Scripturii ramane primul model al catehezei biblice, a carei prima forma se va numi, general acceptat, kerigma apostolica. Pentru ca, in sine, proclamarea Evangheliei poarta cu sine aceeasi structura comunicationala. Sefer Tora nu trebuia doar pastrata, intr-o custodie sacra, ci si proclamata, de unde si dezvoltarea unui termen identitar Miqra, el definind cu exprimari echivalente, lectura cu voce inalta (a chema, a recita cu radacina comuna si in limba araba)[5]. Din acest punct de vedere, aproape parafrazand constiinta talcuitorilor talmudici, teologia catehetica moderna insista pe definirea cateheticii prin doua dimensiuni: interactiva si dialogica. Cuvantul lui Dumnezeu, inclus in circuitul cuvintelor umane, provoaca o serie de deplasari catre cel care urmeaza sa fie primit, de unde fundamentul prioritar al catehezei biblice: cuvantul lui Dumnezeu nu este doar pentru rostit, ci si pentru a fi implinit[6]. Spre deosebire de propovaduirea talmudica, cateheza crestina dezvolta un dynamis constructiv, Evanghelia continand o putere de viata noua, restaurata in Hristos.

Pornind de la realitatea ca termenul grec kerigma desemneaza, istoric si metodologic deopotriva, actul dar si proiectul constructiei unei proclamatii sau al unui anunt. Ceea ce incearca sa dovedeasca o parte din cercetatori, carora ne raliem, tine de identificarea polului kerigmatic. El poate fi identificat cu usurinta ca fiind insistenta asupra descoperirii Evangheliei ca dynamis/forta de viata si de innoire, proclamarea, numita vestire, reiterand credinta in Invierea intru Imparatia lui Hristos si nadejdea in ea. Aceasta nadejde este sursa din care tasneste cuvantul viu si este inima kerigmei[7]. Timpului pastoral de acum i se propun o serie de tensiuni cotidiene, de care catehetul in domeniul catehezei biblice trebuie sa tina cont. Retinem drept provocari ale pastoralei catehumenale tocmai faptul ca nu mai putem socoti Evanghelia ca fiind deja cunoscuta si inscrisa in mod natural in cultura individuala a omului modern. Desigur ca el poarta amprenta omului ortodox , asa cum a definit-o la noi Parintele Rafail Noica, vorbind despre cultura Duhului[8], dar aceasta este eludata de un bombardament informational continuu, care constituie zgomotul de fond al lumii in care omul de astazi traieste. Impactul intre civilizatii, globalismul comunicational, disjunctia dintre morala crestina si etica sociala, falsele mystagogii ale sincretismului religios, coruperea cuvintelor prin utilizarea lor neconforma si alte multe fracturi comunicationale au facut din omul modern, uneori etichetat crestin, ba chiar raspunzator de propovaduirea crestinismului, un autist cultural. Un soi de dislexie a valorilor a derutat orientarea discursului catehumenal, uneori pornind tocmai de la Biblie[9].

De ce aceasta? Pentru ca, insistand pe orientarea antropologica a discursului catehumenal, ceea ce Karl Rahner numea a fi pertinenta antropologica, s-a pierdut din orientarea kerigmatica a propovaduirii, s-a eludat, tocmai fundamentul ei scripturistic. Acceptand teoria lui Joseph Dore[10], putem intui caile catehezei biblice: una ascendenta, care pleaca de la experienta de viata, si o alta, calea descendenta, fundamentata pe Revelatie si criteriile valorice ale credintei crestine autentificate ca fiind esentiale. Daca admitem ca in plan practic cateheza este un raport determinat de relatia Revelatie / experienta catehet, este limpede ca avem de a face cu doua necunoscute extrem de variabile. In ce priveste Revelatia, Biserica incredinteaza preotului/catehetului cuvantul lui Dumnezeu ca sa-l faca viu. El scruteaza, studiaza si vesteste unei lumi incordate fonic, care se inchide intr-o curgere de zgomote care sterg cuvintele, le agreseaza. Un proces de agresare a intimitatii care colmateaza vederea interioara. Preotul/catehetul stie ca acest cuvant este afectat de propria vulnerabilitate datorata contingentei istorice, dar stie, de asemenea, si ca forta irenica a Invierii vindeca si mobilizeaza in bine viata sa[11]. Eficacitatea cuvintelor sale este insa un dar de la Hristos Insusi, Cel ce vorbea cu putere multa. Inteligenta interpretarii Scripturii tine de inteligenta asumarii gramaticii vietii cotidiene, in aspectul sau biologic si duhovnicesc deopotriva. Interioritatea sa, cresterea sa duhovniceasca, nu se poate articula pe experienta Bisericii daca Scriptura nu este patria sa[12], locul din care izvorasc catre el solutiile la tentatiile lumii. De aceea, cu riscul de a parea afirmarea unui loc comun, cateheza biblica trebuie sa fie fundamentata pe Biblie. Excesul pe o patristica dupa ureche propusa in catehetica si omiletica multora dintre parintii slujitori ai altarelor, intepenirea lor in clivaje comunicationale, alterarea mesajului Evangheliei prin mediocrizarea vietii propovaduitorului si alte cateva astfel de aspecte sunt grabnic amendabile in planul pastoralei catehumenale.

Celalalt aspect aflat in fractia revelatie/experienta ca fiind determinant unei cateheze sanatoase este tocmai experienta. Ea nu trebuie privita doar ca vechime in preotie sau alcatuirea de cateheze. Ci ea se defineste intr-o dinamica permanenta de elaborare a proiectelor catehetice si in transformare interioara. Cei mai atenti cateheti sunt aceia care castiga din propovaduire, care redefinesc prioritatile lor duhovnicesti si...