N-as vrea decat, cand vine seara, sa-mi fi sfarsit ce-aveam sa fac, sa-mi pot lasa-mpacat povara cand aripile-o sa-mi desfac. N-as vrea decat, cand Iti voi cere un loc de-odihna, obosit, sa ma primesti cum, cu placere, primesti pe-un oaspe mult dorit. N-as vrea decat, cand la picioare Iti voi aduce harfa mea, sa-mi fi []N-as vrea decat, cand vine seara,sa-mi fi sfarsit ce-aveam sa fac,sa-mi pot lasa-mpacat povaracand aripile-o sa-mi desfac.

N-as vrea decat, cand Iti voi cereun loc de-odihna, obosit,sa ma primesti cum, cu placere,primesti pe-un oaspe mult dorit.

N-as vrea decat, cand la picioareIti voi aduce harfa mea,sa-mi fi sfarsit a Ta cantarecum Tu ai vrut s-o cant cu ea.

N-as vrea decat, cand la-Nvierema vei chema de unde-astept,sa ma cuprinzi ca pe-o tacerede dupa-un cantec inteleptDoamne, ce argument atotputernic este jertfa! Jertfa curata si rabdatoare, si tacuta pana la capat. Nu exista o alta putere mai invingatoare, un alt argument mai convingator, o alta cheie mai sigura pentru orice zavor, pentru orice inima, pentru orice cauza. Nu exista un adevar mai graitor ca cel al ei. Nu exista un sprijinitor mai puternic, nici un aparator mai sigur al unui nevinovat ca jertfa lui. Ea nu-l lasa niciodata de rusine pe cel ce o aduce, in fata nimanui. Ea iti da linistea marilor indrazneli si siguranta marilor biruinte in cele mai hotaratoare confruntari, cu cele mai inversunate impotriviri.

Puterea adunata din suferirea nedreptatii, indurata cu o senina si nobila smerenie pentru o cauza sfanta, e ca un munte de ape adunate inapoia unui timp. Cand acestui timp i-a sosit ridicarea stavilei, torentul se elibereaza si porneste, maturand gunoaie si limpezind albii. Frumos, linistit, cuviincios, dar maret, hotarat si demn, fara sa i se poata impotrivi nimeni, dar impu nandu-se tuturor.

La inceputul lunii aprilie, dupa intelegerea luata la Patriarhie, am batut la usa Episcopiei de la Oradea. Am fost primit cu un zambet de larga bunavointa si, dupa formula respectuoasa si obisnuita de prezentare, am spus pe scurt Prea Sfintitului Vasile despre incheierea de la Patriarhie si despre trimiterea mea la dansul pentru continuarea dialogului inceput. Am vorbit amanuntit cu parintele patriarh, imi zise dansul cu un zambet multumit. A ramas placut impresionat de vizita pe care i-ai facut-o si de cele discutate. Mi-a spus ca intr-adevar trebuie facut ceva pentru reglementarea problemei. Va trebui ca dumneavoastra sa faceti o scrisoare, un memoriu, o cerere catre Sfantul Sinod in care sa aratati toata situatia actuala si felul cum vedeti rezolvarea. Bineinteles, in cadrul legilor existente ale Bisericii.

In afara de asta, am trecut si pe la Departamentul Cultelor. Cunosc bine pe domnul director C si el m-a intrebat:Parinte episcop, aveti vreo problema acolo in Bihor cu Oastea Domnului, cu Dorz si ceilalti? Nu avem nici o problema, i-am raspuns, niciodata n-am avut. Atunci de ce nu colaborati cu oamenii acestia? Daca sunt cinstiti, noi avem nevoie de astfel de oameni. tiam ca Dorz avea niste proverbe frumos versificate. Vorbeste cu el sa le tiparim la vreo editura De aceea te rog, frate Dorz, cand vii cu Memoriul despre care am vorbit, adu-mi si o selectie din cele mai frumoase proverbe, sa le inaintam la Departament pentru aprobarea tiparirii. i mai adu-mi si vreo treizeci de cantari ale Oastei, alese cum stii, cele mai potrivite, pentru a fi cercetate si aprobate, spre a fi folosite in biserici la diferite momente ale slujbei. i, cand vor fi bine pregatite aceste lucrari, te rog, vino sa pornim la drum. Sunt treizeci de ani, Prea Sfintite Parinte Episcop, de cand am mai facut o astfel de incercare. Ce bine era daca de atunci s-ar fi rezolvat crestineste aceasta problema atat de clara si de importanta! De cate suferinte si jertfe, si pagube sufletesti si trupesti am fi fost scutiti cu totii daca se rezolva atunci Atunci nu se putea! Se vede ca si jertfele si suferintele acelea isi aveau rostul lor. Acum insa este altceva. Acum se poate discuta Acuma atmosfera este cu totul alta. Acum putem dialoga impreuna si, adauga zambind, stii cum spune proverbul: Mai pune romanul, mai lasa jupanul (Da, gandii in sinea mea cu o oarecare mahnire: tot romanul sa puna. Tot bietul roman) Trebuie sa ne rugam fierbinte, am soptit eu, ca Dumnezeu sa indrume totul pe fagasul cel bun. Este atata nevoie sa se ajunga in sfarsit la armonia si colaborarea fericita spre binele tuturor, atat al Bisericii, cat si al patriei noastre. In ce ne priveste pe noi, suntem din toata inima hotarati, dupa cum am fost totdeauna gata la orice pentru armonia si colaborarea asta.

Fiind vremea ceaiului de dimineata, parintele episcop a fost poftit la masa M-am ridicat sa plec, dar dansul a zis: Nu pleca. Te rog, vino sa luam un ceai impreuna; e vremea postului si vom manca de post Vom mai vorbi impreuna si acolo.

Am cautat sa ma scuz, dar imi era tot asa de greu si sa refuz, si sa primesc. Pana la urma, am ascultat, folosind si timpul mesei in doi pentru a mai adanci discutiile noastre asupra celor ce le aveam de facut.

Ne-am despartit mult apropiati. Trecusera multi ani aspri si despartitori de la marile noastre confruntari din anii 70. Intr-adevar, atmosfera era alta. Dar cata suferinta s-a cerut pentru ca acum sa fie asa! Numai daca ar da Dumnezeu sa fie de durata aceasta stare si nu doar o parere trecatoare.

Ajuns acasa, m-am asezat pe genunchi si cu lacrimi am cerut lumina lui Dumnezeu si inspiratia Duhului Sfant pentru alcatuirea memoriului cerut.

Am inceput totul cu In Numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh si cu un scurt istoric al Oastei Domnului, al inceputului ei si al desfasurarii ulterioare, cu provocarea conflictului in care aratam vina cea mare a mitropolitului Balan care s-a lasat influentat de un anturaj invidios si a luat o necrutatoare si despotica atitudine impotriva Parintelui Iosif si nu s-a lasat induplecat de nici o cerere de iertare din partea victimei sale. i de nici un argument sau mijlocire din partea altora, pentru a aplana conflictul nefericit care provoca atata rau si paguba Bisericii noastre si poporului nostru. Aratam apoi incercarile multe si staruitoare facute de-a lungul zecilor de ani din partea noastra pentru aplanarea conflictului, dar ramase fara nici un rezultat. Mai ales pe cea din 1956-1958 care, in loc sa se fi rezolvat printr-o conciliere fericita si prin gasirea unei rezolutii realiste, s-a rezolvat cu una dintre cele mai grele incercari pentru o mare parte dintre conducatorii Oastei Domnului si pe o lunga durata de ani pentru toata aceasta Lucrare asuprita si invinuita pe nedreptPropuneam acum luarea unei mai realiste hotarari, mai ales in situatia grea a ratacirilor de la credinta si a decaderii morale a intregii societati. Pentru schimbarea totala a opticii nedrepte fata de Oastea Domnului. i refacerea situatiei de dinaintea conflictului, cand era o atat de stransa si sfanta colaborare intre clerul si poporul Bisericii noastre, intre preotime si Oastea Domnului, lucru care ar fi fost o binecuvantare nespus de mare pentru noi totiM-am gandit insa ca primul la care trebuie sa ma duc pentru a ma consulta asupra formei si continutul acestui memoriu va trebui sa fie Inaltul Antonie de la Sibiu. Acest ierarh este privit in momentul de fata drept cel mai cult si mai deschis dintre ierarhii Bisericii noastre. Un om cu largi orizonturi si perspective, mult apreciat atat in tara, cat si in strainatate i apoi dansul este in scaunul Sibiului unde s-au petrecut si s-au legat toate. De aici ar trebui sa se si dezlege iarasi, dansul este mai-marele nostru direct prin urmare de aici va trebui sa incepem.

Voi merge deci cu prima forma a memoriului nostru la o consultare in Sibiu si vom vedea ce reactie va produce. i voi intelege apoi cum trebuie sa lucrez, pentru a urma, in ce ma priveste pe mine, drumul cel mai intelept ca sa ajungem la atingerea scopului propus. Drumul va fi lung stiu. Vor fi poate multe curse si piedici, dar pentru scopul nostru sfant trebuie sa umblam cu toata curatia, insa si cu toata prevederea.

Am luat deci in ziua de 25 aprilie 1986 drumul Sibiului Inaltul Antonie era acasa. M-a primit cu bucurie.

I-am citit intreg memoriul in prima lui forma, iar apoi i-am zis: Acum Va rog, Inalt Prea Sfintite Parinte, sa faceti observatiile competente asupra acestui memoriu, asupra problemei ridicata de el, parintestile indrumari de care noi dorim din toata inima sa tinem seama cu ascultare. Eu vad aici trei parti la acest memoriu. Partea intai, cea istorica si introductiva, asupra careia cred ca ar fi bine sa mai revii, trecand mai cu putine precizari asupra evenimentelor despre care nu-i prea place nimanui sa i se aminteasca. Intelegi ce vreau sa zic. In partea a doua, care priveste originea si desfasurarea conflictului dintre cei doi de la Sibiu, dumneata faci putina partinire E si normal sa-l partinesti pe cel la care tii mai mult, dar este nevoie sa fim impartiali. Trage mai bine o linie de mijloc intre cei doi. Cred ca e mai bine si mai drept asa.

Partea a treia, cu incadrarea in statutul si viata Bisericii, este bine gandita. Probabil asupra amanuntelor si procedeelor practice va mai fi cate ceva de discutat. Dar va avea loc un dialog asupra tuturor acestor lucruri. Pana acum am tot monologat unii despre altii, acum va trebui sa dialogam pana vom putea ajunge la un rezultat bun. Incearca sa refaci acest memoriu in sensul acesta. Apoi sa-l aduci si sa ajunga la toti ierarhii Bisericii, pentru a lua cu totii cunostinta de el. Pe urma se va vedea ce va mai fi.

Dupa ce mi-a vorbit destule si alte lucruri, intr-o atmosfera deschisa si binevoitoare, din care am inteles cu bucurie foarte mult, i-am multumit, i-am sarutat respectuos Dreapta si, petrecut cu multa bunavointa pana la usa, am plecat.

Am plecat cu simtamantul fericit ca Duhul Sfant a facut sa se consolideze intre noi puntea necesara pentru contactele sufletesti atat de insemnate spre o intelegere si apropierea cu incredere de un mare si sfant obiectiv angajat de constiinta pentru toti.

Am plecat acasa si, dupa un timp de profunda reculegere si tensiune duhovniceasca, am primit lumina si ajutorul compunerii formei definitive a memoriului nostru.

Iata-l transcris asa cum l-am multiplicat in numar suficient de exemplare pentru a-l putea inmana impreuna cu volumul Taina si Minune fiecarui ierarh al Bisericii, personal:In Numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh. Amin.

Catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bucuresti Subsemnatul, Traian Dorz, de 72 ani, domiciliat in loc. Livada Beiusului, nr. 9, jud. Bihor, supus fiu al Bisericii Ortodoxe Romane si membru al gruparii misionare ortodoxe romane Oastea Domnului cu cea mai profunda smerenie si cel mai deosebit respect, inaintez urmatorulM E M O R I U cu privire la rezolvarea pozitiva si definitiva a problemei normalizarii situatiei gruparii Oastea Domnului in cadrul Bisericii Ortodoxe Romane si in Statutele de Organizare si Functionare ale acesteia Pentru cunoasterea clara a oricarei probleme, se stie, este neaparat necesara o cat mai sumara, dar clara, intelegere a conditiilor sociale, morale, istorice etc. care au necesitat-o si au impus-o.

Sa incercam aceasta acum cu Oastea Domnului.

Indata dupa terminarea primului mare si lung Razboi Mondial, 1914-1918, cand Domnul Dumnezeu a adus intregirea platita cu jertfe de veacuri a patriei noastre, o data cu aceasta intregire s-au luat vaste si eficiente masuri pentru consolidarea si asigurarea acestei intregiri care, in acele vremuri inca foarte tulburi, era permanent si grav amenintata nu numai de vrajmasii din afara, care luptau cu toata puterea lor pentru anularea intregirii noastre nationale, dar si de vrajmasii dinauntru, care urmareau ruinarea trupeasca si sufleteasca a neamului nostru.

Printre cele mai nimicitoare mijloace care erau folosite pe scara nationala impotriva noastra erau mai ales doua: alcoolismul, pentru ruinarea trupeasca, si sectarismul, pentru ruinarea sufleteasca Nenumarate fabrici clandestine de spirt negru apareau pretutindeni, revarsand peste tara potop de bauturi falsificate din cele mai vatamatoare substante. Patima pentru bauturile acestea cuprindea cu repeziciune marea masa a poporului, saracita de razboi si ravasita de tot felul de pacate. Bataile, procesele, furturile, crimele, divorturile si toate celelalte urmari nefaste ale acestui grozav pacat erau inspaimantatoare.

In afara de aceasta dezagregare sociala, se accentua tot mai alarmant dezagregarea sufleteasca produsa de cresterea vertiginoasa a propagandei sectare, adusa o data cu intregirea nationala si inlesnita de conditiile sociale. O multime de elemente straine atat de sufletul, cat si de limba noastra lucrau cu harnicie si cu o pronuntata nuanta de sovinism si ostilitate nu numai impotriva sentimentului nostru religios, ci si a celui national.

Era clar ca trebuia sa se treaca urgent si hotarat la luarea unor masuri puternice si cuprinzatoare atat pe plan social, cat si religios. Mai ales masurile religioase trebuia sa fie cele mai hotaratoare, fiindca sufletul oamenilor era cel mai necesar de transformat. Deci autoritatea bisericeasca si activitatea religioasa erau cele mai solicitate. La conducerea Bisericii noastre Ortodoxe din Ardeal fusese instalat atunci de curand ca mitropolit tanarul si entuziastul cleric Nicolae Balan, fost profesor la Teologia Sibiului, om inflacarat atunci de idei noi si pornit pe fapte mari.

Dupa un congres, asa-numit biblic, tinut atunci la Sibiu, printre alte masuri cultural-religioase, s-a hotarat infiintarea si redactarea sub auspiciile mitropolitului Sibiului a unei gazete religioase pentru popor. Era cunoscuta puterea cuvantului scris si marea insemnatate a acestuia pentru luminarea satelor, pentru ca mai ales acolo era grosul populatiei noastre.

Va trebui insa mai intai gasit acel om potrivit, inzestrat cu toate marile calitati necesare pentru reusita adevarata a unui astfel de gand pentru stavilirea raului si aducerea lucrurilor pe fagasul cel bun.

Mitropolitul Balan cunostea un singur om capabil si inzestrat cu aceste calitati. Era tanarul preot Iosif Trifa, originar din Muntii Apuseni, care in acel timp slujea ca preot in Vidra de Sus, satul natal al eroului Avram Iancu. Acesta, pe atunci tanar preot, ii era bine cunoscut mitropolitului inca de pe cand ii fusese student. De atunci el dovedise neobisnuite calitati de misionar, publicist si scriitor bisericesc, publicand prin toate revistele si gazetele vremii lucrari de larg interes si profunde adevaruri gustate de toti. La 1 ianuarie 1922 trebuia sa apara primul numar al gazetei preconizate. A fost invitat deci sa vina la Sibiu imediat preotul Iosif, caruia urma sa-i fie incredintata redactarea acestei atat de importante gazete.

In satul Vidra de Sus (astazi Avram Iancu), tocmai atunci se petrecusera lucruri tragice cu familia tanarului preot. Trei copii si sotia ii murisera, la rand, el ramanand singur, numai cu un copil de 5 ani. Il mai chemase tot atunci la Cluj un alt mare prieten al sau, profesorul Ioan Lupas, care era pe cale sa initieze si el o mare miscare culturala acolo.

Dar, sosind in acelasi timp si invitatia calduroasa de la Sibiu, el a ales Sibiul.

Ajuns la Sibiu in anul 1921, i s-a incredintat la inceput slujba de duhovnic la Academia Teologica, apoi si cea de director al Orfelinatului Ortodox din Sibiu, achitandu-se fericit de aceste doua sarcini ca si de altele.

La 1 ianuarie 1922, prelua sarcina de redactor al gazetei religioase Lu mina Satelor , sarcina care avea sa-i fie cea mai stralucita, dar si cea mai dureroasa a vietii sale De la inceput a fost lasat sa duca aproape numai singur nu numai sarcina redactarii, ci si pe cea a administrarii acestei gazete care, cu talentul si ravna sa, a ajuns de la primul numar sa cucereasca un tot mai mare numar de cititori din tara si chiar de peste hotare, trezind un viu interes in toti pentru scopurile pe care le propovaduia.

Dar scoala noua pe care o initia el in popor lucra acum si mai puternic asupra lui insusi. Din postul inalt de observatie si raspundere pe care il reprezenta misiunea lui de redactor al unei atat de importante gazete si al unui atat de sfant mesaj, el era cel mai in masura sa-si dea seama de marea nevoie a poporului pe care il indruma, dar si marea raspundere inaintea lui Dumnezeu pentru felul cum indruma si UNDE sufletele care privesc si asculta la el.

In ultima noapte a anului 1922, la trecerea in anul 1923, cand se implinea un an de la aparitia gazetei Lumina Satelor , preotul Trifa isi facea singur cu constiinta sa bilantul muncii lui de faclier la aceasta gazeta. i, in lumina celor care trebuia implinite, ceea ce facuse acum ii aparea jalnic de putin. Durerea lui o mai mareau si cetele de betivi innebuniti de bauturile falsificate si ticalositi de vorbele si sudalmile murdare pe care le urlau in gura mare, trecand pe sub fereastra camarutei lui de lucru si umpland pietele si strazile orasului devenit un adevarat iad.

In zorii zilei noului an 1923, dupa o noapte nedormita, el traieste un moment cutremurator. Prabusit in genunchi sub marea lui raspundere, el se ruga lui Dumnezeu cerand iertare pentru trecut si putere pentru viitor. Cu inima zdrobita, punea un legamant mare si lua o hotarare unica. O totala transformare se petrecuse cu el. Un fel vechi de viata murise si un alt fel, nou, inviase in noaptea aceea de hotar. Acesta a fost inceputul Oastei Domnului.

In primul numar al gazetei Lumina Satelor , din ianuarie 1923, a publicat pe prima pagina o chemare si o hotarare personala catre fiecare cititor al sau, la o viata noua si la o lupta noua, impotriva alcoolismului, a sudalmii si a tuturor pacatelor care ticalosesc neamul nostru si pierd sufletele oamenilor. Se pornea o lupta noua si totala, prin hotararea si puterea lui Dumnezeu Prin biruinta contra pacatelor trupesti zicea el se va salva trupul neamului nostru, iar prin biruinta contra ratacirilor de la credinta se va salva sufletul acestui neam. Dumnezeu ne-a izbavit natiunea noastra de stapanirea altor neamuri, iar acum noi insine trebuie sa ne dezrobim din tirania pacatelor care ne robesc si mai cumplit. Din primul an au si inceput roadele. Cu o dragoste fierbinte fata de sfintele noastre valori Biserica si Patria entuziastul preot, care avea tot sprijinul si intelegerea ierarhului sau, a realizat minuni. La numai zece ani de apostolat cu Oastea Domnului si Lumina Satelor , se infiintasera si activau aproape in toate satele si orasele patriei noastre puternice grupari ale acestei minunate miscari duhovnicesti, schimband in chip fericit viata si mentalitatea veche si decazuta a unor mari multimi de suflete si de familii.

Voluntariatul duhovnicesc si misionarismul laic erau cele doua trasaturi esentiale si innoitoare ale vietii noastre, dupa exemplul fericit si uitat al crestinilor dintai, al stramosilor ortodoxiei noastre.

De la bun inceput, Oastea Domnului s-a incadrat fericit in invatatura si misiunea noastra bisericeasca. Setea sfanta trezita in sufletele credinciosilor Bisericii era alimentata in duminici si sarbatori nu numai inainte de masa la sfintele slujbe, ci si dupa-masa, cand, in bisericile acum pline, dupa Vecernie, se desfasura petrecerea duhovniceasca la programul careia contribuiau acum si oile cuvantatoare impreuna cu pastorii lor. Frumoase citiri si cuvantari din Evanghelia, Apostolul ori Cazania zilei ori din scrierile si vietile sfintilor, impletite cu cantarile bisericesti si cele laice religioase, precum si rugaciunile citite ori rostite liber, erau hrana fericita din care se indestulau cu o mare bucurie cu totii. Ce minunat se realizau in felul acesta prin Oastea Domnului cele doua mari trebuinte ale poporului nostru! Infranarea de la prabusirea in pacat si oprirea de la caderea in mrejele nefericite ale crezurilor straine. Viata noua transformase in mod crestinesc si obiceiurile, si datinile noastre care erau mai dinainte de-a dreptul paganesti. Omul lui Dumnezeu si al Bisericii in fruntea acelei frumoase miscari duhovnicesti devenise cunoscut in lumea intreaga. Iar actiunea sa era sprijinita de toti oamenii de bine din tara. O mare multime de preoti si intelectuali din tara au aderat la aceasta miscare misionara si condeie bisericesti inspirate ca: Gala Galaction, arhim. Iuliu Scriban, Toma Chiricuta, Gh. Paschia, I. Gr. Oprisan, Al. L. Moldova nu etc. il insoteau, sporind mereu roadele minunate ale credintei noastre si ridicand nivelul spiritual al poporului nostru.

Dar, pe masura ce binele acesta era tot mai vadit si numele preotului Trifa era citat si cinstit tot mai mult, oameni gelosi si plini de invidie au inceput sa se ridice tot mai fatis si tot mai vrajmas impotriva lui. Banuieli si presupuneri pline de rautate incepura sa rastalmaceasca tendentios totul, tragand false semnale de alarma impotriva primejdiei care chipurile ar ameninta Biserica cu o mare erezie si schisma planuita de acest preot devenit prea popular.

Cei mai importanti si cei mai porniti dintre acesti atatatori erau chiar din anturajul mitropolitului Balan La inceput n-a fost usor sa-l influenteze pe mitropolitul care avea o mare incredere in preotul si colaboratorul sau pe care il cunostea destul de bine si a carui munca uriasa o aprecia destul de constient. Preotul Trifa, la fel, convins ca ierarhul sau intelege si apreciaza pe deplin valoarea si greutatea muncii sale, nici nu s-a gandit la nici o primejdie. Astfel n-au sesizat nici unul, nici altul cursa ce li se intindea. Au urmat ani de imbolnaviri grele ale preotului Trifa din cauza muncii prea istovitoare si prea indelungi: internari prin spitale si sanatorii departe de Sibiu operatii una, doua, trei sapte. Lipsele lui din Sibiu au dat celor ce lucrau impotriva lui ocazii, timp si motive sa strecoare tot mai spornic si mai insistent intriga, ura, veninul. Astfel ca, la sfarsitul anului 1934, dupa doisprezece ani de munca istovitoare, saptamana de saptamana si zi de zi la scrisul gazetei, si dupa douazeci si cinci de ani de preotie jertfitoare in slujba Bisericii si a poporului nostru, vrajmasii care ticluisera planul viclean au reusit sa-l atraga in acest plan si pe mitropolit si au dat lovitura fatala, provocand conflictul si ruptura dintre mitropolitul Balan si preotul Trifa. De la primele discutii din ziua fatala, intre cei doi impricinati s-au petrecut lucruri pripite. Conditiile impuse de mitropolitul Balan i s-au parut nedrepte si ultimative preotului Trifa, care isi inchipuia ca, datorita meritelor, muncii, sacrificiului si talentului desfasurate in apostolia sa de pana atunci, ar avea dreptul la un alt fel de tratament din partea ierarhului sau. Astfel, luat fiind prin surprindere, in primul moment preotul Trifa a avut o atitudine de prea mare indrazneala fata de mitropolitul sau. Aceasta atitudine a fost interpretata ca o grava nesupunere si respinsa imediat. A urmat o intrerupere brusca si o plecare precipitata.

Au fost de ajuns. Indata au urmat ciocniri din ce in ce mai dureroase prin scris si corespondente atat de o parte, cat si de alta. Superiorul isi apara autoritatea care isi are totdeauna dreptatea sa iar inferiorul isi apara munca si jertfa, constiinta si opera, care nu intotdeauna isi au dreptatea lor. Aceste pozitii se ciocneau puternic cand direct, cand indirect.

Negasindu-se momentan nici un mediator eficient, ostilitatile s-au agravat si conflictul s-a adancit nepermis de mult.

Situatia s-a inrautatit atat de vertiginos si lucrurile au ajuns atat de departe, incat, cand mediatorii alarmati au inceput sa intervina mai serios, autoritatea ofensata si pornita nu s-a mai lasat induplecata de nici un argument. Toate cererile de iertare, oricat de sincere, de repetate si de insistente au fost din partea celui ce o jignise, au fost considerate tardive si ineficiente; desi dogma fixeaza neliminat numarul greselilor cu drept de iertare de saptezeci de ori sapte si limita timpului la cinci minute inainte de moarte, ca in cazul talharului de pe cruce totusi lui nu i s-a mai iertat nimic si niciodata. i nu i s-a raspuns nici la cererea de iertare de pe patul mortii sale, cand la ultima impartasanie in preajma mortii a mai trimis o data mitropolitului Balan cererea aceasta ultima de iertare prin preotul Aurel Nanu care fusese chemat sa-l impartaseasca. Din...