Nevoința silirii de sine biruie totul…
Asa incheia Sfantul Teofan Zavoratul cuvantul sau la talcuirea Evangheliei la la Matei, care zice: Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum Imparatia Cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea (Mt 11, 12). Nevointa silirii de sine biruie totul (cf. Cum se ne rugam ca sa ne asculte Dumnezeu rugaciunea, Editura []Asa incheia Sfantul Teofan Zavoratul cuvantul sau la talcuirea Evangheliei la la Matei, care zice: Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum Imparatia Cerurilor se ia prin straduinta si cei ce se silesc pun mana pe ea (Mt 11, 12).
Nevointa silirii de sine biruie totul (cf. Cum se ne rugam ca sa ne asculte Dumnezeu rugaciunea, Editura de Suflet, Bucuresti, 2014, pg. 34). Cu alte cuvinte, moartea ultimului profet al Vestirii Intruparii lui Dumnezeu aduce lumii o harisma absolut necesara pentru a te mantui: silirea de sine. Parte integranta a unei culturi a ascultarii, structura culturala a evitarii mortii duhovnicesti in care suntem transferati azi este ceea ce ne lipseste noua parca tot mai des. Vrem usor totul, de la diplome la casnicii, de la bani la averi, de la sanatate la lucruri legate de vesnicia noastra. Ba cerem chiar harisme, a rugaciunii ori a propovaduirii, de exemplu, fara a face eforturi, crezand in mitul lucrarii Duhului cu o gratuitate exasperanta, deloc legata de impreuna-lucrare, fixand lucrarea lui Dumnezeu in viata noastra in limitele unui automatism verbial, fara fundament in Revelatie. i facem ochii mari, surprinsi, cand lucrurile nu merg cum le-am teleghidat noi in gandirea noastra. Silirea de sine este opusul lenii si autosuficientei, este harisma care te scoate din mediocritate, care te obliga la respectul fata de celalalt, care la randu-i se sileste sa inteleaga biruinta la care vrea sa fie partas. Este exercitiul de smerenie la care te obliga mantuirea: aceea de a-l pune pe celalalt mereu mai sus in inima si cugetul tau.
Un Parinte al duhovniciei moderne, Mitropolitul Antonie de Suroj, pornind de la cuvintele Sfantului Efrem Sirul, Biserica pe pamant nu este o adunare de sfinti, ci este o gloata de pacatosi care se pocaiesc , consemneaza: Biserica, noi toti, suntem o gloata in miscare, o gloata imbracata in zdrente duhovnicesti, o gloata de pacatosi. Un singur lucru avem in comun: nu sfintenia, ci constienta nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie sa fim in stare a ne deschide celorlalti, sa fim milostivi, intelegatori si impreuna-patimitori cu ceilalti, capabili sa ne daruim celorlalti. Daca am fi cu adevarat constienti de nevoia disperata in care ne aflam, am fi dispusi sa fim deschisi si iubitori de ceilalti. Daca nu suntem asa, este semn ca nu am inteles inca cine suntem si unde ne aflam. Ne...
Nevointa silirii de sine biruie totul (cf. Cum se ne rugam ca sa ne asculte Dumnezeu rugaciunea, Editura de Suflet, Bucuresti, 2014, pg. 34). Cu alte cuvinte, moartea ultimului profet al Vestirii Intruparii lui Dumnezeu aduce lumii o harisma absolut necesara pentru a te mantui: silirea de sine. Parte integranta a unei culturi a ascultarii, structura culturala a evitarii mortii duhovnicesti in care suntem transferati azi este ceea ce ne lipseste noua parca tot mai des. Vrem usor totul, de la diplome la casnicii, de la bani la averi, de la sanatate la lucruri legate de vesnicia noastra. Ba cerem chiar harisme, a rugaciunii ori a propovaduirii, de exemplu, fara a face eforturi, crezand in mitul lucrarii Duhului cu o gratuitate exasperanta, deloc legata de impreuna-lucrare, fixand lucrarea lui Dumnezeu in viata noastra in limitele unui automatism verbial, fara fundament in Revelatie. i facem ochii mari, surprinsi, cand lucrurile nu merg cum le-am teleghidat noi in gandirea noastra. Silirea de sine este opusul lenii si autosuficientei, este harisma care te scoate din mediocritate, care te obliga la respectul fata de celalalt, care la randu-i se sileste sa inteleaga biruinta la care vrea sa fie partas. Este exercitiul de smerenie la care te obliga mantuirea: aceea de a-l pune pe celalalt mereu mai sus in inima si cugetul tau.
Un Parinte al duhovniciei moderne, Mitropolitul Antonie de Suroj, pornind de la cuvintele Sfantului Efrem Sirul, Biserica pe pamant nu este o adunare de sfinti, ci este o gloata de pacatosi care se pocaiesc , consemneaza: Biserica, noi toti, suntem o gloata in miscare, o gloata imbracata in zdrente duhovnicesti, o gloata de pacatosi. Un singur lucru avem in comun: nu sfintenia, ci constienta nevoilor noastre disperate. De aceea trebuie sa fim in stare a ne deschide celorlalti, sa fim milostivi, intelegatori si impreuna-patimitori cu ceilalti, capabili sa ne daruim celorlalti. Daca am fi cu adevarat constienti de nevoia disperata in care ne aflam, am fi dispusi sa fim deschisi si iubitori de ceilalti. Daca nu suntem asa, este semn ca nu am inteles inca cine suntem si unde ne aflam. Ne...
