Am ascultat de îndemnul Domnului şi n‑am tăcut când am fost în faţa lor.
In tot cursul anului 1981 am mai avut multe necazuri si din pricina unor frati in inima carora vrajmasul si ispititorul strecurase ispita geloziei si a invidiei. Vorbirile lor de rau impotriva mea ajunsesera pana la urechile stapanirii lumesti urechi care, in privinta aceasta, sunt atat de lungi si de ascutite! Iar oamenii acestia, []In tot cursul anului 1981 am mai avut multe necazuri si din pricina unor frati in inima carora vrajmasul si ispititorul strecurase ispita geloziei si a invidiei. Vorbirile lor de rau impotriva mea ajunsesera pana la urechile stapanirii lumesti urechi care, in privinta aceasta, sunt atat de lungi si de ascutite! Iar oamenii acestia, fiind atat de banuitori si de potrivnici, cautau sa afle daca nu cumva mi-ar putea face vreun rau folosindu-se de slabiciunea acestor biete suflete chinuite.
In ziua de 3 martie eram acasa in patul meu, bolnav si singur, cand iarasi imi intrara in casa doi Totdeauna vin cel putin doi. Unul imi era bine cunoscut era capitanul cel inalt si cotrobaitor care ma chinuise tot timpul de cand ma eliberasem in 1964. De multe ori venisera la mine tot ei, cei doi: el si cu maiorul care imi luase cutia de casete si de multe alte ori caietele, corespondenta, cartile Ma obisnuisem cu ei si ma gandeam de fiecare data sa le vorbesc cat pot si lor despre Dumnezeu, despre voia Lui, despre constiinta si despre Judecata, pe cand ei ma injurau, ma bruscau, ma amenintau furiosi. Despre unele dintre aceste discutii ale mele cu ei, cu ocaziile diferitelor anchete si perchezitii, am tot vorbit, destul de mult poate chiar si prea mult in trecut. Dar cum sa fac sa nu spun daca asa a fost si daca simteam ca asa trebuie sa fac? De fiecare data ma gandeam ca poate fi ultima mea stare de vorba cu ei si ma temeam de Domnul sa tac si sa nu le spun. tiu ca ne vom mai intalni o data, in fata Judecatii lui Dumnezeu. i doream sa nu fiu invinuit ca, de frica lor sau din rusinea de Numele Domnului, nu le-am spus. Asa ca, fie ca ma injura, fie ca nu, eu le voi spune oricand voi putea cate un cuvant potrivit. i le-am spus. Odata, la ultima ancheta de la Beius, i-am spus maiorului foarte hotarat: Va rog sa nu mai injurati Numele cel Sfant al lui Dumnezeu, ca nu mai declar nimic. Da ce, te-am jignit? Pe mine puteti sa ma jigniti oricum vreti, dar sa nu mai injurati Numele cel Sfant al lui Dumnezeu Dumnezeu, Dumnezeu zise el, scrasnind nervos si pufnind pe nari plin de furie. Numai voi, nebunii, mai credeti in Dumnezeu si in povestile astea prostesti. Las ca vine ea vremea in curand ca nimeni nu va mai crede in minciu nile astea bisericesti. Civilizatia, cultura, tehnica vor spulbera pe totdeauna superstitiile astea! Da, i-am raspuns eu, privindu-l in ochi linistit si semnificativ, pana ce nu veti putea desfiinta suferinta, batranetea si moartea, oamenii vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu. i dumneavoastra veti avea odata, cum nici nu va puteti gandi, cea mai mare nevoie de Dumnezeu. Nu veti fi tot tanar, tot tare, tot sus. Va veni vremea sa fiti si bolnav, si slab, si jos. Veti vedea atunci cata nevoie o sa aveti de Dumnezeu. La ce va vor folosi atunci tehnica, distractiile, aventurile, filmele, cu ce va vor usura discutiile si laudele acestora? Veti vedea atunci ca nu veti mai suferi sa vi se spuna despre nimic Veti avea nevoie numai de Dumnezeu. Nu veti dori nimic altceva decat pe Dumnezeu. Prostii! Bine! i vai, ce curand a venit vremea aceea! Parca i-am profetit.
La catva timp dupa aceasta cam un an a mai venit la mine pentru ultima data. Era tot cu ajutorul sau, capitanul. Dupa ce mi s-a mai scotocit iarasi printre lucruri, printre hartii si a mai trebuit sa raspund dupa cum ma asteptam de fiecare data la niste intrebari, s-a asezat pe scaunul din fata patului pe care zaceam eu Il vazusem de la inceput neobisnuit de ingandurat si il simteam foarte apasat de ceva. Acum, din locul lui, ma privea intr-un fel ciudat si insistent simteam ca are ceva deosebit sa-mi spuna. Deodata, privindu-ma in ochi, imi zise, parca oftand: Domnule Dorz, noi am invatat multe de la dumneavoastra. Numai daca v-ar folosi, domnule maior. Sa stiti ca si noi avem totusi un Dumnezeu. Daca nu-L aveti acum, i-am raspuns adanc miscat de cuvintele astea, Il veti avea. Nimeni nu poate, pana la urma, sa traiasca si mai ales sa moara fara DumnezeuAtunci s-a ridicat, a venit la mine si, cum stateam culcat, se apleaca si ma imbratisa, sarutandu-ma pe amandoi obrajii. Avea lacrimi in ochi Eu, plin de uimire, nu stiam cum sa-mi explic aceasta Era ceva cu totul neobisnuit din partea lui, mai ales ca acum era de fata si celalalt.
Dupa aceea zise celuilalt: Ghita, hai sa plecam. i se indreptara spre usa fara nici un alt cuvant.
Eu facui un efort, ma ridicai de pe pat si, sprijinindu-ma de carja mea, iesii dupa ei pana la poarta. Erau si sotia si Florica venind dupa ei. Acolo in strada, in fata tuturora, maiorul m-a mai imbratisat o data, m-a sarutat pe amandoi obrajii, iarasi cu lacrimi, si mi-a zis un dureros: Ramas bun!Celalalt imi dadu si el mana si, suindu-se in masina, plecara.
A fost ultima data cand l-am vazut. M-ai tarziu mi-am explicat eu toate acestea, dar acum nu puteam intelege nimic.
Peste cateva luni, cand am mai fost cercetat, mi-a venit in casa numai capitanul singur, fara el. De la inceput l-am intrebat cu un aer naiv si mirat: Unde-i domnul maior? Nu l-am mai vazut de mult! Nici n-ai sa-l mai vezi vreodata, mi-a raspuns pe un ton mahnit si grav. De ce, a iesit la pensie, s-a mutat, este cumva bolnav?Nu mi-a mai raspuns nimic. A intrebat altceva. A mai cerut niste relatii, am mai dat o declaratie si a plecat.
La vreo doua saptamani dupa aceasta, am citit la rubrica Decese din ultima pagina a ziarului local anuntul mortii lui, tiparit de sase ori la rand. Avea numai 47 de ani. Murise de cancerSe sfarsea asadar inca unul, ca toti ceilalti care direct ne chinuisera si ne amenintasera ani de zile. Plecasera si ei tot cam asa. Unii si mai rau. Am mai scris asta si altadata, vorbind despre altii. Doamne, ce la rand si ce repede s-au dus Nici unii nu mai traiesc.
Dar cand am vazut ca si sarman maiorul acesta a murit si mi-am adus aminte de ultima intalnire cu el, m-am dat jos din pat, am ingenuncheat in fata lui Dumnezeu si, cu lacrimi, m-am rugat fierbinte si mult pentru iertarea si odihna sufletului sau. Domnul sa nu-i tina in seama pacatele si, pentru marturisirea pe care a facut-o in ultimele lui zile, sa-i mantuiasca sufletul si sa-l aseze in Imparatia Sa. Cred ca in ziua ultimei noastre intalniri, presimtindu-si apropierea mortii, el a venit la mine numai pentru a-mi arata in felul acesta ca el L-a primit pe Domnul Iisus si ca, intr-adevar, tot ce i-am spus de-a lungul anilor sau a citit in scrierile mele l-a ajutat sa-L afle si sa-L aiba si el acum pe DumnezeuIata, mi-am zis, ce bine a fost ca am ascultat de indemnul Domnului si n am tacut cand am fost in fata lor. Unii dintre ei, sunt sigur ca n-au dispretuit chiar totul. Pe undeva, le-a ramas ceva in suflet. Iar in clipa cea grea a mortii, numai Domnul stie daca nu s-au pocait sincer ca talharul de pe cruce. i nemarginita mila a Mantuitorului nostru i-a iertat si pe ei, ca pe acest suflet al carui sfarsit atat de tragic m-a miscat atat de adanc pe care l-am iertat din toata inima mea si pentru care m-am rugat cu lacrimi lui Dumnezeu. De fapt, acest lucru il facusem si alte dati pentru cei de dinaintea lui Chiar si acum cand scriu aici aceste lucruri ma rog pentru sufletele tuturor chinuitorilor nostri care macar in clipa mortii isi vor fi avut o adanca parere de rau pentru cele ce le-au facut. Caci multi au facut raul din obligatia serviciului nefericit in care au ajuns pentru o paine, poate fara sa-si dea seama. Ori din convingerile tendentioase care li s-au infiltrat si pe care, in nestiinta lor, le-au urmat amagiti si siliti tot asa.
Iata deci ca n-a fost in zadar toata lupta mea si cu acest om de-a lungul celor paisprezece ani de cand am calatorit unul langa altul aceasta etapa din drumul atat de scurt al vietii de pe pamant. Intr-adevar, iata ca el a invatat ceva si i-a folosit. Daca si...
In ziua de 3 martie eram acasa in patul meu, bolnav si singur, cand iarasi imi intrara in casa doi Totdeauna vin cel putin doi. Unul imi era bine cunoscut era capitanul cel inalt si cotrobaitor care ma chinuise tot timpul de cand ma eliberasem in 1964. De multe ori venisera la mine tot ei, cei doi: el si cu maiorul care imi luase cutia de casete si de multe alte ori caietele, corespondenta, cartile Ma obisnuisem cu ei si ma gandeam de fiecare data sa le vorbesc cat pot si lor despre Dumnezeu, despre voia Lui, despre constiinta si despre Judecata, pe cand ei ma injurau, ma bruscau, ma amenintau furiosi. Despre unele dintre aceste discutii ale mele cu ei, cu ocaziile diferitelor anchete si perchezitii, am tot vorbit, destul de mult poate chiar si prea mult in trecut. Dar cum sa fac sa nu spun daca asa a fost si daca simteam ca asa trebuie sa fac? De fiecare data ma gandeam ca poate fi ultima mea stare de vorba cu ei si ma temeam de Domnul sa tac si sa nu le spun. tiu ca ne vom mai intalni o data, in fata Judecatii lui Dumnezeu. i doream sa nu fiu invinuit ca, de frica lor sau din rusinea de Numele Domnului, nu le-am spus. Asa ca, fie ca ma injura, fie ca nu, eu le voi spune oricand voi putea cate un cuvant potrivit. i le-am spus. Odata, la ultima ancheta de la Beius, i-am spus maiorului foarte hotarat: Va rog sa nu mai injurati Numele cel Sfant al lui Dumnezeu, ca nu mai declar nimic. Da ce, te-am jignit? Pe mine puteti sa ma jigniti oricum vreti, dar sa nu mai injurati Numele cel Sfant al lui Dumnezeu Dumnezeu, Dumnezeu zise el, scrasnind nervos si pufnind pe nari plin de furie. Numai voi, nebunii, mai credeti in Dumnezeu si in povestile astea prostesti. Las ca vine ea vremea in curand ca nimeni nu va mai crede in minciu nile astea bisericesti. Civilizatia, cultura, tehnica vor spulbera pe totdeauna superstitiile astea! Da, i-am raspuns eu, privindu-l in ochi linistit si semnificativ, pana ce nu veti putea desfiinta suferinta, batranetea si moartea, oamenii vor avea totdeauna nevoie de Dumnezeu. i dumneavoastra veti avea odata, cum nici nu va puteti gandi, cea mai mare nevoie de Dumnezeu. Nu veti fi tot tanar, tot tare, tot sus. Va veni vremea sa fiti si bolnav, si slab, si jos. Veti vedea atunci cata nevoie o sa aveti de Dumnezeu. La ce va vor folosi atunci tehnica, distractiile, aventurile, filmele, cu ce va vor usura discutiile si laudele acestora? Veti vedea atunci ca nu veti mai suferi sa vi se spuna despre nimic Veti avea nevoie numai de Dumnezeu. Nu veti dori nimic altceva decat pe Dumnezeu. Prostii! Bine! i vai, ce curand a venit vremea aceea! Parca i-am profetit.
La catva timp dupa aceasta cam un an a mai venit la mine pentru ultima data. Era tot cu ajutorul sau, capitanul. Dupa ce mi s-a mai scotocit iarasi printre lucruri, printre hartii si a mai trebuit sa raspund dupa cum ma asteptam de fiecare data la niste intrebari, s-a asezat pe scaunul din fata patului pe care zaceam eu Il vazusem de la inceput neobisnuit de ingandurat si il simteam foarte apasat de ceva. Acum, din locul lui, ma privea intr-un fel ciudat si insistent simteam ca are ceva deosebit sa-mi spuna. Deodata, privindu-ma in ochi, imi zise, parca oftand: Domnule Dorz, noi am invatat multe de la dumneavoastra. Numai daca v-ar folosi, domnule maior. Sa stiti ca si noi avem totusi un Dumnezeu. Daca nu-L aveti acum, i-am raspuns adanc miscat de cuvintele astea, Il veti avea. Nimeni nu poate, pana la urma, sa traiasca si mai ales sa moara fara DumnezeuAtunci s-a ridicat, a venit la mine si, cum stateam culcat, se apleaca si ma imbratisa, sarutandu-ma pe amandoi obrajii. Avea lacrimi in ochi Eu, plin de uimire, nu stiam cum sa-mi explic aceasta Era ceva cu totul neobisnuit din partea lui, mai ales ca acum era de fata si celalalt.
Dupa aceea zise celuilalt: Ghita, hai sa plecam. i se indreptara spre usa fara nici un alt cuvant.
Eu facui un efort, ma ridicai de pe pat si, sprijinindu-ma de carja mea, iesii dupa ei pana la poarta. Erau si sotia si Florica venind dupa ei. Acolo in strada, in fata tuturora, maiorul m-a mai imbratisat o data, m-a sarutat pe amandoi obrajii, iarasi cu lacrimi, si mi-a zis un dureros: Ramas bun!Celalalt imi dadu si el mana si, suindu-se in masina, plecara.
A fost ultima data cand l-am vazut. M-ai tarziu mi-am explicat eu toate acestea, dar acum nu puteam intelege nimic.
Peste cateva luni, cand am mai fost cercetat, mi-a venit in casa numai capitanul singur, fara el. De la inceput l-am intrebat cu un aer naiv si mirat: Unde-i domnul maior? Nu l-am mai vazut de mult! Nici n-ai sa-l mai vezi vreodata, mi-a raspuns pe un ton mahnit si grav. De ce, a iesit la pensie, s-a mutat, este cumva bolnav?Nu mi-a mai raspuns nimic. A intrebat altceva. A mai cerut niste relatii, am mai dat o declaratie si a plecat.
La vreo doua saptamani dupa aceasta, am citit la rubrica Decese din ultima pagina a ziarului local anuntul mortii lui, tiparit de sase ori la rand. Avea numai 47 de ani. Murise de cancerSe sfarsea asadar inca unul, ca toti ceilalti care direct ne chinuisera si ne amenintasera ani de zile. Plecasera si ei tot cam asa. Unii si mai rau. Am mai scris asta si altadata, vorbind despre altii. Doamne, ce la rand si ce repede s-au dus Nici unii nu mai traiesc.
Dar cand am vazut ca si sarman maiorul acesta a murit si mi-am adus aminte de ultima intalnire cu el, m-am dat jos din pat, am ingenuncheat in fata lui Dumnezeu si, cu lacrimi, m-am rugat fierbinte si mult pentru iertarea si odihna sufletului sau. Domnul sa nu-i tina in seama pacatele si, pentru marturisirea pe care a facut-o in ultimele lui zile, sa-i mantuiasca sufletul si sa-l aseze in Imparatia Sa. Cred ca in ziua ultimei noastre intalniri, presimtindu-si apropierea mortii, el a venit la mine numai pentru a-mi arata in felul acesta ca el L-a primit pe Domnul Iisus si ca, intr-adevar, tot ce i-am spus de-a lungul anilor sau a citit in scrierile mele l-a ajutat sa-L afle si sa-L aiba si el acum pe DumnezeuIata, mi-am zis, ce bine a fost ca am ascultat de indemnul Domnului si n am tacut cand am fost in fata lor. Unii dintre ei, sunt sigur ca n-au dispretuit chiar totul. Pe undeva, le-a ramas ceva in suflet. Iar in clipa cea grea a mortii, numai Domnul stie daca nu s-au pocait sincer ca talharul de pe cruce. i nemarginita mila a Mantuitorului nostru i-a iertat si pe ei, ca pe acest suflet al carui sfarsit atat de tragic m-a miscat atat de adanc pe care l-am iertat din toata inima mea si pentru care m-am rugat cu lacrimi lui Dumnezeu. De fapt, acest lucru il facusem si alte dati pentru cei de dinaintea lui Chiar si acum cand scriu aici aceste lucruri ma rog pentru sufletele tuturor chinuitorilor nostri care macar in clipa mortii isi vor fi avut o adanca parere de rau pentru cele ce le-au facut. Caci multi au facut raul din obligatia serviciului nefericit in care au ajuns pentru o paine, poate fara sa-si dea seama. Ori din convingerile tendentioase care li s-au infiltrat si pe care, in nestiinta lor, le-au urmat amagiti si siliti tot asa.
Iata deci ca n-a fost in zadar toata lupta mea si cu acest om de-a lungul celor paisprezece ani de cand am calatorit unul langa altul aceasta etapa din drumul atat de scurt al vietii de pe pamant. Intr-adevar, iata ca el a invatat ceva si i-a folosit. Daca si...
